CHF currency risk clause upheld, but risk fee and rate adjustment clauses voided in consumer loan fairness challenge.

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 6 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi Q. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. R. S.A. şi S.C. S. S.R.L. (doar în contradictoriu cu reclamanţii F. şi G., respectiv P. şi Q.), constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar (pentru contractele de credit în care împrumuturile au fost acordate în CHF) inserate în contractele încheiate de o parte dintre reclamanţii cu S.C. T. S.A., absorbită prin fuziune de pârâta S.C. R. S.A. şi eliminarea acestor clauze contractuale, obligarea uneia dintre cele două pârâte (fără a preciza care dintre acestea) la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valorile cursurilor de schimb corespunzătoare, indicate într-o anexă a cererii, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, prin adaptarea contractelor, obligarea pârâtei (din nou neprecizate) la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă (din nou neprecizată) peste cursul valutar de la momentul semnării contractelor, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor de risc valutar, sumele excedentare fiind prevăzute într-o altă anexă a cererii, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie în contractele încheiate de reclamanţi cu S.C. T. S.A. comisioanele de risc şi eliminarea acestora, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie modalităţile de calcul al dobânzilor contractuale şi eliminarea lor, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. R. S.A., fiind stabilit termen pentru continuarea judecăţii la 22 ianuarie 2022.

Prin sentinţa civilă nr. 502/2018 din 26 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-au hotărât următoarele:

1. Admite cererea formulată de reclamanţii H. şi I., în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.A., în calitate de succesoare a S.C. T. S.A. şi, în consecinţă:

2.1. Constată caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută totală a clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/10 septembrie 2007: "5) Comisioane: (a) Comision de risc: 0,17%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a prezentei convenţii de credit", clauză care se elimină în întregime din convenţia de credit nr. x/10 septembrie 2007.

2.2. Constată caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 3, lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/10 septembrie 2007: "3) Dobânda: … (d) Data ajustării dobânzii: banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării", în ceea ce priveşte mecanismul de variaţie a ratei dobânzii curente, lăsat la latitudinea exclusivă a pârâtei.

În urma eliminării clauzei abuzive cuprinse în art. 3, lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/10 septembrie 2007, rata dobânzii curente rămâne cea arătată la art. 3, lit. a): 4,25% p.a. – dobândă fixă pe întreaga durată a derulării raporturilor dintre reclamanţi şi pârâtă în baza convenţiei de credit nr. x/10 septembrie 2007.

3.1. Constată caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/10 septembrie 2007:

"4.1. Orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în condiţiile speciale. Plăţile vor fi efectuate conform "scadenţarului" (listei plăţilor pentru rambursarea creditului, a dobânzii şi altor costuri) – ce constituie anexă la prezentul contract.

4.2. Împrumutatul autorizează banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuităţi/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenţiei, prin debitare automată la scadenţe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate.

4.3. Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând cotaţiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenţii; banca poate debita cu suma corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilităţi sau de depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menţionat anterior. Eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de împrumutat."

În măsura în care îi obligă pe reclamanţii H. şi I. să suporte variaţiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al BNR aplicabil CHF/RON la data încheierii convenţiei de credit nr. x/10 septembrie 2007: 1 CHF = 2,0243 RON.

3.2. În urma eliminării clauzei parţial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/10 septembrie 2007 au următorul conţinut:

"4.1. Orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în condiţiile speciale. Plăţile vor fi efectuate conform "scadenţarului" (listei plăţilor pentru rambursarea creditului, a dobânzii şi altor costuri) – ce constituie anexă la prezentul contract, modificat conform următoarei formule de calcul: suma de rambursat în CHF conform scadenţarului X 2,0243/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenţei.

4.2. Împrumutatul autorizează banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuităţi/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenţiei, prin debitare automată la scadenţe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate. Banca va utiliza, pentru debitările respective în CHF, aceeaşi formulă de calcul, arătată la art. 4.1.

4.3. Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând formula arătată mai sus la art. 4.1 pentru a determina suma în CHF datorată de reclamanţi, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenţii; banca poate debita cu suma în CHF datorată de reclamanţi conform formulei arătate mai sus la art. 4.1 orice cont al împrumutatului de disponibilităţi sau de depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menţionat anterior. Eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de împrumutat."

3.3. Obligă pârâta S.C. R. S.A., în calitate de succesoare a S.C. T. S.A., să restituie reclamanţilor H. şi I. toate sumele de bani percepute în plus faţă de sumele care trebuiau plătite de reclamanţi în perioada cuprinsă între data încheierii convenţiei de credit nr. x/10 septembrie 2007 şi data la care prezenta hotărâre va deveni executorie, conform legii. Sumele care trebuiau plătite de reclamanţi se calculează conform formulei arătate la art. 4.1, modificat în sensul arătat la pct. 3.2. din prezenta hotărâre.

4. Respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 27 noiembrie 2017, pârâta R. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 25/2022 din 18 ianuarie 2022, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta R. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 502/2018 din 26 martie 2018 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

Respinge cererea de constatare a caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii absolute parţiale a clauzei cuprinse în art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/10 septembrie 2007.

Înlătură dispoziţia potrivit căreia "În urma eliminării clauzei parţial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/10 septembrie 2007 au următorul conţinut:

4.1. Orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în condiţiile speciale. Plăţile vor fi efectuate conform " scadenţarului" (listei plăţilor pentru rambursarea creditului, a dobânzii şi altor costuri) – ce constituie anexă la prezentul contract, modificat conform următoarei formule de calcul: suma de rambursat în CHF conform scadenţarului X2,0243/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenţei.

4.2. Împrumutatul autorizează banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuităţi/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenţiei, prin debitare automată la scadenţe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate. Banca va utiliza, pentru debitările respective în CHF, aceeaşi formulă de calcul, arătată la art. 4.1.

4.3. Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând formula arătată mai sus la art. 4.1 pentru a determina suma în CHF datorată de reclamanţi, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenţii; banca poate debita cu suma în CHF datorată de reclamanţi conform formulei arătate mai sus la art. 4.1 orice cont al împrumutatului de disponibilităţi sau de depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menţionat anterior. Eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de împrumutat".

Respinge cererea de obligare a pârâtei S.C. R. S.A., în calitate de succesoare a S.C. T. S.A. de a restitui reclamanţilor H. şi I. diferenţa între sumele de bani efectiv achitate şi sumele care puteau 11 plătite de reclamanţi în baza cursului de schimb al monedei creditului, valabil la data încheierii convenţiei.

Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Obligă intimaţii să plătească apelantei suma de 4.268,76 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii H. şi I., precum şi pârâta S.C. R. S.A..

Recursul reclamanţilor H. şi I. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, în vederea reanalizării capetelor de cerere care privesc constatarea ca fiind abuzive ale clauzelor contractuale referitoare la suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutaţi şi stabilizarea cursului CHF.

În acest context, recurenţii consideră că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE, jurisprudenţa CJUE.

Cu privire la clauza de risc valutar, se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, reţinând că această clauză "constituie o transpunere în cadrul convenţiei a unei dispoziţii legale supletivă din dreptul intern, respective prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864 (...), care consacra principiul nominalismului monetar", fiind aplicat în mod greşit acest text de lege ca şi motivarea în aplicarea principiului nominalismului, întrucât acesta nu are caracter absolut şi nu interzice îngheţarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valută, în acest sens indicându-se hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva U. S.A..

Astfel, conform art. 1578-1579 din C. civ. din 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.

Regula aceasta nu se va aplica la împrumuturi de vergi metalice sau producte, în acest caz, debitorul nu trebuie să restituie decât aceeaşi calitate şi cantitate, oricare ar fi suirea sau scăderea preţului lor.

In conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Constituţia României, moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul, în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organica se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene.

Prin urmare, analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1, 4.2, 4.3 nu este prohibită de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE

In ceea ce priveşte cerinţa privind transparenta clauzelor contractuale, astfel cum rezulta aceasta din articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a subliniat ca această cerinţă, amintită şi la articolul 5 din această directivă, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecţie pus în aplicare de directiva menţionată se întemeiază pe ideea ca, în ceea ce priveşte, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist, această cerinţă privind redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale si, prin urmare, privind transparenta, impusă de aceeaşi directivă, trebuie înţeleasă în mod extensiv (a se vedea in acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler si Kasleme Rabai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctele 71 si 72, precum şi Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14, nepublicată, EU:C:2015:447, punctul 52).

Aşadar, cerinţa potrivit căreia, o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând si ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi, dacă este cazul, relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îi priveşte (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kasleme Rabai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 75, precum si Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove, C-96/14, EU:C:2015:262, punctul 50).

Aceste clauze din contractul de credit nu cuprind nicio referinţă la dispoziţiile art. 1578 din C. civ. din 1864 sau la principiul nominalismului monetar, pentru a se putea presupune că reclamanţii şi-au asumat riscul valutar, oricare ar fi intensitatea aprecierii francului elveţian şi, cu atât mai mult, nu cuprind vreo prezentare din partea pârâtei către reclamanţi a posibilelor variaţii ale cursului de schimb valutar şi a riscurilor inerente contractării unui împrumut în CHF, care să le permită reclamanţilor consumatori să evalueze consecinţele economice ale acestor clauze.

In consecinţă, în ceea ce priveşte clauza de risc valutar reflectată în clauzele supuse analizei, nu este aplicabilă excepţia de la verificarea caracterului abuziv cuprinsă în prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stând altfel, aplicând în mod greşit jurisprudenţa CJUE şi dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Astfel, hotărârea instanţei de fond era corectă, iar din perspectiva dezechilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, de reţinut este că acesta este semnificativ, în condiţiile în care riscul aprecierii CHF a fost plasat în întregime în sarcina sa, deci, în defavoarea recurenţilor consumatori, iar în concret diferenţa între cursul valutar BNR - RON/CHF de la momentul încheierii contractului şi cursul valutar BNR - RON/CHF de la momentul sesizării instanţei arată o apreciere a CHF mai mult decât semnificativă.

Sancţiunea din dreptul material român în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 193/2000 care are drept consecinţă lipsirea de efecte a unei convenţii încheiate cu nerespectarea unei norme imperative, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor este nulitatea absolută. Stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază ideii de rea-credinţă, care trebuie să fie calificată drept cauza ilicită, sancţionată cu nulitatea absolută.

Astfel, efectul sancţiunii aplicate constă în repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului şi restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzelor nule, precum şi a consecinţelor care operează pentru viitor. Pretinsa inadmisibilitate a efectelor nulităţii invocată de către profesionist nu poate fi reţinută întrucât, aşa cum s-a reţinut şi anterior, însăşi Legea nr. 193/2000 face trimitere la o astfel de sancţiune, utilizând sintagma "clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului", în timp ce doctrina şi practica majoritară au concluzionat asupra faptului că sancţiunea aplicabilă este nulitatea cu toate efectele acesteia.

In circumstanţele date, fixarea valorii obligaţiei exprimate în valută, pe toată durata contractului în funcţie de factorul de referinţă de la data încheierii contractului care este cursul valutar practicat la acea data, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor previzibil pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare şi a valorii finale a obligaţiei, reprezintă consecinţa nulităţii de care este afectată clauza examinată. Acest factor a permis consumatorului evaluarea limitelor maxime ale resurselor financiare pe care urma să le aloce în scopul procurării sumelor de bani în moneda străină pentru achitarea ratelor de credit şi stingerea împrumutului.

Pentru aceste considerente, recurenţii apreciază că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea analizării clauzelor ce prevăd suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutaţi.

Recursul pârâtei S.C. R. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea motivului de recurs, ce susţine nulitatea hotărârii recurate, întrucât decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea apelată nu este motivată sub aspectul criticilor aduse sentinţei referitoare la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a R. S.A..

Aceasta deoarece, apelul formulat împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă a vizat şi încheierea din şedinţa publică din 27 noiembrie 2017 prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, context în care s-a arătat că în luna iulie 2014, contractul ale cărui clauze au fost contestate a fost cesionat către S. S.R.L. şi prin urmare, la data formulării cererii de chemare în judecată banca nu mai deţinea calitatea de creditor şi nu mai era parte a raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, respectiv dispoziţiile art. 6, art. 7 si art. 13, recurenta nu mai deţinea calitatea procesuală pasivă, întrucât nu mai era parte a raportului juridic obligaţional, iar o eventuală hotărâre de admitere a cererii de chemare în judecată ar avea drept consecinţă modificarea/adaptarea contractului în raport cu creditorul actual.

Astfel, prin neanalizarea şi a acestui motiv de apel, instanţa a încălcat principiile procesuale civile, printre care se număra şi dreptul la apărare, potrivit căruia fiecărei părţi trebuie să i se examineze cauza sub toate aspectele, în mod efectiv.

Motivarea este esenţa hotărârilor judecătoreşti si trebuie să fie pertinentă, completa, întemeiata, omogena, concreta, convingătoare şi accesibila, iar inexistenţa acesteia atrage casarea hotărârii la fel ca şi o motivare necorespunzătoare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată este rezultatul încălcării normelor de drept material, specifice protecţiei consumatorilor, întrucât decizia apelată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că instanţa de apel, în mod greşit, şi-a însuşit raţionamentul primei instanţe în ceea ce priveşte încălcarea de către Banca a obligaţiei de informare, apreciind că încheierea contractului s-a făcut cu nerespectarea obligaţiei de negociere.

In ceea ce priveşte natura contractului ce face obiectul prezentei cauze, principalul criteriu care diferenţiază un contract cadru de un contract de adeziune îl reprezintă posibilitatea sau imposibilitatea părţilor de a stabili conţinutul acestora prin negocieri, respectiv prin asigurarea cadrului necesar în vederea manifestării libere a consimţământului consumatorilor şi în deplină cunoştinţă de cauză în legătura cu întinderea obligaţiilor pe care şi le asumă.

Astfel, banca a oferit posibilitatea intimaţilor de a negocia condiţiile acordării creditului anterior semnării contractului, aceştia fiind informaţi cu privire la condiţiile în care va fi acordata suma solicitată si costurile aferente.

Aşadar, contractul a fost semnat fără obiecţii sau condiţii, deşi intimaţii aveau posibilitatea refuzului sau solicitării unor informaţii suplimentare, Banca neputând să-i oblige la încheierea unui contract care să le lezeze interesele. Procesul de negociere presupune o activitate şi din partea consumatorului, care anterior semnării contractului poate propune o serie de modificări la ofertă.

Deşi banca are sarcina de a informa consumatorii în ceea ce priveşte produsele sale bancare, un minim de informaţie şi interes incumbă şi consumatorului, rezultând astfel un dublu proces de informare. Banca are obligaţia de a oferi clienţilor consumatori acces la condiţiile generale de contractare, iar clienţii consumatori au dreptul de a primi, la cerere, din partea băncii toate informaţiile relevante pentru operaţiunile bancare întreprinse.

In măsura în care o negociere efectivă nu a putut avea loc din cauza stării de pasivitate a intimaţilor, care nu au iniţiat niciun demers în acest sens, relevanţă în determinarea caracterului negociat al clauzelor contestate este oferirea de către bancă a posibilităţii negocierii, fapt ce a fost dovedit în prezenta cauză.

Într-o altă critică se susţine că clauzele contractuale referitoare la dobândă şi comisionul de risc nu sunt abuzive - încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât perceperea acestora nu era interzisă de nicio prevedere legală la momentul semnării contractelor.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 289/2004, varianta în vigoare la data încheierii contractului, în calculul DAE intră toate costurile pe care consumatorul este obligat să le suporte, inclusiv cele pentru transferul fondurilor şi cele pentru menţinerea unui cont în care urmează să fie rambursate anticipat sumele de bani, plata dobânzilor şi alte costuri.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, acest comision a fost prevăzut în mod clar în cadrul contractului, a fost definit şi explicat sub aspectul cuantumului şi scopului pentru care a fost perceput.

In ceea ce priveşte cuantumul comisionului ce a fost achitat, se susţine că acesta a fost precizat în mod clar prin contract, fiind indicat atât procentul, cât si baza de calcul la care se aplica acest procent. De altfel, motivul pentru care în cuprinsul contractelor nu a putut fi indicată suma exactă ce trebuie achitată lunar este determinat de faptul ca aceasta scade de la lună la lună, întrucât procentul de 0,17 % se aplică la soldul rămas de achitat. Însă, cuantumul exact al comisionului de risc ce urma să fie achitat rezultă în mod clar din cuprinsul planului de rambursare, care face parte din fiecare contract şi a fost semnat de către intimaţi.

In speţa, intimaţii nu au demonstrat că ar fi existat la data încheierii contractului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile lor şi ale băncii.

Criticile cu privire la cuantumul mult prea mare al acestui comision în schimbul căruia nu s-ar presta niciun serviciu, nu pot fi circumscrise unor argumente fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, întrucât legislaţia privind protecţia consumatorilor exclude posibilitatea instanţelor de a verifica în ce măsură sumele de bani restituite de consumator ar fi sau nu mult prea mari şi împovărătoare. In contextul unei economii libere de piaţă şi a unui sistem financiar, care nu ar trebui să fie subordonat unor decizii, care ar putea favoriza doar una dintre părţile participante, prin stabilirea unor marje în interiorul cărora ar putea să varieze costurile angajării unui împrumut, aprecierile cu privire la cuantumul sumelor ce trebuie achitate lunar ar trebuie să fie, de plano, evitate de către instanţe şi de participanţii la justiţie.

Operaţiunea de acordare credite, ca activitate principala a instituţiei de credit alături de atragerea de depozite, presupune organizarea, întreţinerea şi monitorizarea unui ansamblu de activităţi administrative menite a asigura, în mod funcţional, infrastructura necesară analizării, acordării, executării şi urmăririi recuperării împrumuturilor.

Mai mult, dispoziţiile contractuale care reglementează posibilitatea perceperii comisionului de risc nu intră în categoria clauzelor abuzive prevăzute de art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Sub un al doilea aspect, în ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 3 lit. d) prin care a fost reglementată modalitatea în care ar putea varia dobânda contractuală, instanţa urmează să observe că aceste clauze contractuale au fost expuse în mod clar, explicate atât în cuprinsul condiţiilor generale cât şi în cadrul condiţiilor speciale. In cuprinsul contractului de credit Banca a indicat cuantumul dobânzii contractuale, a menţionat data scadentei şi a explicat perioada de calcul a dobânzii si modalitatea de încasare în cadrul Secţiunii 3 a Condiţiilor Speciale.

Contrar susţinerilor instanţei de apel dobânda nu variază în funcţie de politica discreţionară a băncii ci, în funcţie de factori externi care nu se afla sub puterea de influenţă a unităţii bancare. Pe de alta parte, împrejurarea că banca avea dreptul, nu şi obligaţia, de a modifica dobânda în funcţie de evoluţia indicatorului menţionat, nu poate conduce la concluzia caracterului abuziv al clauzei, în raport de modul clar şi lipsit de echivoc în care este formulată clauza, cât şi de împrejurarea că vizează obiectul principal al contractului.

In ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica nivelul dobânzii în funcţie de politica sa de creditare se arată că aceasta nu era interzisă de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, teza finala a punctului a) menţionează că "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prelabilă, dacă exista o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celeilalte părţi contractante şi acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul. Or, în cazul de faţă se observă că această prezumţie de clauză abuzivă prevăzută de punctul a) nu este aplicabilă în cazul contractelor, întrucât banca s-a obligat să notifice reclamanţilor această modificare, obligaţie care, de altfel a şi fost îndeplinită, aşa cum rezultă din înscrisurile anexate întâmpinării.

Prin întâmpinarea depusă de reclamanţi, la 10 mai 2022, s-a invocat excepţia tardivităţii formulării recursului pârâtei, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea pârâtei, depusă la 20 mai 2022, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 iulie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi H., I. şi de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei nr. 25/2022 din 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă şi a fixat termen pentru soluţionarea recursurilor la 15 decembrie 2022 cu citarea părţilor, în şedinţa publică.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi H., I. şi de recurenta-pârâtă R. S.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul reclamanţilor H. şi I..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenţi are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, context în care recurenţii consideră că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE, jurisprudenţa CJUE.

Cu privire la clauza de risc valutar, se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, reţinând că această clauză "constituie o transpunere în cadrul convenţiei a unei dispoziţii legale supletivă din dreptul intern, respective prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864 (...), care consacra principiul nominalismului monetar", fiind aplicat în mod greşit acest text de lege ca şi motivarea în aplicarea principiului nominalismului, întrucât acesta nu are caracter absolut şi nu interzice îngheţarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valută, în acest sens indicându-se hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva U. S.A..

În acest context, se susţine că instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, întrucât în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stau altfel, sens în care se apreciază că s-a aplicat în mod greşit jurisprudenţa CJUE şi dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Criticile recurenţilor sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenţii reiau alegaţiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii şi necesitatea reechilibrării contractului de către instanţa judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că cererea de chemare în judecată s-a sprijinit pe considerentul conform căruia art. 4.1 din contractul de credit nu a fost negociat, producând un dezechilibru între părţi, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credinţe.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, precum şi reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Ulterior, această jurisprudenţă a fost confirmată într-un mod lipsit de echivoc prin hotărârile preliminare pronunţate de CJUE în cauzele C-364/19 şi C-87/21.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Recursul pârâtei R. S.A..

În susţinerea motivului de recurs, ce vizează nulitatea hotărârii recurate, întrucât decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea apelată nu este motivată sub aspectul criticilor aduse sentinţei referitoare la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a R. S.A..

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de admitere a apelului pârâtei, context în care nu se poate reţine critica recurentei, în sensul că hotărârea apelată nu este motivată sub aspectul criticilor aduse sentinţei referitoare la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a R. S.A., având în vedere că acest aspect nu are relevanţă şi nu îi aduce pârâtei nici un prejudiciu.

Aceasta deoarece, obiectul cauzei îl constituie constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenţia de credit nr. x/10.09.2007, încheiată între reclamanţii Angelescu şi pârâta T. S.A., absorbită prin fuziune de pârâta R. S.A., iar cesiunea creanţei născute în temeiul acestei convenţii nu conduce la pierderea de către pârâta R. S.A. a calităţii sale de parte în acest contract, astfel că, aceasta şi-a păstrat calitatea de împrumutător în această convenţie, fiind persoana căreia reclamanţii îi pot opune dreptul lor de a nu se stipula în contra lor clauze abuzive prin contractul de credit evocat.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că decizia atacată este rezultatul încălcării normelor de drept material, specifice protecţiei consumatorilor, întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte încălcarea de către bancă a obligaţiei de informare, apreciindu-se că încheierea contractului s-a făcut cu nerespectarea obligaţiei de negociere.

Tot în acelaşi context se susţine încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează perceperea unui comision de risc şi modalitatea în care poate varia dobânda contractuală.

Criticile formulate pe aceste aspecte sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", "o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

Totodată, cum art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 stabileşte, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Din analiza textelor evocate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte trei condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să încalce exigenţele bunei-credinţe; clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În opinia recurentei, comisionul de risc a fost prevăzut în mod clar în cadrul contractului, a fost definit şi explicat sub aspectul cuantumului şi scopului pentru care a fost perceput: art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale contractului de credit - "comision de risc credit 0,17% pe luna aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toata perioada de derulare a convenţiei de credit"; art. 3.5 din condiţiile generale ale contractului de credit - "pentru punerea la dispoziţie a creditului (...)".

Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48, costul total al creditului pentru consumatori cuprinde toate costurile, dobândă, comisioane, taxe pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul, iar lit. i) a textului prevede că DAE înseamnă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea anuală a creditului, aceste dispoziţii fiind preluate ulterior în reglementarea internă prin O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, susţinerea recurentei, potrivit căreia, această clauză este una esenţială, principală, context în care aspectele esenţiale ale contractului nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, nu poate fi primită, având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ce determină concluzia că aceste clauze nu ţin de prestaţia esenţială a contractantului împrumutat, iar pe de altă parte, şi dacă ar fi încadrată în aspectele esenţiale ale contractului clauza poate fi considerată abuzivă dacă nu este negociată şi nu este exprimată în mod clar şi inteligibil.

Tot în acelaşi context, se reţine şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea normelor relevante din această directivă, prin care se subliniază că instanţa naţională este competentă a aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze privind costul creditului, dobânda anuală efectivă, dobânda penalizatoare sau un mecanism de modificare a costului, cu titlu de exemplu, sunt considerentele Curţii, expuse în hotărârea pronunţată în cauza C-472/10 Invitel.

În acest sens, deşi clauzele contractuale prevăd distinct dobânda şi comisionul, în ceea ce priveşte comisionul se constată că nu se prezintă justificarea acestuia şi nu se arată ce riscuri se acoperă prin intermediul acestui comision, astfel că noţiunea de prevedere clară, inteligibilă, fără echivoc, deşi constatată în cauză strict raportat la modul de determinare a acestui comision nu este suficientă pentru a considera comisionul de risc ca fiind în afara prevederilor Legii nr. 193/2000, referitoare la clauzele abuzive, în sensul că ar furniza împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, evitând dezechilibrul contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin urmare, în ce priveşte clauza privind comisionul de risc prevăzut de pct. 3.5 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit se constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că această clauză este abuzivă, deoarece nu a fost negociată direct cu consumatorul, ci a fost inserată în contractul preformulat, fără ca împrumutaţii să aibă posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere, această clauză creând un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În ce priveşte clauza referitoare la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, se constată că potrivit acestei clauze, banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Această clauză fiind una esenţială în contract, reprezentând preţul creditului acordat priveşte un aspect esenţial al contractului, astfel că în raport cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, raportat la definiţia curţii, respectiv să rezulte că instituţiile financiare au furnizat împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, urmând ca instanţa să evalueze existenţa unui eventual dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor în care se încheie contractul, iar cu titlu de exemplu în acest sens este cauza Andriciuc articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În acest sens se reţine transparenţa clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alin. (2) şi la articolul 5 din Directiva 93/13 cu referire la aspectul reţinut în contractele de împrumut, în sensul de a se indica în mod clar motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte, cu titlu de exemplu în acest sens este Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282.

Astfel, clauza care permite creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii trebuie să fie previzibilă, în acest sens reţinându-se şi că Legea nr. 193/2000 permite comerciantului să modifice unilateral clauzele contractuale, însă trebuie să aibă un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator, în caz contrar clauza putând fi socotită abuzivă.

Potrivit listei anexe a Legii nr. 193/2000 pct. 1 lit. a) este considerată clauză abuzivă prevederea contractuală care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Prin urmare, pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei esenţiale este necesar ca respectiva clauză să nu fie negociată, să fie neclară, respectiv să permită profesionistului modificarea în mod unilateral a contractului, fără un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnătură, să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar din probele administrate în cauză nu s-a putut demonstra negocierea clauzei contractuale în discuţie, astfel încât, susţinerile referitoare la posibilitatea reclamanţilor de a solicita negocierea clauzelor nu poate fi primită.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, totodată invocând şi chestiuni ce privesc situaţia de fapt, aspecte deja stabilite şi lămurite de instanţele anterioare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi H., I. şi de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei nr. 25/2022 din 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi H., I. şi de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei nr. 25/2022 din 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2022.