Arbitral Award Upheld: Court Rejects Company's Annulment Bid, Executive Director Wins €264,000 Compensation

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. x/2019, petenta-reclamanta-pârâtă A. a solicitat pronunţarea unei sentinţe prin care tribunalul arbitral să dispună obligarea pârâtei-reclamante la plata către aceasta a sumei de 381.716 RON, sumă ce este compusă din: 264.000 RON reprezentând compensaţiile salariale denunţării contractului de management nr. x/29.03.2013 încheiat între reclamanta A., în calitate de Director Executiv şi pârâta B. S.A., în calitate de beneficiar, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/18.04.2013; suma de 43.898 RON calculată de la dată scadentă a sumei precizate la petitul de mai sus, respectiv 10.10.2017, şi până la data formulării cererii; 26.400 RON reprezentând remuneraţia cuvenită reclamantei-pârâte aferentă lunii august 2017, raportat la art. 4.1. din Contractul de management nr. x/29.03.2013; 4.566 RON dobândă legală aferentă drepturilor salariale anterior solicitate, dobândă calculată de la data scadentă, respectiv 15.09.2017, până la formularea cererii; 7.542 RON reprezentând remuneraţia cuvenită reclamantei-pârâte aferente celor 6 zile lucrate în luna septembrie 2017, raportat la art. 4.1 din Contractul de management nr. x/29.03.2013; 1244 RON dobândă legală aferentă drepturilor salariale celor 6 zile lucrătoare în luna septembrie 2017, dobândă calculată de la data scadentă, respectiv 15.10.2017, până la formularea cererii; 23.885 RON reprezentând contravaloarea celor 19 zile de concediu de odihnă neefectuat până la data încetării contractului de management nr. x/29.03.2013, respectiv data de 10.09.2017; 3.971 RON dobândă legală aferentă contravalorii celor 19 zile de concediu de odihnă neefectuat până la momentul încetării contractului de management, dobândă calculată de la data scadentă, respectiv 10.10.2017, până la formularea cererii.

Prin cererea reconvenţională formulată în cauză, pârâta-reclamantă B. S.A. a solicitat în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.: constatarea nulităţii absolute a actului adiţional înregistrat sub nr. x/18.04.2013, ca fiind încheiat în lipsa consimţământului societăţii şi fundamentat pe o cauză falsă nereală, în fraudarea intereselor legitime ale societăţii; reducţiunea clauzei aferente actului adiţional nr. x/18.04.2013 ca fiind excesiv de oneroasă, dat fiind caracterul său penalizator şi compensatoriu.

Prin sentinţa arbitrală nr. 44/30.07.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta-reclamantă. A admis în parte cererile reclamantei-pârâte şi, pe cale de consecinţă: a) a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 264.000 RON reprezentând compensaţii datorate în urma denunţării contractului de management nr. x/29.03.2013; b) a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 43.898 RON reprezentând dobândă legală calculată cu privire la suma de la pct. a) de la data de 11.07.2017 şi până la data formulării acţiunii arbitrale; c) a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale aferente sumei de la pct. a) de la data formulării acţiunii arbitrale 21.05.2019 şi până la data plăţii; a respins în rest cererile reclamantei-pârâte; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de reclamanta-pârâtă cu privire la cererea reconvenţională; a respins în tot cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă; a dispus ca pârâta-reclamantă să achite reclamantei-pârâte suma de 18.657,03 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale ambele părţi au formulat acţiune în anulare, înregistrată sub număr de dosar x/2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

În motivarea acţiunii în anulare, reclamanta-pârâtă A. a invocat incidenţa motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că tribunalul arbitral a încălcat dispoziţiile imperative ale legii reprezentate de art. 1166, art. 1270, art. 1350 C. civ., toate prin raportare la contractul de management, contract ce reprezintă legea părţilor.

În motivarea acţiunii în anulare, pârâta-reclamantă B. S.A. a arătat că sentinţa arbitrală atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor legale imperative, atât ale Legii nr. 31/1990, cât si ale C. civ., precum si cu o vădită greşită interpretare a acestora prin raportare la situaţia de fapt existentă in cauza, fiind operante dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Reclamanta-pârâtă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii în anulare formulată de pârâta-reclamantă B. S.A., arătând, în esenţă că tribunalul arbitral nu a încălcat nicio normă imperativă, care să ocrotească un interes general, ci doar a interpretat voinţa părţilor exprimată în cuprinsul contractului în litigiu.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la faptul că actul adiţional ar fi fost încheiat având la baza o cauză ilicită/cauză nereală, în temeiul unei conivenţe frauduloase, acestea rămân la stadiu de simple afirmaţii, nefiind dovedite în niciun fel. Astfel, aşa cum corect a reţinut şi tribunalul arbitral, probele administrate de pârâta-reclamantă nu atestă în mod direct existenţa unei cauze false sau ilicite sau elemente specifice mecanismului fraudei la lege.

Nici susţinerile în sensul că actul adiţional a fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiile actului constitutiv al societăţii B. S.A., precum şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi primite. S-a arătat că dispoziţiile art. 15318 din Legea nr. 31/1990 ocrotesc un interes privat, prin urmare o pretinsă încălcare a acestor dispoziţii nu ar putea atrage decât cel mult sancţiunea nulităţii relative, iar nu cea a nulităţii absolute. În sensul celor amintite mai sus, trebuie avută în vedere cu putere de lucru judecat şi sentinţa arbitrală nr. 5/2019 în care a fost tratată această problematică, acţiunea în anularea acestei sentinţe arbitrale fiind respinsă de către Curtea de Apel (dosar civil nr. x/2019).

Reclamanta-pârâtă A. a mai susţinut că, prin acţiunea în anulare formulată, partea adversă încearcă să se prevaleze de dispoziţiile mandatului aparent pentru a paraliza cele statuate de tribunalul arbitral. Cu toate acestea, în prezenta cauză, în principal, nu putem vorbi de un mandat aparent, iar în subsidiar, chiar daca am fi în prezenţa unui mandat aparent, condiţiile acestuia ar fi pe deplin aplicabile astfel încât să nu fie paralizată eficacitatea actului adiţional, deoarece reclamanta, în calitate de terţ de bună-credinţă, a încheiat cu Preşedintele Consiliului de Administraţie un act perfect valabil care este opozabil faţă de societate, chiar dacă limitele mandatului au fost depăşite de către mandatar.

Referitor la reducţiunea clauzei din actul adiţional nr. x/18.04.2013 încheiat la contractul de management, corect a reţinut tribunalul arbitral că este vorba de o clauză de dezicere. Pentru a ne regăsi în prezenţa unei clauze penale trebuie să existe o obligaţie principală neexecutată de către debitor. Or, pârâta-reclamantă nu a precizat care este obligaţia principală pe care reclamanta-pârâtă nu a executat-o, pentru a fi în prezenţa unei clauze penale.

Referitor la calculul penalităţilor de întârziere, s-a arătat că în litigiul arbitral nu s-a contestat cuantumul penalităţilor de întârziere, ci dimpotrivă, la interpelarea arbitrilor pârâta-reclamantă a susţinut, prin reprezentant convenţional, că nu contestă calculul ci doar temeinicia debitului principal şi implicit al penalităţilor. Mai mult decât atât, cuantumul pe care îl învederează în faţa instanţei este unul eronat.

Pârâta-reclamantă a formulat întâmpinare la acţiunea în anulate intentată de reclamanta-pârâtă A., prin care a solicitat respingerea acesteia, susţinând că demersul procesual iniţiat de către reclamanta - pârâta reconvenţională este inadmisibil, având în vedere faptul că sunt supuse analizei instanţei aspecte care ţin de fondul cauzei. Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei în sensul că sarcina probei in materie procesuala i-ar reveni angajatorului, similar unui raport conflictual izvorât dintr-un raport de muncă, întrucât contractul de management este un contract de sine stătător (sui generis), cu particularităţile sale, netangenţiale cu specificitatea unui contract de muncă, şi se caracterizează prin lipsa oricărei subordonări a părţilor (părţile sunt pe poziţii contractuale de egalitate), acestea putând negocia şi stabili de comun acord drepturile si obligaţiile ce constituie conţinutul contractului, iar modalitatea de încetare a contractului nu este subsumată concedierii (la iniţiativa angajatorului) sau demisiei (la iniţiativa angajatului), ci încetează prin revocare sau ajungere la termen.

Prin sentinţa civilă nr. 34/F din 10 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă au fost respinse acţiunile în anulare formulate de petenta reclamantă-pârâtă A., împotriva sentinţei arbitrale nr. 44/30.07.2020, pronunţată de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul arbitral nr. x/2019, şi de petenta pârâtă-reclamantă B. S.A., împotriva sentinţei arbitrale menţionate şi a încheierii din 13.12.2019, pronunţate în dosarul arbitral nr. x/2019, ca neîntemeiate.

În termen legal, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 34/F din 10 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

În opinia recurentei, Curtea de Apel Bucureşti a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 153 ind. l8 ale Legii nr. 31/1990 a societăţilor, respectiv dispoziţiile art. 1541 Noul C. civ., care reglementează reducerea cuantumului penalităţii.

Apreciază ca fiind eronate reţinerile Curţii de Apel Bucureşti conform cărora: "În raport de constatarea în fapt a tribunalului arbitral că actul adiţional a fost încheiat de preşedintele consiliului de administraţie (iar nu de consiliul de administraţie, conform atribuţiilor date prin art. 15318 din Legea nr. 31/1990) nu poate fi primită critica petentei - pârâtă – reclamantă în sensul că în mod greşit s-ar fi reţinut o depăşire a limitelor mandatului conferite acestuia, nesancţionabilă cu nulitatea absolută. A mai susţinut petenta pârâta - reclamantă că încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 atrage în mod obligatoriu nulitatea absolută a actului adiţional nr. x/18.04.2013, însă în mod corect a reţinut tribunalul arbitral că această chestiune a primit deja o dezlegare în sens contrar prin sentinţa arbitrală nr. 5/29.01.2019, opunându-se efectul autorităţii de lucru judecat".

Precizează că îşi susţine poziţia exprimată că Tribunalul Arbitral a nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 15318 din Legea nr. 31/1990, cât şi cele statutare ale art. 12.9 alin. (5) şi (6) din Actul Constitutiv al S.C. B. S.A. în vigoare la momentul semnării Actului Adiţional nr. 2555/18.04.2013.

Astfel cum a arătat şi în cuprinsul întâmpinării formulate în faţa Tribunalului Arbitral, actul adiţional contestat este lipsit de o cauza reală, având una ilicită, fiind rezultatul unei conivenţe fraduloase în scopul obţinerii unor avantaje injuste în detrimentul societăţii, care astfel se vede prejudiciată, tocmai de persoanele care aveau obligaţia ca în virtutea obligaţiilor de manageri asumate să acţioneze cu maximum diligenţă şi să acţioneze similar unui bun proprietar în privinţa executării mandatului acordat şi protejării intereselor societăţii.

Mai susţine că actul adiţional ce constituie obiectul prezentei acţiuni privind constatarea nulităţii absolute a fost încheiat cu nesocotirea evidentă a dispoziţiilor art. 15318 din Legea 31/1990 şi a dispoziţiilor statutare cuprinse in art. 12.9 alin. (5) şi (6) din Actul Constitutiv al B. S.A. din data de 17.02.2011.

Redând dispoziţiile art. 11.7 lit. i) alin. (5) şi (6) din Actul Constitutiv al Societăţii, în forma sa actualizată, subliniază că Preşedintele Consiliului de Administraţie avea nevoie de o hotărâre a Consiliului de Administraţie în acest sens, sau, cel puţin de o hotărâre a aceluiaşi for decizional care să confirme (ratifice) actul adiţional de completare a contractului de management, or Consiliul de Administraţie al societăţii nu a emis nici o hotărâre.

Reluând cele susţinute în cuprinul acţiunii în anulare, arată că înfrângerea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 atrage în mod obligatoriu nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat, lipsindu-l de efecte juridice cu efect retroactive, ex tunc, considerându-se că actul respectiv nu a fost încheiat niciodată. Acest fapt este susţinut de conţinutul art. 12.9 alin. (5) şi (6) din Actul Constitutiv al B. S.A. (din data de 17.02.2011).

Cu toate că emolumentul sumei acordate reclamantei, potrivit contractului de management, depăşeşte pragurile menţionate, chiar şi în aceste condiţii nu a fost aprobată nici numirea în funcţie şi nici semnarea unui asemenea contract de către Consiliul de Administraţie.

A mai arătat recurenta că se verifică modalitatea nelegală în care tribunalul arbitral a înţeles să soluţioneze prezenta cauză, nesocotind dispoziţiile imperative ale art. 15318 din Legea nr. 31/1990.

Tribunalul arbitral nu şi-a însuşit în mod corect scopul pentru care pârâta a invocat lipsa actului adiţional din cadrul evidentelor Biroului de Resurse Umane al societăţii, dovadă stând faptul că a nesocotit esenţa acestei alegaţii. Practic, pârâta a intenţionat să evidenţieze atât caracterul conjugat si insidios al reclamantei şi managerului general C., care în complicitate au încercat să îi procure în mod fraudulos reclamantei un avantaj material substanţial, cauzând astfel un prejudiciu bugetului societăţii.

Este cel puţin criticabilă motivarea tribunalului arbitral în sensul că nu s-au depus probe din care să rezulte că încheierea actului adiţional a fost aprobată în prealabil de Consiliul de Administraţie sau de Adunarea Generală, ci apare ca fiind încheiat de către Preşedintele Consiliului de Administraţie. Prin prisma dispoziţiilor Actului Constitutiv şi ale Legii Societăţilor, concluzia este aceea ca Preşedintele Consiliului de Administraţie a încheiat acest act adiţional cu depăşirea limitelor mandatului ce i-a fost conferit.

Aceasta afirmaţie pe care şi-a fundamentat tribunalul arbitral soluţia pronunţată este eronată, neputând intra în discuţie o eventuală depăşire a limitelor mandatului ce i-a fost conferit, în raport de conţinutul art. 15318 din Legea nr. 31/1990.

În consolidarea acestui raţionament se constituie şi dispoziţiile art. 11.7 lit. i) alin. (5) şi (6) din actul constitutiv al societăţii, în forma sa actualizată.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că nu ne aflăm în prezenta unui act juridic încheiat cu depăşirea limitelor mandatului încredinţat managerului general, C., ci în faţa unui act nelegal, încheiat de o persoană care nu avea calitatea şi competenţa necesare încheierii unui astfel de act, întrucât, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, precum şi ale actului constituţional al societăţii, competenţa exclusivă îi revenea Consiliului de Administraţie, motiv pentru care sancţiunea care intervine este nulitatea absolută.

Arată că în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind reducerea cuantumului penalităţii, stabilite prin clauza curprinsă în actul adiţional nr. x/18.04.2013, Curtea de Apel Bucureşti a menţionat că nu se poate reţine incidenţa motivul de nulitate prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

De la regula stabilită la art. 1538 C. civ. potrivit căreia în caz de neexecutare, debitorul datorează penalitatea prevăzută în contract, legiuitorul a dispus două excepţii: 1. reducerea ei când obligaţia principală a fost executată în parte, iar executarea a profitat creditorului; 2. reducerea ei când clauza penală este excesivă, instanţa constatând că penalitatea este mult disproporţionată faţă de prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut anticipa la încheierea contractului.

Cu privire la a doua excepţie de la regula enunţată, art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. prevede că instanţa poate reduce penalitatea în mod excepţional, atunci când este mult disproporţionată faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. Legiuitorul a vizualizat astfel în clauza penală un profund caracter punitiv, de natură a prevala caracterului reparatoriu în noua reglementare.

Clauza penală din actul adiţional are un caracter excesiv, deoarece oferă o compensaţie şi în afara situaţiilor care reclamă activarea unei astfel de cauze, modalitatea de reglementare fiind in extenso, situată în afara circumstanţelor în care operează sau îşi produce efectele o asemenea clauză. Plecând de la modalitatea în care s-a redactat clauza din art. 8, preconstituit evident şi redactat strict în interesul reclamantei cu caracter retroactiv, aceasta ar fi îndreptăţită să primească această sumă indiferent de cauza încetării contractului, chiar şi în cazul în care ar fi în culpă sau singură şi-ar denunţa contractul, ceea ce ar echivala cu o situaţie particulară de instituire a unei clauze şi a unui drept potestativ pur şi simplu în favoarea acesteia.

După cum se poate observa, părţile au înţeles să se refere la acordarea unei "remuneraţii" şi nu au instituit obligaţia de plata aferentă unei "despăgubiri", ca echivalent al unui prejudiciu încercat de către reclamantă, în calitatea sa de director executiv.

Singurul caz în care nu ar fi fost datorată această sumă cu titlu de remuneraţie ar fi fost acela în care contractul de management ar fi încetat prin efectul denunţării unilaterale de către directorul executiv.

Per a contrario, în orice alt caz extinctiv al raportului de management, în orice situaţie de natură a fi încetat contractul de management, această sumă a fost recunoscută Directorului Executiv, ca fi îndrituit la plată.

Prin excluderea denunţării contractului de către Directorul Executiv sunt incluse toate celelalte situaţii juridice de natura a atrage desfiinţarea raportului juridic, ca şi cauze de ineficacitate sau de încetare a acestuia.

Pentru a putea aprecia că ne aflăm în faţa unei simple clauze penale ar fi trebuit ca această sumă instituită cu titlu de remuneraţie fie datorată de societate doar în cazul în care se punea în discuţie culpa societăţii care a stat la baza încetării raporturilor contractuale.

Însă, criteriul acordării acestei sume cuprinde orice "alt motiv" de încetare a contractului, îndepărtându-se astfel de condiţiile obiective specifice "culpei civile" constând în neexecutarea unor obligaţii sau executarea necorespunzătoare a acestora, de natură a afecta extinctiv raportul juridic.

De aici rezultă şi caracterul abuziv excesiv al unei astfel de clauze, dat fiind faptul că în aceasta se cuprind toate situaţiile care pot duce la încetarea unui astfel de contract şi nu doar cele care presupun de plano stabilirea culpei societăţii.

Dat fiind ca instituirea clauzei depăşeşte sfera şi limitele reglementării unei simple clauze penale, suma fiind stabilită cu titlu de "remuneraţie", în orice situaţie de încetare a contractului, deci nu numai subsumat culpei societăţii, aceasta are în primul rând un caracter remuneratoriu sau compensatoriu, apărând chiar ca o clauza de "bonificare".

În virtutea acestor argumente, motivarea tribunalului arbitral din cuprinsul paragrafului al 75-lea al considerentelor devine complet neîntemeiată.

În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei A., reprezentate de plata dobânzii legale in cuantum de 43.898 RON, Tribunalul Arbitral a dispus obligarea pârâtei- reclamante la plata sumei de 43,898 RON reprezentând dobânda legală calculată cu privire la suma de la pct. a) de la data de 11.07.2017 şi până la data formulării acţiunii arbitrale, motivându-şi soluţia pronunţată prin argumentele expuse la paragraful 83 în care a susţinut că "într-adevăr, neplata la scadenţă conferă reclamantei-pârâte dreptul de a încasa dobânda legală aferentă sumei neachitate. În ceea ce priveşte modul de calcul al dobânzii legale, Tribunalul Arbitral reţine şi că acesta nu a fost contestat de către pârâta - reclamantă. De asemenea, Tribunalul Arbitral va admite şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale între momentul formulării acţiunii arbitrale şi până la data plăţii efective a sumei de 264.000 RON."

Aşa fiind, în opinia recurentei, Tribunalul Arbitral a pronunţat o hotărâre eronată cu privire la acest capăt de cerere, de vreme ce însuşi capătul de cerere privind acordarea sumei de 264.000 de RON cu titlu de compensaţie, în baza actului adiţional nr. x/18.03.2013 (prin care s-a instituit clauza penală a acordării a zece salarii compensatorii în favoarea reclamantei în cazul încetării contractului din alte cauze decât denunţarea unilaterală a acestuia din iniţiativa reclamantei) este lovit de nulitate absolută, or accesoriun sequitur principale, ceea ce înseamnă că nici penalităţile nu ar fi început sa curgă.

Chiar şi în ipoteza în care aceste penalităţi au fost considerate ca fiind datorate, cuantumul acestora este disproporţionat de mare, iar instanţa motivează modalitatea în care a ajuns la un astfel de cuantum, în sensul că acesta nu a fost contestat de către pârâta-reclamantă.

Maniera în care au înţeles arbitrii învestiţi să soluţioneze prezentul capăt de cerere este cât se poate de reprobabilă, de vreme ce nu au cuprins în motivarea soluţiei de admitere nici măcar datele elementare cu privire la procentul aplicat pentru fiecare zi de întârziere şi nici nu au precizat numărul de zile de întârziere, astfel încât să confere veridicitatea soluţiei pronunţate asupra acestuia capăt de cerere.

Din calculele recurentei-pârâte, rezultă o diferenţă de dobânda în cuantum de 25.346,15 RON. Ca atare, s-a invocat incorecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţie pe care a calificat-o la termenul din 9 februarie 2022 ca fiind excepţia nulităţii recursului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând, cu prioritate, excepţia netimbrării cererii de recurs, invocată de intimata-reclamantă A. la acest termen de judecată, Înalta Curte constată că recurenta a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul solicitat, motiv pentru care, va respinge excepţia de netimbrare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A.

Examinând excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., invocată de intimata-reclamantă A. prin întâmpinare, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a o respinge, având în vedere că anumite critici pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, fiind limitat numai la motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate, simpla reiterare în cererea de recurs a susţinerilor din cuprinsul acţiunii în anulare, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinţei recurate, neîntrunind cerinţa ce se cere a fi îndeplinită.

Totodată, hotărârea arbitrală, ca şi hotărârea judecătorească (art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.) trebuie să reprezinte sinteza procedurii arbitrale şi a raţionamentelor logico-juridice, iar nemulţumirea recurentei cu privire la argumentele tribunalului arbitral, nu va putea fi reţinută, întrucât criticile invocate reprezintă în realitate un pretext pentru a repune în discuţie judecata în fond printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Se impune precizarea faptului că, unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

Înalta Curte reţine în acest sens că principiul autorităţii de lucru judecat, căruia în mod corect i s-a dat eficienţă în cauză, interzice readucerea în faţa instanţelor a unor chestiuni litigioase deja rezolvate, împiedicând reanalizarea pe fond a acestora.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat cu justeţe că pârâtă-reclamantă B. S.A. a criticat sentinţa arbitrală sub aspectul nesocotirii dispoziţiilor legale imperative ale art. 15318 din Legea nr. 31/1990 şi ale prevederilor art. 12 alin. (5) şi (6) din actul constitutiv al societăţii (însă acestea din urmă nu reprezintă dispoziţii ale legii, cu atât mai puţin imperative), precum şi ale 1541 C. civ. referitoare la reducerea cuantumului penalităţii excesive.

În mod eronat recurenta se prevalează de faptul că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti a interpretat greşit dispoziţiile art. 153 ind. l8 ale Legii nr. 31/1990 a societăţilor, respectiv dispoziţiile art. 1541 Noul C. civ., care reglementează reducerea cuantumului penalităţii.

Aceasta întrucât, constatările făcute prin încheierea din 13.12.2019 (prin care tribunalul arbitral a admis în parte excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte cererea reconvenţională doar în ceea ce priveşte cauza juridică reprezentată de încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea 31/1990 şi inexistenţa consimţământului B. pentru încheierea actului adiţional în discuţie, filele x, vol. II), pronunţată de către tribunalul arbitral, în dosarul nr. x/2019, precum şi cele într-o cauza anterioară (sentinţa arbitrală nr. 5/29.01.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017), cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi ignorate şi nici contrazise, astfel încât cele tranşate jurisdicţional se impun în judecata ulterioară (prezenta speţă) fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanţă de a stabili în mod diferit faţă de instanţa anterioară.

În acest context, în mod legal, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că, deşi C. proc. civ. nu reglementează în mod expres autoritatea de lucru judecat a hotărârilor arbitrale, având în vedere caracterul său obligatoriu pentru părţi de la data comunicării sale – efect recunoscut nu numai hotărârii judecătoreşti conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ., ci şi hotărârii arbitrale, prin dispoziţiile art. 606 din acelaşi cod, rezultă că părţile nu pot formula o altă acţiune arbitrală prin care să învestească tribunalul arbitral cu analiza aceloraşi pretenţii – caracterizate prin acelaşi obiect şi aceeaşi cauză juridică – tranşate anterior într-un alt dosar arbitral.

Instanţa de fond învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a remarcat faptul că tribunalul arbitral a analizat, în esenţă, apărările petentei pârâtă-reclamantă în raport de dispoziţiile art. 15318 din Legea nr. 31/1990 în măsura în care acestea se grefau pe motivele de nulitate cu care a rămas învestit pe fond (analiza cererii de constatare a nulităţii absolute a Actului Adiţional pentru cauză falsă şi cauză ilicită, precum şi pentru fraudarea intereselor legitime ale societăţii).

Astfel, în concordanţă cu cele reţinute de tribunalul arbitral, s-a apreciat legal că susţinerile pârâtei-reclamante în sensul că încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 atrage în mod obligatoriu nulitatea absolută a actului adiţional nr. x/18.04.2013 reprezintă o chestiune care a primit deja o dezlegare în sens contrar prin sentinţa arbitrală nr. 5/29.01.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, opunându-se efectul autorităţii de lucru judecat.

În privinţa motivelor de nulitate cu care a rămas învestit tribunalul arbitral, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că probele administrate de pârâta-reclamantă nu atestă în mod direct existenţa unei cauze false sau ilicite sau elementele specifice ale mecanismului fraudei la lege, stare de fapt ce nu poate fi reevaluată în recurs.

Instanţa învestită cu acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 44/30.07.2020, pronunţată de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul arbitral nr. x/2019, şi a încheierii din 13.12.2019, pronunţată în dosarul arbitral nr. x/2019, a constatat că pârâtă-reclamantă nu a formulat critici de nelegalitate a sentinţei arbitrale din perspectiva valenţelor pe care tribunalul arbitral le-a dat dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990, precizând legal că nu poate analiza în acţiunea în anulare aspecte de fapt, cum sunt cele care se referă la încheierea de către reclamantă a unor acte frauduloase prin care a produs prejudicii societăţii, interdicţiile şi stipulaţiile din actul constitutiv al societăţii, caracterul ascuns al actului adiţional şi lipsa ratificării lui de către consiliul de administraţie.

Or, este de necontestat că acţiunea în anulare nu are caracter devolutiv, ci trebuie să se înscrie în prevederile art. 608 lit. h) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, s-a apreciat corect că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nulitate prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., nici în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind reducerea cuantumului penalităţii stabilite prin clauza cuprinsă în actul adiţional nr. x/18.04.2013.

Sunt nefondate susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1538 şi art. 1541 prin raportare la "clauza de dezicere".

Conform art. 1538 C. civ.: "clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale".

Dispoziţiile art. 1541 C. civ. referitoare la reducerea cuantumului penalităţii au caracter imperativ numai în măsura în care interzic stipularea între părţi a unor clauze contrare situaţiilor menţionate la alin. (1) ["instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului; b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului."] sau alin. (2) ["în cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale."], concluzie dedusă din conţinutul alin. (3): "orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă", iar în speţă nu s-a criticat încălcarea art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. din această perspectivă.

Putând fi exercitată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege (care au natura mai mult a unor motive de nelegalitate), acţiunea în anulare nu ar putea fi extinsă şi la alte situaţii, care privesc, în realitate, temeinicia hotărârii, modul cum au fost interpretate probele, cum s-a procedat la interpretarea clauzelor contractuale invocate de recurentă etc.

Astfel, în raport de calificarea juridică a clauzei (clauză de dezicere), calificare făcută de tribunalul arbitral, s-a arătat în mod legal că nu pot fi aplicate unei clauze de dezicere, având altă finalitate/conţinut/efecte decât cea penală, prevederi instituite pentru reducerea cuantumului penalităţii, fiind nefondate şi criticile recurentei formulate sub acest aspect.

În ceea ce priveşte invocarea incorectei aplicări şi interpretări a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti, de care se prevalează recurenta, instanţa a arătat că pârâtă-reclamantă nu a indicat dispoziţiile legale imperative din O.G. nr. 13/2011 pretins încălcate de tribunalul arbitral în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect plata dobânzii legale, astfel că simpla sa nemulţumire cu privire la cuantumul dobânzii legale la plata căreia a fost obligată şi la modul de calcul prin care s-a ajuns la acest cuantum nu se circumscrie motivului de nulitate prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Aşadar, întrucât instanţa de fond a constatat, în mod corect, că nu sunt incidente prevederile art. 608 lit. h) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sentinţa recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate de parte cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 34/F din 10 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea cererii de faţă şi în raport de solicitarea intimatei A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte B. S.A. la plata sumei de 4760 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 34/F din 10 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 4760 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2022.