Consultancy fee debt recovery rejected as time-barred; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad – secţia a II-a Civilă, la 22.07.2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 259.404,22 RON, cu titlu de pretenţii neachitate conform facturii seria x nr. x/29.10.2019, a dobânzii legale penalizatoare calculată începând cu data de 15.11.2019 şi până la achitarea efectivă a debitului, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1266 si art. 1350 C. civ., art. 1018 C. proc. civ.

La 16.09.2021, pârâta S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 831/17.11.2021, Tribunalul Arad – secţia a II-a Civilă a respins ca prescrisă acţiunea formulată de A. şi a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 11.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 234/A/12.04.2022, Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă a respins apelul declarat de A. şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea şi trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanţa de apel.

Prin memoriul său, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de-o parte, instanţa nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2520 alin. (1) C. civ. constatând că reclamanta nu face parte din categoria liber-profesioniştilor, iar pe de altă parte, a aplicat partea a doua a acestei prevederi legale, stabilind că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul terminării lucrării, în speţă 05.04.2017.

A susţinut că instanţa de apel nu a lămurit dacă recurenta este sau nu asimilată unui liber-profesionist, însă i-a aplicat dispoziţii legale care reglementează situaţia liber-profesioniştilor, cu privire la momentul începerii termenului de prescripţie.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta redă dispoziţii din diverse acte normative, precum art. 5 pct. 52 din Legea nr. 85/2014, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 7 pct. 34 şi art. 67 alin. (2) Codul fiscal, care cuprind definiţii sau condiţii privind calitatea de liber-profesionist, susţinând că nu poate fi încadrată în această categorie, întrucât profesia liberală presupune o anumită calificare profesională şi activităţi de natură intelectuală, trebuie exercitată cu titlu personal, pe proprie răspundere şi în mod independent, conform unor legi speciale care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei respective.

În acelaşi scop, menţionează dispoziţii din Anexa 1 la Directiva 2006/35/CE şi Anexa F pct. 2 la Directiva 77/388/CE, ce cuprind enumerări exemplificative ale unor profesii ce pot fi încadrate în această categorie, precum şi un exemplu din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv cauza C-267/99 – Adam, paragraful 39, în care s-a reţinut o definiţie a profesiilor liberale, a căror activitate este caracterizată printr-un pronunţat caracter intelectual, reclamă un nivel înalt de calificare şi fac obiectul unei stricte şi clare reglementări profesionale.

Concluzionând, recurenta susţine că nu poate fi încadrată în categoria liber-profesioniştilor, întrucât nu întruneşte niciuna dintre condiţiile acestei categorii, ci are calitate de profesionist, fiind o întreprindere înregistrată la Registrul Comerţului, având cod unic de înregistrare, astfel că-i sunt aplicabile dispoziţiile legale specifice societăţilor comerciale.

Totodată, a susţinut că există o motivare contradictorie şi cu privire la stabilirea scadenţei obligaţiei de plată a pârâtei, întrucât instanţa de apel a avut în vedere două momente diferite, apreciind că diferenţa de plată era datorată la momentul predării extraselor de carte funciară şi dosarelor de preemţiune, precum şi la momentul finalizării ultimei lucrări conform centralizatorului depus de reclamantă.

Astfel, momentul scadenţei, care determină începutul cursului prescripţiei dreptului material la acţiune nu este lămurit, argumentele fiind contradictorii, în condiţiile în care obligaţia de plată nu putea deveni exigibilă decât la momentul convenit de părţi.

Cu privire la cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 alin. (1), art. 2524 alin. (1) şi (3) şi art. 2540 C. civ.

O primă critică vizează încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului forţei obligatorii a contractului, ce are putere de lege între semnatari, astfel că nu putea interveni şi modifica nicio clauză contractuală; or, în speţă, instanţa de apel a schimbat data scadenţei obligaţiei de plată de intimatei, nesocotind cuprinsul prevederilor art. 4.7 din contract. Potrivit convenţiei părţilor, obligaţia de plată devenea scadentă la data emiterii facturii, astfel că emiterea acestui document are valoarea unei condiţii suspensive, conform art. 2524 alin. (3) C. civ., până la îndeplinirea căreia debitoarea nu avea nicio obligaţie de executat.

O a doua critică priveşte momentul punerii în întârziere a debitoarei, recurenta susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 2540 C. civ., întrucât emiterea facturii valorează punere în întârziere şi reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, prin acest act reclamanta creditoare ieşind din pasivitate. Totodată, ulterior emiterii facturii, recurenta a îndeplinit şi condiţia cumulativă prevăzută de art. 2540 C. civ., acţionând în judecată debitoarea, în termen de 6 luni de la punerea în întârziere.

Mai susţine recurenta că de la momentul punerii în întârziere a fost beneficiara unui nou termen de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă de la data de 29.10.2019, astfel că acţiunea sa nu este prescrisă.

La data de 31.08.2022 intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de dezbateri din 14.12.2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Deşi criticile formulate sunt subsumate motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este dezvoltat corespunzător, spre a fi examinat în conţinut.

Înalta Curte reaminteşte că o motivare contradictorie, pentru a constitui temei al casării, trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă şi susţin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raţionamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării. Cazul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 are o sferă de aplicabilitate determinată la situaţiile în care hotărârea supusă recursului nu este motivată sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă în speţă, recurenta fiind nemulţumită de hotărârea pronunţată de instanţa de apel cu privire la modul de stabilire al scadenţei obligaţiei de plată a pârâtei, or acest aspect semnifică, în realitate, o critică referitoare la aplicarea greşită a legii, pornind de la interpretarea obligaţiilor contractuale asumate de părţi; astfel, această critică va fi analizată, în continuare, fiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la termenul de prescripţie, instanţa de apel a reţinut corect incidenţa, în speţă, a termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 alin. (1) C. civ. şi a înlăturat, implicit, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., confirmând astfel că recurenta nu poate fi încadrată în categoria liber-profesioniştilor.

Toate argumentele prezentate de recurent în memoriul de recurs, cu scopul de a fi exclusă din categoria liber-profesioniştilor, pentru a înlătura incidenţa termenului special de prescripţie de 1 an, sunt fără relevanţă în prezenta cale de atac, întrucât prin decizia recurată a fost reţinut termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil obligaţiilor de a da o sumă de bani, cum este obligaţia ce formează obiect al acţiunii reclamantei, iar nu cel special, aplicabil în raporturile obligaţionale ale liber-profesioniştilor.

De asemenea, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 2524 alin. (1) C. civ., termenul de prescripţie de 3 ani începând să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia să o execute. Astfel, momentul de început al termenului de prescripţie nu este stabilit prin raportare la dispoziţiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., respectiv finalizarea lucrării, cum a susţinut recurenta, ci în temeiul art. 2524 alin. (1) C. civ., prin analiza şi interpretarea clauzelor contractului de consultanţă încheiat de părţi.

Prin decizia recurată, instanţa a reţinut că, potrivit art. 4.3. din contractul de consultanţă, părţile au stabilit că plata se va face în parte, la momentul semnării contractului, când se achită suma de 1000 euro, iar diferenţa la predarea extraselor de carte funciară şi dosarelor de preemţiune, această modalitate vizând fiecare operaţiune intermediată de reclamantă; totodată, a arătat că, din înscrisul depus chiar de aceasta, rezultă că ultima operaţiune pe care a intermediat-o a fost finalizată la data de 05.04.2017, aceasta fiind data exigibilităţii obligaţiei de plată a pârâtei, respectiv momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie împotriva recurentei. Prin urmare, nu există nicio contradicţie sau neclaritate cu privire la scadenţa obligaţiei de plată, astfel cum a fost reţinută prin decizia recurată, în urma analizei coroborate a clauzei 4.3 din contractul părţilor şi centralizatorului prezentat de reclamantă.

Pe temeiul acestor considerente, în mod corect, instanţa de apel, a stabilit că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data de 05.04.2017, astfel că acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad la data de 22.07.2021, a fost introdusă cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 alin. (1) C. civ.

Prin prima critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., întrucât a intervenit în contractul părţilor, stabilind un alt moment al scadenţei obligaţiei de plată, deşi art. 4.7 prevede că obligaţia devine exigibilă doar la emiterea facturii, astfel că operaţiunea emiterii acestui document are valoarea unei condiţii suspensive, până la îndeplinirea căreia debitoarea nu avea nicio obligaţie de executat.

Contrar susţinerilor recurentei, nu există nicio clauză contractuală care să stipuleze că obligaţia de plată devine exigibilă la momentul emiterii facturilor, ci contractul de consultanţă stabileşte că plata se va efectua doar în baza facturilor fiscale emise de consultant, până la data de 15 a lunii următoare. Această prevedere nu echivalează cu stabilirea scadenţei obligaţiei de plată, ci cu reglementarea unei modalităţi clare de plată, care presupune obligatoriu emiterea documentului financiar-contabil şi conformarea părţilor la obligaţiile legale fiscale.

În continuare, Înalta Curte reţine că toate criticile expuse în cadrul memoriului din recurs, prin care recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 2524 alin. (1) şi (3) C. civ. sunt nefondate, întrucât în speţă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este acela al exigibilităţii obligaţiei, conform art. 2524 alin. (1) C. civ. raportat la art. 4 din contractul părţilor, din care rezultă că, pentru pârâtă, obligaţia de plată a devenit exigibilă la momentul la care reclamanta şi-a finalizat serviciile de consultanţă, asumate prin contract, respectiv predarea extraselor de carte funciară şi a dosarelor de preemţiune conform Legii nr. 17/2014, pentru fiecare dintre contractele de vânzare cumpărare încheiate de pârâtă.

Înalta Curte relevă că dispoziţiile legale ale art. 2524 alin. (1) C. civ., privind exigibilitatea datoriei nu pot fi încălcate, nefiind permis ca un act sau fapt care depinde exclusiv de voinţa creditorului împotriva căruia curge termenul de prescripţie, în speţă emiterea documentului financiar-contabil, să poată influenţa momentul de început al termenului de prescripţie.

Referitor la susţinerile recurentei privind considerarea emiterii facturii drept o condiţie suspensivă, conform art. 2524 alin. (3) C. civ., Înalta Curte arată că emiterea facturii de către reclamantă nu poate fi apreciată condiţie suspensivă, aşa cum este definită de art. 1399 C. civ., drept eveniment viitor şi nesigur care afectează existenta raportului juridic obligaţional, întrucât obligaţia de plată s-a născut şi a devenit exigibilă în condiţiile clauzelor contractuale. Din modul de dezvoltare a motivelor de recurs, rezultă că reclamanta a avut în vedere termenul suspensiv, iar nu modalitatea condiţiei suspensive, considerând că până la emiterea facturii obligaţia cocontractantului nu era exigibilă. Însă, nici termenul, ca modalitate a actului juridic civil, definit drept eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată executarea obligaţiei de plată nu este incident în cauză, întrucât exigibilitatea datoriei nu este amânată până la emiterea facturii.

În aceste condiţii, potrivit art. 1414 C. civ., trebuie subliniat că obligaţia civilă care nu este afectată de termen pentru executare, este scadentă imediat, moment care, corespunzând cu cel în care creditorul poate solicita cu deplin drept plata, marchează începutul prescripţiei extinctive, conform art. 2524 alin. (1) C. civ.

Cea de-a doua critică privind încălcarea dispoziţiilor art. 2540 C. civ. privind punerea în întârziere şi efectul interuptiv al prescripţiei pe care l-ar fi produs emiterea facturii comunicată pârâtei la data de 29.10.2019, va fi înlăturată ca nefondată, întrucât în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. d) pârâta fiind de drept în întârziere, având în vedere calitatea sa de profesionist, precum şi faptul că nu a executat obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi; astfel, nu era necesară îndeplinirea unei proceduri de punere în întârziere, iar emiterea acestui document financiar-contabil nu are niciun efect asupra exigibilităţii datoriei şi termenului de prescripţie.

Înalta Curte confirmă statuarea instanţei de apel privind excluderea oricărei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, deoarece demersurile efectuate de reclamantă, respectiv notificări, somaţii şi acţiuni judiciare împotriva pârâtei, nu întrunesc condiţiile prevăzute de art. 2539 alin. (2) C. civ. pentru a-şi produce efectul interuptiv. Astfel, aceste acţiuni, prin care reclamanta susţine că a ieşit din pasivitate, fie au fost efectuate cu încălcarea termenelor legale, fie nu au primit soluţii de admitere, fiind exclusă incidenţa dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta împotriva deciziei instanţei de apel.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a sumei de 11.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite prin înscrisurile regăsite la filele x de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 234/A/12.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 11.900 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2022.