Recovery of waste disposal tax as part of sanitation service costs under Law No. 101/2006 and OUG No. 196/2005

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18 martie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREŞTI B. S.A., în contradictoriu cu pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI - PRIMĂRIA SECTOR 4 BUCUREŞTI a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de RON 2.069.914,56 RON (cu TVA) reprezentând prejudiciul creat prin refuzul de plată al facturii nr. x/12.10.2017 şi încălcarea obligaţiilor impuse prin Legea nr. 101/2006, a serviciului de salubrizare a localităţilor şi Ordinul Ministerul Mediului nr. 1503/2017, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192 şi urm. C. proc. civ. şi dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul prezentei - art. 25 alin. (1) din Legea nr. 101/2006, art. 18 alin. (2) Capitolul IV din Ordinul nr. 1503/2017 - Metodologia de calcul al contribuţiilor, taxelor, penalităţilor.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei de competenţă materială funcţională a instanţei, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1899/2021 din 2 iulie 2021 a respins excepţiile inadmisibilităţii, autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei ca neîntemeiate.

A admis cererea formulată de creditoarea reclamanta Rer Ecologic Service Bucureşti B. S.A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti - Primăria Sector 4 Bucureşti, pe care a obligat-o la plata sumei de 2.069.914,56 (cu TVA) RON reprezentând contravaloarea facturii nr. x/12.10.2017, precum şi la plata sumei de 24.304,15 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva încheierii din 6 noiembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1899/2021din 2 iulie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti - Primăria Sector 4 Bucureşti a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 670/2022 din 14 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI - PRIMĂRIA SECTOR 4 BUCUREŞTI împotriva încheierii din 6 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata reclamantă RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREŞTI B. S.A..

A fost admis apelul formulat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI - PRIMĂRIA SECTOR 4 BUCUREŞTI împotriva sentinţei civile nr. 1899/2021 din 2 iulie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o în parte sentinţa apelată în sensul că:

Respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Admite în parte cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată şi obligă intimata la plata către apelantă a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREŞTI B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi în rejudecarea apelului, pe fondul cauzei, menţinerea hotărârii primei instanţe în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 2.069.914,56 (cu TVA), reprezentând contravaloarea facturii nr. x/12.10.2017, datorată în temeiul contractului de prestări servicii FN din 10 ianuarie 1997, astfel cum a fost completat/modificat prin actele adiţionale şi a legislaţiei în materia serviciilor de salubrizare.

În ceea ce priveşte incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în motivare faptul că: "în perioada pentru care se solicită pretenţiile care fac obiectul cererii de chemare în judecată nu a existat nicio prevedere care să stabilească suportarea taxei instituită de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 către unităţile administrativ teritoriale" afirmaţie, care în opinia recurentei este însă în contradicţie cu trimiterile pe care instanţa de control le face, în cuprinsul deciziei recurate, la normele de drept incidente în materia salubrizării, dar consideră obligaţiile din H.G. nr. 349/2005 şi respectiv din Legea nr. 101/2006 ca fiind stabilite de legiuitor "doar, cu titlu de principiu. Drept pentru care, referitele prevederi legale nu produc niciun fel de efecte în ceea ce priveşte Unitatea Administrativ Teritorială Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti.

Prin urmare, deşi instanţa de control, într-o primă fază, recunoaşte că există legislaţie în materie care reglementează atât cu privire la natura taxei de depozitare cât şi cu privire la autorul obligaţiei de a suporta costul reprezentat de această taxă, ulterior revine şi se contrazice, semnalând lipsa legislaţiei primare şi secundare care "să stabilească în concret persoanele care să suporte indirect taxa prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2015 şi procedura de colectare a acesteia", la data pentru care se solicită pretenţiile, context în care se apreciază că motivarea deciziei recurate este contradictorie pe aspectele evocate.

Cu referire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că instanţa a interpretat şi aplicat denaturat dispoziţiile legale incidente în cauză, folosind un raţionament eronat şi aplicând greşit normele de drept material specifice speţei, având în vedere că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de B. S.A..

Astfel, instanţa de control face o interpretare eronată a dispoziţiilor legale citate în motivare, în raport cu temeiul de drept al pretenţiilor formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi în raport cu data înregistrării cererii de chemare în judecată, având în vedere că instanţa a reţinut că "susţinerea reclamantei că suma solicitată reprezintă un cost al serviciului de salubrizare prestat în temeiul contractului de prestări servicii de salubrizare nr. FN din 10.01.1997 este nefondată în raport cu legislaţia în materia salubrizării în vigoare la data naşterii pretenţiilor intimatei".

O atare reţinere este eronată, susţine recurenta, în considerarea faptului că tocmai legislaţia în materia salubrizării în vigoare la data naşterii pretenţiilor reclamantei, prin raportare la obiectul contractului, astfel cum a fost acesta adiţionat, califică sumele facturate prin factura nr. x/12.10.2017 ca fiind cost al serviciului de salubrizare prestat în baza contractului de prestări servicii nr. FN din 10.01.1997.

În acest context, se arată că şi costul generat de activitatea de depozitare a deşeurilor, reprezintă în realitate cost al serviciului de salubrizare, iar acest cost, astfel cum impune art. 10 alin. (4) din H.G. nr. 349/2005, privind depozitarea deşeurilor, include şi cheltuielile stabilite de autoritatea centrală pentru protecţia mediului (în speţă, cheltuiala cu taxa de depozitare, reglementată de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 31/2013).

În ceea ce priveşte recuperarea costurilor ocazionate de prestarea serviciului de salubrizare, care în speţa de faţă include, astfel cum reiese din voinţa părţilor clar exprimată în cuprinsul contractului de prestări servicii şi a actelor adiţionale la contract şi componenta de depozitare (mai exact depozitarea şi neutralizarea deşeurilor municipale colectate de pe raza Sectorului 4 Bucureşti), dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 101/2006 (citate şi de instanţa de control) nu lasă loc de interpretări.

Aşadar, fără să ofere suficiente argumente pertinente, Curtea de Apel Bucureşti concluzionează însă în sensul că dispoziţiile din Legea nr. 101/2006 şi H.G. nr. 349/2006 stabilesc "doar cu titlu de principiu", că suportarea costurilor aferente activităţii de salubrizare, de către proprietarii/deţinătorii legali de deşeuri, se face astfel încât operatorul să îşi poată recupera costul serviciului de salubrizare care i-a fost încredinţat de către unitatea administrativ teritorială, astfel că acest drept al operatorului, fiind "doar de principiu" pe cale de consecinţă, poate fi ignorat, neavând importanţă dacă, în realitate, operatorul îşi recuperează integral costul de operare a serviciului de salubrizare, pe care cu buna-credinţă, respectând clauzele contractului pe care l-a semnat, îl prestează.

În acest context, se arată că interpretarea pe care o dă instanţa de control dispoziţiilor legale care reglementează, pe de o parte, noţiunea de cost al serviciului de salubrizare iar, pe de altă parte, dreptul operatorului la recuperarea integrală a costului de operare a serviciului de salubrizare prestat, conform contractelor încheiate cu autorităţile publice locale, este vădit eronată.

Aşadar, responsabilitatea plăţii taxei de depozitare trebuie corelată cu responsabilitatea de mediu a producătorului/deţinătorului de deşeuri, scopul Directivei 2008/98/CE privind deşeurile şi de abrogare a anumitor directive şi al Legii nr. 211/2011, fiind acela de a reduce producerea de deşeuri care nu pot fi reciclate, responsabilitatea gestionării deşeurilor revenind cu prioritate producătorului deşeurilor, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 211/2011, iar potrivit principiului, poluatorul plăteşte, costul gestionării deşeurilor urmează să fie suportat de producătorul iniţial de deşeuri sau de deţinătorii actuali ori deţinătorii anteriori ai deşeurilor, fiind menţionate prevederile relevante, în speţa de faţă.

Prin urmare, astfel cum reiese din legislaţia în vigoare la data de 01.01.2017, proprietarul/deţinătorul legal al deşeurilor este unitatea administrativ -teritorială, pe a cărei rază teritorială se generează deşeurile municipale, concluzie ce se desprinde şi din considerentele deciziei nr. 897 din 15 decembrie 2020, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi ale art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în forma modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 31/2013, aprobată prin Legea nr. 384/2013 a Curţii Constituţionale.

În altă ordine de idei, chiar şi în ipoteza în care recurenta consideră ca fiind corectă concluzia instanţei de apel, respectiv că UAT Sector 4 Bucureşti nu este proprietarul/deţinătorul legal al deşeurilor municipale generate pe raza sa teritorială, obligaţia de plata a taxei speciale pentru eliminarea prin depozitare a deşeurilor îi revine tot unităţii administrativ-teritoriale, în virtutea prevederilor imperative ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 211/2011, forma în vigoare în perioada ianuarie- aprilie 2017.

Astfel, obligaţia de plată a taxei speciale pentru eliminarea prin depozitare a deşeurilor colectate de operatorul de salubritate şi de bugetare a sumelor necesare plăţii îi era pe deplin cunoscută UAT SECTOR 4 BUCUREŞTI, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1503/2017, având în vedere tocmai împrejurarea că prin Hotărârea de Consiliu Local nr. 92/27.04.2017, intimatul recunoaşte nu doar faptul că taxa specială pentru eliminarea prin depozitare a deşeurilor generate pe raza sa teritorială este un cost al serviciului de salubrizare, ci mai ales caracterul său datorat.

Aşadar, după cum reiese neechivoc din actul normativ referit, UAT SECTOR 4 BUCUREŞTI a aprobat decontarea acestei taxe din bugetul local către operatorul de salubritate căruia l-a încredinţat, pentru eliminare prin depozitare, deşeurile generate pe raza sa teritotială.

Dar, pentru perioada 1 ianuarie- aprilie 2017, deşeurile nepericuloase, generate pe raza Sectorului 4 al Municipiului Bucureşti au fost încredinţate de UAT Sector 4, în temeiul Contractului x/10.01.1997, cu modificările şi completările anterioare, către operatorul de salubritate RER Ecologic Service Bucureşti B. S.A..

Chiar şi în aceste condiţii, intimatul Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti a refuzat să achite sumele datorate operatorului B. S.A. şi continuă să susţină că nu are niciun fel de obligaţie legală ori contractuală în sensul plăţii taxei speciale pentru eliminarea prin depozitare a deşeurilor generate pe raza sa teritorială, în perioada ianuarie - aprilie 2017.

Pentru toate considerentele expuse, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 2 noiembrie 2022, intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ SECTORUL 4 A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI - PRIMĂRIA SECTOR 4 BUCUREŞTI a invocat excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat.

Înalta Curte va examina cu precădere excepţia nulităţii recursului, conform art. 248 C. proc. civ., invocată de intimată prin întâmpinare, prin raportare art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care stabileşte condiţiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

Raportând dispoziţiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamantă s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 6 şi 8 al art. 488 C. proc. civ.. În ce priveşte dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta a expus în fapt greşelile, care în opinia sa, au dus la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale.

Aprecierea acestor argumente şi măsura în care se încadrează în cerinţele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanţa de recurs, aşa încât, în situaţia dată nu va putea fi reţinută excepţia invocată de intimată privind nulitatea recursului, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREŞTI B. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

In susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, susţinând că: "instanţa a recunoscut că există legislaţie care reglementează atât cu privire la natura taxei de depozitare, cât şi cu privire la autorul obligaţiei de a suporta taxa, ulterior se contrazice, semnalând lipsa legislaţiei primare şi secundare care să stabilească în concret persoanele care să suporte indirect taxa prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2015 şi procedura de colectare a acesteia".

În ceea ce priveşte criticile evocate este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, reţinând, în esenţă după analizarea întregului material probator că, în realitate, nu există motive contradictorii în cadrul considerentelor, întrucât motivele reţinute de instanţă susţin faptul că nu există temei legal care să stabilească în sarcina pârâtei obligaţia de a plăti taxa facturată în mod nelegal de recurenta-reclamantă.

În acest context, instanţa a reţinut că în cauză se aplică dispoziţiile art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2005, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 31/2019, conform cărora, veniturile Fondului pentru mediu se constituie din taxele încasate de la proprietarii sau, după caz, administratorii de depozite pentru deşeurile inerte şi nepericuloase, iar potrivit art. 2 alin. (9) din Legea nr. 101/2006, unităţile administrativ teritoriale au calitate de deţinător legal al deşeurilor municipale şi al deşeurilor similare, iar calitatea de deţinător legal nu poate fi asimilată cu calitatea de proprietar sau cu cea de administrator de depozite.

Totodată, s-a reţinut că obligaţia unităţilor administrativ teritoriale de a plăti taxa a fost instituită abia prin Ordinul nr. 1.503/2017, instanţa de apel apreciind că pentru perioada invocată de recurentă nu a existat legislaţie care să stabilească persoanele care trebuie să plătească această taxă, constatând în acest sens că nici prin H.G. nr. 349/2005, nici prin Legea nr. 101/2006 nu se stabileşte în mod concret că unităţile administrativ teritoriale au obligaţia de a plăti taxa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2015.

Aşadar, motivele reţinute în cadrul deciziei atacate nu sunt contradictorii, ci susţin faptul că în perioada pentru care recurenta a solicitat contravaloarea taxei nu exista temei legal care să impună în sarcina pârâtelor obligaţia de a plăti respectiva taxă.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, cum susţine recurenta.

In ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că instanţa a interpretat şi a aplicat denaturat dispoziţiile legale, argumentând că prezentei cauze îi sunt aplicabile o serie de dispoziţii legale ce vizează faptul că unitatea administrativ teritorială este obligată să plătească taxa, însă instanţa le-a interpretat în mod greşit.

În acest sens, recurenta susţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 349/2005, conform cărora, costurile aferente activităţii de depozitare se suportă de către generatorii şi deţinătorii de deşeuri, făcând trimitere la dispoziţiile Legii nr. 211/2011 şi ale Legii nr. 101/2006, care ar conduce la concluzia că "din legislaţia în vigoare la data de 01.01.2017 proprietarul deţinătorul legal al deşeurilor este unitatea administrativ teritorială".

În acest context, se observă faptul că dispoziţiile legale invocate în recurs stabilesc cadrul juridic general al serviciului public de salubrizare, care poate suferi modificări prin dispoziţiile legale ulterioare - cazul de faţă, unde O.U.G. nr. 196/2005 a fost modificată prin introducerea de noi taxe ce se constituie venit la fondul pentru mediu.

Prin urmare, în perioada pentru care se pretind sumele de bani - 01.01.2017 -10.04.2017, titularul obligaţiei de plată a taxei pentru deşeurile inerte şi nepericuloase era proprietarul sau administratorul depozitelor, or pârâta nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, fiind numai beneficiară a serviciilor de salubrizare.

Tot în acelaşi context, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii când a reţinut că atât prin H.G. nr. 349/2005, cât şi prin Legea nr. 101/2006 se stabileşte doar cu titlu de principiu că suportarea costurilor aferente activităţii de depozitare de către generatorii şi deţinătorii de deşeuri să se facă în aşa fel încât operatorii de salubritate să îşi recupereze integral costurile de operare.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că interpretarea făcută de instanţă este conformă cu legislaţia aplicabilă, în sensul că actele normative evocate stabilesc principii generale aplicabile serviciului de salubrizare, urmând ca, în funcţie de taxele noi introduse, să se stabilească modul de calcul şi persoanele care sunt obligate să le achite, în cazul de faţă fiind aplicabil Ordinul nr. 2413/2016 privind modificarea Ordinului ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 578/2006 privind aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, aspect ce susţine argumentul instanţei, conform căruia, pentru perioada facturată de recurentă, respectiv 01.01.2017 - 10.04.2017 nu exista obligaţia unităţii administrativ teritorială de a plăti taxa respectivă.

Totodată, s-a reţinut că în decembrie 2017 a fost schimbată procedura aferentă plăţii acestei taxe şi a fost instituită în sarcina unităţilor administrativ teritoriale obligaţia de a colecta aceste sume, aspect ce conduce la ideea că, pentru perioada 01.01.2017 - 10.04.2017 unităţile administrativ teritoriale nu aveau obligaţia de a suporta aceste costuri.

De asemenea, în susţinerea recursului, recurenta a invocat decizia nr. 897/15.12.2020, pronunţată de Curtea Constituţională, însă acea soluţie a avut în vedere o situaţie de fapt diferită de cea din prezenta cauză, câtă vreme, conform înscrisurilor aflate la dosar, nu există o modificare/completare a obiectului contractului, iar recurenta nu a depus nicio solicitare de modificare a tarifelor şi nici nu a existat o aprobare din partea autorităţii administraţiei publice locale.

Într-o altă critică, se susţine faptul că "obligaţia de plata a taxei speciale era cunoscută de UAT Sector 4 cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1503/2017, având în vedere că prin Hotărârea de Consiliul local nr. 92/2017 se recunoaşte nu doar faptul că taxa specială pentru eliminarea prin depozitare a deşeurilor generate pe raza sa teritorială este un cost al serviciului de salubrizare, ci mai ales caracterul său datorat".

Această critică este nefondată, având în vedere că pentru a putea fi asumată plata acestei taxe către B., era necesară o hotărâre de consiliu care se aprobe un act adiţional de modificare a contractului prin care să se completeze preţul/obiectul contractului şi cu acest serviciu, respectiv această taxă, or un astfel de document nu există.

Mai mult decât atât, Hotărârea Consiliului Local nr. 92/27.04.2017 la care face trimitere recurenta nu poate suplini hotărârea de aprobare a unui act adiţional întrucât aceasta nu vizează contractul nr. FN din 10.01.1997 şi de altfel, nici nu avea cum, de vreme ce, la data adoptării acestei hotărâri, contractul nr. FN din 10.01.1997 încetase prin ajungerea la termen - la data de 10.04.2017.

Totodată, se reţine că evocata hotărâre nu se poate aplica pentru că serviciile respective vizau perioada 01.01.2017 - 10.04.2017, iar hotărârea a fost adoptată la data de 27.04.2017.

În acest context, Înalta Curte constată că nu există temei legal pentru restituirea taxei speciale aferente activităţii de eliminare prin depozitare a deşeurilor, întrucât factura fiscală nr. x a fost emisă în data 12.10.2017, după încetarea contractului, care a avut loc în data 10.04.2017, iar contractul, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale ulterioare nu prevedea decontarea acestei taxe speciale de depozitare în sarcina Sectorului 4 al Municipiului Bucureşti, ci doar tarifele finale aferente fiecărui serviciu prestat, ca urmare a unei proceduri stabilite şi aprobate de către autoritatea locală.

În acest sens, se constată că nici legislaţia de la momentul perfectării contractului şi a actelor adiţionale nu prevedea un astfel de serviciu şi o astfel de taxă, acesta fiind instituită ulterior, ceea ce impunea acordul de voinţă al părţilor cu privire la modificarea/completarea obiectului contractului, aspect ce denotă faptul că acest lucru nu s-a întâmplat.

Faţă de această situaţie, se constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 26 alin. (5) din Legea nr. 101/2006, conform cărora, modificarea taxelor se face de către autoritatea publică locală, la solicitarea operatorilor, în baza normelor metodologice de stabilire, ajustare sau modificare a tarifelor.

Aşadar, această modificare se aprobă de către autorităţile administraţiei publice locale ca urmare a cererii depuse de operator în acest sens, însă în cauză, nu a existat o astfel de solicitare din partea recurentei şi, în mod evident, nu a existat aprobarea administraţiei publice locale.

Prin urmare, contractul nu a prevăzut decontarea acestei taxe speciale de depozitare, ci doar tarifele finale aferente fiecărui serviciu prestat, ca urmare a unei proceduri stabilite şi aprobate de către autoritatea locală, context în care se reţine că taxa specială pentru eliminarea prin depozitare a deşeurilor, refacturată pe numele pârâtei, nu este aferentă unor servicii de utilităţi publice prestate de către B. în temeiul contractului dintre părţi.

Astfel, potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, obligaţia de plata a taxelor încasate pentru deşeuri inerte şi nepericuloase încredinţate în vederea eliminării finale prin depozitare revine proprietarilor sau, după caz, administratorilor de depozite, or pârâta nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, fiind doar beneficiară a serviciilor de salubrizare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREŞTI B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 670/2022 din 14 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă RER ECOLOGIC SERVICE BUCUREŞTI B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 670/2022 din 14 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ SECTORUL 4 A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIMĂRIA SECTOR 4 BUCUREŞTI.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2022.