Abusiveness of bank fees and variable interest clauses under EU transparency standards and prohibition on judicial substitution of contract terms

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub număr de dosar x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale regăsite în contractul de credit nr. xdin 30.08.2007, după cum urmează:

- clauza referitoare la comisionul de procesare, în cuantum de 1,5% din valoarea creditului (art. 6.1. din contract);

- clauza referitoare la comisionul de administrare, în cuantum de 0,2% pe lună din suma rămasă de rambursat (art. 6.3. din contract);

- clauzele referitoare la dobânda revizuibilă în funcţie de "evoluţia pieţei financiare" sau de "politica de credite a Băncii" (art. 4.1. lit. b); art. 4.2. teza a II-a "sau, după caz, cea menţionată la art. 4.1. lit. b)"; art. 4.3. teza a II-a, până la finalul acestui articol.)

- ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, să se constate caracterul fix al ratei dobânzii stabilite în contractul încheiat între reclamanţi şi C., la nivelul stabilit la momentul încheierii contractului, respectiv 3,9%. În subsidiar, în cazul respingerii, au solicitat să se constate că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate la pct. I.3., clauzele nule nu produc efecte în privinţa reclamanţilor, consecinţa fiind că nu mai există niciun mecanism contractual în baza căruia dobânda să se modifice;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor abuzive.

- obligarea pârâtei la plata de dobânzi-legale pentru sumele achitate în plus în mod nedatorat, cu titlu de dobândă şi comisioane, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă;

- să constate că pactul comisoriu privind declararea scadenţei anticipate nu a operat (repunerea pe rol a creditului);

- obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să ţină seama de eliminarea din contract a clauzelor abuzive menţionate la pct. I al cererii de chemare în judecată;

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea procesului.

La termenul de judecată din data de 13 septembrie 2018, reclamanţii au depus la dosarul cauzei o cerere adiţională, prin care au solicitat:

- să se dispună anularea actului adiţional din data de 25 aprilie 2012, pentru: lipsa consimţământului reclamantei B., lipsa cauzei actului adiţional, cauza ilicită a actului adiţional şi încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010;

- în ipoteza anulării clauzelor referitoare la dobândă, indicate în pct. 1.3. din cererea iniţială, au solicitat anularea clauzelor din actul adiţional din 25 aprilie 2012 ce impun reclamanţilor o marjă fixă, rezultată ca urmare a majorării ratei dobânzii iniţiale de 3,9%, respectiv: art. 2.2. - în privinţa determinării marjei băncii la nivelul de 6,78%; art. 2.3. - întrucât reia cuantumul prevăzut la art. 2.2.; art. 2.4. - în privinţa determinării ratei dobânzii curente variabile la nivelul de 6,88%; art. 2.4.1. - în privinţa determinării dobânzii anuale efective la nivelul de 6,57%;

- având în vedere caracterul esenţial al clauzelor anterior menţionate, au solicitat anularea întregului act adiţional, iar în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că clauzele cuprinse în clauzele menţionate mai sus nu pot atrage nulitatea întregului act adiţional, au solicitat anularea doar a acestor clauze, ce au modificat cuantumul marjei băncii.

Prin sentinţa nr. 1228 din 16 noiembrie 2018, Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., astfel cum a fost completată, în contradictoriu cu pârâta C..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x din 30.08.2007 referitoare la: comisionul de procesare, în cuantum de 1,5% din valoarea creditului -art. 6.1. din contract şi la comisionul de administrare, în cuantum de 0,2% pe lună din suma rămasă de rambursat -art. 6.3. din contract.

A constatat nulitatea absolută a acestor clauze.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele percepute cu titlu de comision de procesare în cuantum de 1,5% din valoarea creditului şi comision de administrare, în cuantum de 0,2% pe lună din suma rămasă de rambursat, cu dobânda legală în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data perceperii şi până la achitarea efectivă.

A constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la: dobânda revizuibilă în funcţie de "evoluţia pieţei financiare" sau de "politica de credite a Băncii" -art. 4.1. lit. b); art. 4.2. teza a II-a "sau, după caz, cea menţionată la art. 4.1. lit. b)"; art. 4.3. teza a II-a, până la finalul acestui articol.

A constatat nulitatea parţială a acestor clauze.

A dispus anularea actului adiţional din 25.04.2012.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor toate sumele încasate cu titlu de dobânda superioare nivelului de 3,9% pe an cu dobânda legala în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 de la data perceperii şi pana la data achitării efective.

A obligat pârâta la precizarea clauzei privind dobânda, în sensul definirii elementelor componente, urmare a negocierilor cu reclamanţii, noua dobândă stabilită urmând a fi avută în vedere la stabilirea cuantumului sumelor ce pârâta trebuie să le restituie, ca urmare a constatării abuzive a clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă.

A respins celelalte capete de cerere.

Împotriva sentinţei nr. 1228 din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au formulat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin decizia nr. 265 din 30 mai 2019, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinţei nr. 1228 din 16 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

A admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu pârâta C.

A schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a înlăturat din dispozitiv menţiunea referitoare la obligarea pârâtei la precizarea şi definirea clauzei contractuale privitoare la dobândă şi la obligarea de negociere a părţilor.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanţii-reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, ce reprezintă parte din onorariul de avocat plătit în apel.

La 30 iulie 2019, pârâta C. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 265 din 30 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Ploieşti pentru rejudecare, cu consecinţa admiterii apelului formulat de pârâtă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, soluţia instanţei de apel cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6. 1 şi art. 6.3 din contractul de credit a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material conţinute de Legea nr. 193/2000, dar şi cu ignorarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, a arătat că instanţa de apel nu a procedat la o analiză a fiecărei clauze, raportat la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sau le-a interpretat în mod nelegal, în dezacord cu dispoziţiile legale, apreciind generic că s-ar fi încălcat dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor şi că nu s-a precizat contraprestaţia efectivă a băncii, în condiţiile în care realitatea faptică şi juridică era diametral opusă.

În acest sens, a considerat că instanţa de fond şi cea de apel nu au analizat sau au analizat greşit dacă aceste clauze fac parte din preţul contractului şi dacă îndeplinesc condiţia inteligibilităţii, sens în care aceste clauze sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

A făcut trimitere la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4685/2012 pronunţată în dosarul nr. x/2011 (care a statuat că aceste clauzele privitoare la comisioane si dobânzi sunt elemente care determina costul total al creditului şi, împreuna cu marja de profit, formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, în raport cu serviciul furnizat, singura condiţie fiind aceea ca aceste clauze să fie clare si inteligibil exprimate) şi la decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 3 martie 2017, care specifică, la paragaraful 38, că la suma acordată cu titlu de împrumut, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului, respectiv dobânda şi comisioanele prevăzute în contract.

Recurenta-pârâtă a susţinut că aceste clauze au fost redactate clar, neinterpretabil, într-un limbaj accesibil consumatorului mediu, fără termeni de specialitate, cunoscându-se la momentul încheierii contractului atât existenţa dobânzii revizuibile şi a comisionului de administrare (fiind îndeplinită condiţia evaluării consecinţelor economice), cât şi motivaţia perceperii lor (preţul contractului şi administrarea continuă a creditului, pe tot parcursul relaţiei contractuale).

În legătură cu încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a susţinut că instanţa nu a arătat, în concret, în ce constă acest dezechilibru şi în ce fel s-a manifestat pe parcursul relaţiei contractuale şi, de asemenea, a analizat doar sumar condiţia cumulativă prevăzută de art. 4 alin. (1) din lege privind reaua-credinţă a profesionistului.

Prin urmare, a considerat că în cauză, contrar considerentelor instanţei de apel, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe o motivare inexactă, contradictorie, străină de prevederile legale aplicabile cauzei.

A precizat că, deşi la punctul II din apel a indicat faptul că instanţa de fond a acordat plus petita când a obligat recurenta-pârâtă la "precizarea clauzei privind dobânda, în sensul definirii elementelor componente, urmare a negocierilor cu reclamanţii", în mod nelegal instanţa de apel a respins apelul pârâtei şi a admis apelul reclamanţilor întemeiat pe acelaşi motiv de apel.

Acest aspect, consideră recurenta-pârâtă, a prejudiciat-o în mod direct atât prin soluţie, cât şi prin faptul că, fiind admis apelul reclamantului, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în apel, fiind menţinute şi cheltuielile de judecată acordate pe fondul cauzei.

Totodată, a criticat decizia recurată întrucât, potrivit considerentelor instanţei de apel, condiţia dezechilibrului semnificativ a fost reţinută în baza unor aprecieri de ordin financiar asupra preţului contractului, deşi legiuitorul a prevăzut ca existenţa unui astfel de dezechilibru să fie apreciată din punct de vedere juridic.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, recurenta-pârâtă a menţionat că, la data acordării creditului nu exista o norma legală care să interzică acest comision, iar ulterior, prin edictarea O.U.G. nr. 50/2010, s-a prevăzut expres posibilitatea creditorului de a percepe comisionul de analiză dosar (art. 36), denumire comercială alternativă a comisionului de procesare.

A făcut referire la caracterul clar şi inteligibil al clauzei de la art. 6.1 din contract, considerând că suma menţionată la această clauză reprezintă echivalentul unor servicii sau costuri prestate, a fost clar determinată în contract; sub forma unui procent, iar art. 1.1 lit. b) stabileşte cuantumul exact al acestui comision.

A făcut trimitere la practică similară: decizia nr. 99/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi decizia nr. 167 din 31 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a O.U.G. nr. 50/2010, nefiind necesară, contrar argumentelor instanţei de apel, detalierea activităţilor întreprinse de bancă.

Precizând că analiza referitoare la acordarea unui credit trebuie realizată distinct, pentru fiecare împrumutat, a considerat că stabilirea unui comision de acordare a creditului nu este de natură să aducă o vătămare împrumutatului, cum greşit a reţinut prima instanţa.

A invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi în raport cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin aceea că instanţa de apel s-a raportat la criteriul dezechilibrului ca fiind determinat de lipsa unei negocieri a clauzei, deşi recurenta-pârâtă a aplicat regula proporţionalităţii în calculul comisionului (a cărui valoare creşte proporţional cu valoarea creditului), iar contraprestaţia băncii reiese din formularea clauzei, îndeplinirea serviciilor de către recurenta-pârâtă fiind certă, prin însăşi perfectarea contractului de credit.

Recurenta-pârâtă a mai invocat omisiunea instanţei de apel de a analiza condiţia cumulativă privind buna-credinţa a băncii, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită, în condiţiile art. 1169 din C. civ. din 1864.

În consecinţă, contrar concluziilor instanţei de apel, a considerat că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, a susţinut că, potrivit conţinutului clauzei contractuale din art. 6.3 din contract, la momentul acordului de voinţă, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea acestui comision în cuprinsul convenţiei (Legea nr. 93/2000, Anexa, alin. (1) lit. b), termenii folosiţi fiind uzuali, neinterpretabili, utilizaţi în limbajul curent, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi, cu ajutorul gândirii logice, de orice consumator mediu.

A considerat ca fiind greşite aprecierile instanţei de apel, care a reţinut că, referitor la acest comision, nu se poate considera că în contract există o exprimare clară şi inteligibilă, susţinând că existenţa comisionului şi cuantumul acestuia pe întreaga durata contractuală a fost cunoscută de împrumutat, graficul de rambursare prevăzând suma datorată lunar.

A invocat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauzele Matei împotriva Volksbank, Kasler), care stabileşte că printr-o clauză clară şi inteligibilă se înţelege posibilitatea consumatorului de a evalua, la momentul încheierii contractului, consecinţele patrimoniale care rezultă din respectivele clauze.

La momentul încheierii contractului, legislaţia nu interzicea perceperea unui comision de administrare, iar ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010 (art. 36 alin. (3) s-a recunoscut posibilitatea băncilor de a încasa un comision de administrare, cu o definiţie identică cu cea din contractul subscrisei: "Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului".

Aşadar, a apreciat că prin cumularea acestui comision cu dobânda nu se încalcă nicio prevedere legală, ambele constituind costuri ale contractului de credit recunoscute de legislaţia consumatorului (O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010), dar şi de decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017, iar motivaţia perceperii comisionului reiese fără echivoc din denumirea sa ("comision de administrare") şi din precizarea scopului perceperii sale ("pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit").

De aceea, a considerat greşite aprecierile instanţei de apel, în sensul că în contract nu s-au prevăzut/detaliat motivele pentru care comisioanele sunt percepute.

A mai precizat că existenţa unui dezechilibru semnificativ trebuie să se raporteze la natura sa juridică, prin raportare la drepturile părţilor conferite de normele interne aplicabile în lipsa respectivei clauze, iar nu la criteriul economic, cum greşit a reţinut instanţa de apel (Cauza C-226/12, hotărârea CJ.U.E. Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/1 1, Mohamed Aziz, Hotărârea Curţii din 14 martie 2013).

Şi în cazul acestui comision, a precizat că buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită, în condiţiile art. 1169 din C. civ. din 1864, instanţa omiţând să analizeze această condiţie cumulativă.

Recurenta-pârâtă a indicat, în continuare, practică judiciară în sensul că, sub aspectul valorii sale, comisionul nu poate fi cenzurat de instanţă (decizia nr. 302 din 14 februarie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă) şi în sensul legalităţii comisionului de administrare (decizia nr. 99/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, decizia nr. 302 pronunţată la 14 februarie 2017 în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, decizia nr. 578 pronunţată la 14 iunie 2019 în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă).

Recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, susţinând nelegalitatea hotărârii instanţei de apel.

În ceea ce priveşte clauza privind dobânda revizuibilă, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a făcut o analiză detaliată a motivelor de apel invocate, realizând o greşită motivare în drept a soluţiei pronunţate.

În acest sens, a susţinut că la momentul încheierii contractului nu a fost stabilita o marjă fixă, ceea ce este imposibil, întrucât în contract se prevede o dobândă fixă, stabilită exclusiv pentru primul an contractual, iar marja se stabileşte doar în cazul unei dobânzi variabile, aceasta fiind agreată ulterior de părţi, prin semnarea actului adiţional.

Instanţa de apel, în opinia recurentei-pârâte, nu a luat în considerare faptul ca intimatul-reclamant avea posibilitatea de a nu semna, de a contracta un alt produs bancar, de a se adresa unei alte bănci cu o ofertă mai avantajoasă sau de a iniţia orice procedură sau cerere de negociere către recurentă, nici faptul că un client al băncii are posibilitatea de a opta între o dobândă fixă sau o dobânda variabilă.

Astfel, a considerat hotărârea recurată ca fiind nemotivată în privinţa condiţiei existenţei dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor, arătând că intervenţia instanţei în contractul de credit nu este permisă de principiile legale şi nici de Legea 193/2000.

A considerat că, în condiţiile în care dobânda acceptată contractual de părţi a fost variabilă, nu poate fi reţinut că recurenta-pârâtă a modificat dobânda fără acordul recurenţilor-reclamanţi, iar clauza privind dobânda revizuibilă, aleasă de recurenţii-reclamanţi, nu a produs un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaţilor, câtă vreme rata dobânzii a fost stabilită conform înţelegerii părţilor consemnată în contractul de credit, fiind în conformitate cu prevederile legale referitoare la formula de calcul în vigoare la data semnării convenţiei,

În ceea ce priveşte fluctuaţia dobânzii, recurenta-pârâtă a susţinut că se încadrează în excepţia stabilita la pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât prin contractul încheiat s-a prevăzut, încă de la început, ca dobânda să fie variabilă, iar modalitatea ulterioară de stabilire a dobânzii a fost prevăzută în contract prin trimiterea la "Condiţiile Generale de Derulare a Afacerilor pentru Persoane Fizice".

Or, textul art. 4 din Legea 193/2000 nu interzice comercianţilor utilizarea clauzelor preformulate şi, implicit, nu obligă la negocierea clauzelor preformulate, ci impune doar redactarea clauzelor care nu fac obiectul negocierii de o manieră care să nu creeze în detrimentul consumatorului, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor.

A precizat că la data încheierii contractului de credit era în vigoare Legea 193/2000, republicată, dar nu şi O.U.G. nr. 174/2008 (intrată în vigoare în decembrie 2008), care impunea băncilor ca dobânda variabilă să se raporteze la un "indicator financiar de referinţă", fără a se menţiona care este acest indicator, nici O.U.G. nr. 50/2010 (care, apărută ulterior, a menţionat clar faptul că dobânda variabilă trebuie să se raporteze la indici de referinţă verificabili, actualizaţi la o anumită perioadă - Libor, Euribor, Robor, în funcţie de moneda creditului).

Cum textul art. 93 lit. e) din O.G. nr. 21/1992 (care prevede că, fără a afecta dreptul băncii de a modifica rata dobânzii, se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract) a fost introdus doar prin O.U.G. nr. 174/2008, recurenta-pârâtă a susţinut că dobânda putea fi modificată unilateral de bancă, în condiţiile prevăzute de lege şi de contract.

Prin urmare, atât la încheierea contractului, cât şi ulterior, recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a modifica rata dobânzii în funcţie de criteriile inserate contractual, acesta fiind o consecinţa firească a caracterului revizuibil al dobânzii, iar legislaţia în vigoare la acea dată nu menţiona obligaţia de a exemplifica în conţinutul contractelor de credit indicatorii financiari care conduc la modificarea dobânzii, nici pe aceea de a insera modalitatea de calcul a dobânzii, ci doar obligaţia de a prezenta motivul care ar conduce la modificarea dobânzii, concretizată în prevederea din art. 3.3 din contract a motivaţiei întemeiate a variaţiei dobânzii revizuibile, constând în "evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii".

A menţionat că a depus în probaţiune "Procedura internă cu privire la negocierea şi încheierea contractelor de credit cu persoane fizice", ce transpune prevederile Ordinului Preşedintelui ANPC nr. 92/2007, care dovedeşte că recurenta-pârâtă are prevăzut un flux de lucru obligatoriu în cazul în care potenţialul client doreşte modificarea clauzelor proiectului/propunerii contractului de credit.

Or, recurenţii-reclamanţi nu şi-au manifestat, mai bine de 10 ani, nemulţumiri în legătură cu anumite clauze şi nu au solicitat negocierea/modificarea clauzelor contractuale, astfel că nu putea fi reţinută culpa băncii, în sensul refuzului dreptului consumatorului de a negocia clauzele respective.

Şi în acest caz, a considerat că existenţa unui dezechilibru semnificativ trebuie să se raporteze la natura sa juridică, prin raportare la drepturile părţilor conferite de normele interne aplicabile în lipsa respectivei clauze, iar nu la natura sa economică, cum greşit a reţinut instanţa de apel (Cauza C-226/12, hotărârea CJ.U.E. Constructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/1 1, Mohamed Aziz, Hotărârea Curţii din 14 martie 2013).

De asemenea, a precizat că buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită, în condiţiile art. 1169 din C. civ. din 1864, instanţa omiţând să analizeze această condiţie cumulativă.

În ceea ce priveşte obligarea la restituirea sumelor şi plata dobânzii legale corespunzătoare, a arătat că instanţa de fond a procedat nelegal când a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor percepute în baza clauzei contractuale privind comisionul de procesare, comisionul de administrare şi diferenţelor de dobândă, dispoziţie menţinută de către instanţa de apel, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

A apreciat că restituirea sumelor plătite în baza clauzelor considerate abuzive, precum şi obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, reprezintă consecinţa constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

A criticat soluţia instanţei de apel şi pentru omisiunea de a se pronunţa asupra motivului de apel invocat în legătură cu actul adiţional din 25 aprilie 2012, apreciat a fi nevalabil încheiat de către instanţa de fond, ceea ce dovedeşte nelegalitatea hotărârii recurate.

De asemenea, a apreciat ca fiind criticabilă soluţia instanţei de apel şi sub aspectul contrarietăţii acesteia, în ceea ce priveşte rezolvarea motivului de apel privind obligarea recurentei-pârâte la precizarea clauzei privind dobânda, în sensul definirii elementelor componente, urmare a negocierii cu reclamanţii.

Astfel, a arătat că deşi a indicat instanţei de apel ca instanţa de fond a acordat plus petita, instanţa a respins apelul declarat de recurenta-pârâtă, ca neîntemeiat şi a admis apelul reclamanţilor, întemeiat pe acelaşi motiv de apel.

A solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Reclamanţi A. şi D. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta C. şi recurs incident.

Prin întâmpinare au solicitat, în principal, anularea recursului, ca netimbrat, într-un prim subsidiar, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar într-un al doilea subsidiar, respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul incident, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în ceea ce priveşte soluţia de acordare, în parte, a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocaţial şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, în vederea rejudecării, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri prin care să fie obligată recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de întregul onorariu avocaţial din apel.

Au solicitat, totodată, obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 451-453 din C. proc. civ., neacordând integral cheltuielile de judecată ale recurenţilor-reclamanţi, constând în onorariu avocaţial.

Au invocat faptul că regula în materie de acordare a cheltuielilor de judecată este prevăzută în art. 453 din C. proc. civ., în care se menţionează că partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea, în integralitate, a cheltuielilor angajate.

Recurenţii-reclamanţi au făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cadrul căreia s-a statuat că partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea cheltuielilor angajate, doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Pe cale de excepţie, instanţa de judecată poate reduce, motivat, cheltuielile de judecată constând în onorariul avocaţilor, în situaţia în care acesta din urmă nu îndeplineşte una sau mai multe dintre condiţiile menţionate în cele ce urmează: (i) este necesar, adică activitatea desfăşurată de avocat a fost utilă instanţei judecătoreşti, (ii) este real, (iii) este rezonabil.

Arătând că recurenta-pârâtă a solicitat, în apel, reducererea onorariului de avocat, au susţinut că au demonstrat instanţei de apel îndeplinirea condiţiilor anterior menţionate cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de recurenţii-reclamanţi:

- Caracterul necesar al cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat rezultă din împrejurarea că actele de procedură au fost utile pentru instanţa de judecată, dar şi din miza apărărilor din apel, respectiv necesitatea de conservare a patrimoniului recurenţilor-reclamanţi şi de a menţine soluţia de înlăturare a clauzelor abuzive din contractul de credit;

- Caracterul real al cheltuielilor de judecată rezultă cu prisosinţă din faptul că reprezentantul recurenţilor-reclamanţi a depus, în termenul prevăzut de lege, dovezile privind efectuarea plăţii onorariului stabilit, în fotocopie conformată cu originalul/chitanţă în original;

- Stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat are la bază atât criterii obiective (valoarea pricinii şi munca depusă de avocat), cât şi criterii subiective (pregătirea profesională a avocatului/prestanţa/notorietatea).

Astfel, recurenţii-reclamanţi au apreciat că onorariul de avocat nu este disproporţionat, raportat la cuantumul muncii depuse de avocat şi la valoarea acesteia (avocatul a alocat pentru faza de apel peste 30 de ore de muncă).

Pârâta C. a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat, şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată constând în cuantumul taxei de timbru aferente recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă C. S.A a depus la dosar o cerere de întoarcere a executării silite în dosarul execuţional nr. x/2019 deschis la E., pentru sumele executate în baza titlului executoriu reprezentat de hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, în valoare de 295.335,79 CHF şi 2000 RON şi 25.707 RON, cerere prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii recursului declarat de recurenta-pârâtă, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioată executării hotărârii.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 3 aprilie 2020 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 iulie 2020 a fost admisă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B.; au fost respinse excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 265 din 30 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă. S-a fixat termen pentru judecarea recursurilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, văzând şi apărările reclamanţilor A. şi B., formulate prin întâmpinare, în raport de criticile formulate de pârâta C., constată că recursul este fondat pentru considerentele care urmează:

În ceea ce priveşte analiza capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care stipulează perceperea comisionului de procesare (clauza prevăzută la art. 6.1) şi comisionului de administrare credit (clauza prevăzută la art. 6.3), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte, deoarece instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate de pârâtă în cadrul motivelor de apel, întrucât, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzelor mai sus menţionate din convenţia de credit, analiza s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisioanelor în discuţie, nu au fost definite la momentul încheierii contractului şi nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, analiza realizată de instanţele de fond şi de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionul de administrare s-a limitat la necesitatea prevederii în clauzele pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de procesare şi, respectiv, comision de administrare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare şi pe cel de administrare credit şi nu s-a raportat în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de aceste clauze, precum şi faţă de raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, prin art. 6.1 din contract s-a stipulat că: "Pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 1,5%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1. lit. a). Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului."

Înalta Curte constată că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract – 1,5 % din valoarea creditului – şi că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reţinere din suma împrumutată.

Clauza privind comisionul de administrare inserată în contractul de credit la art. 6.3 are următorul conţinut: "Pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, Împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0.2% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare. Începând cu al doilea an de creditare, în funcţie de politica de credite a Băncii, de evoluţia pieţei de credit sau de serviciul datoriei Împrumutatului, Banca poate renunţa la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Decizia Băncii de renunţare va fi comunicată în scris Împrumutatului până la data scadenţei primei rate aferente anului respectiv de creditare; Banca va analiza oportunitatea renunţării la încasarea comisionului."

Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Or, în cauză, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care prevăd comisionul de procesare şi, pe acela de administrare, reţinând, totuşi, caracterul abuziv al acestor clauze.

Totodată, fiind indicat procentul de comision şi suma la care se aplică, clauzele aflate în discuţie transpun în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

În plus, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Înalta Curte subliniază că dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului în timp ce comisionul de procesare şi comisionul de administrare sunt solicitate pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru procesarea cererii şi pentru monitorizarea creditului.

De altfel, chiar denumirea comisioanelor relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii acestora, nefiind necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat.

Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că aceste comisioane ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Totodată, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, iar prevederile O.U.G. nr. 50/2010, pe care le invocă recurenta-pârâtă, reglementau posibilitatea perceperii unor astfel de comisioane, fără a fi impusă detalierea în contracte a activităţilor prestate de bancă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul insuficientei motivări a analizei clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionului de administrare, motiv pentru care va admite recursul şi va casa decizia recurată.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea şi aplicarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene deciziei preliminare pronunţată în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de procesare şi de administrare credit.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare credit şi comisionul de administrare va fi reanalizată şi solicitarea reclamanţilor privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze şi acordarea dobânzii legale.

Sunt întemeiate şi criticile prin care recurenta-pârâtă contestă soluţia instanţei de apel, în ceea ce priveşte omisiunea acestei instanţe de a se pronunţa asupra motivului de apel invocat în legătură cu actul adiţional din 25 aprilie 2012, apreciat a fi nevalabil încheiat de către instanţa de fond, şi în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă.

În cadrul căii devolutive de atac a apelului, pârâta a criticat soluţia primei instanţe cu privire la actul adiţional din 25.04.2012 pe care l-a considerat nevalabil încheiat.

A arătat că la data de 25.04.2012 s-a încheiat, la cererea expresă a împrumutatului (pe care a depus-o la dosarul cauzei), un act adiţional de restructurare, prin care s-a agreat formula dobânzii în funcţie de indicele Libor 6 luni + o marjă fixă a băncii şi s-a acordat o perioadă de 2 ani cu dobândă fixă redusă (art. 2). Mai mult, în primul an s-a plătit doar dobânda, fiind iertat de plata capitalului.

A mai susţinut că în acest act adiţional, formula de calcul a dobânzii a respectat prevederile legale, respectiv O.U.G. nr. 50/2010 în vigoare din iunie 2010, marja băncii a fost stabilită prin acordul de voinţă al părţilor şi asumată prin semnătură de împrumutat.

Motivarea este lapidară şi pur formală, fără o referire concretă la amplele apărări invocate prin apel de către pârâtă, iar decizia atacată nu face nicio referire la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi la acest motiv de apel, susţinerile apelantei - pârâte rămânând neanalizate, ceea ce face ca recursul pârâtei să fie fondat şi sub acest aspect.

De asemenea, în ceea ce priveşte clauza privind dobânda revizuibilă sunt fondate şi susţinerile recurentei-pârâte conform cărora instanţa de apel nu a făcut o analiză detaliată a motivelor de apel invocate, realizând o greşită motivare în drept a soluţiei pronunţate.

Potrivit art. 4.1. lit. b) Pentru creditul acordat "Împrumutatul datorează Băncii: (…) b) o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare." "4.2.- teza a doua – (…) sau, după caz, cea menţionată la art. 4.1. lit. b) (…)","4.3. (…) Începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoştinţa Împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalităţile (…)".

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

De asemenea, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi a jurisprudenţei CJUE relevante, atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul acestei clauze (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banca Espanol de Credito, C-618/10, pct. 69, Hotărârea din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasch, C-125/18 pct. 59).

Prin urmare, cu privire la înlocuirea clauzelor în discuţie, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

Totodată, menţinerea unui procent de dobândă, iniţial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.

Este de reţinut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea că Dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi interpretate decât în contextul respectării obligatorii a prevederilor ordonanţei referitoare la alinierea contractelor de credit.

Aşa fiind, Înalta Curte constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza întâi C. proc. civ., însă şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., inclusiv sub aspectul nerespectării tuturor criteriilor ce rezultă din jurisprudenţa CJUE, criterii pe care instanţa naţională este obligată să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile Directivei CEE 93/13.

În raport de soluţia pronunţată, restul criticilor formulate de către recurenta-pârâtă nu-şi mai găsesc justificarea, urmând a fi analizate în rejudecare.

Referitor la solicitarea recurentei, privind întoarcerea executării silite în ceea ce priveşte sumele executate silit în dosarul de executare nr. 214/S/2019 al E., în sensul restabilirii situaţiei anterioare executării sentinţei nr. 1228 din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi deciziei nr. 265 din 30 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, se constată că este întemeiată, în raport cu dispoziţiile art. 500 C. proc. civ., ce vizează efectele casării şi potrivit cărora, la alin. (1) se prevede că "hotărârea casată nu are nicio putere", iar la alin. (2) se prevede că "actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare".

Prin urmare, executarea încuviinţată de către Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 1228 din 16 noiembrie 2018, prin care s-a dispus înfiinţarea popririi asupra sumelor existente în conturile debitoarei C. urmează a fi desfiinţată, conform dispoziţiilor art. 723 şi art. 724 C. proc. civ., ce prevăd dreptul la întoarcerea executării şi modalitatea de restabilire a situaţiei anterioare executării.

Faţă de această situaţie, Înalta Curte va dispune întoarcerea executării silite în ceea ce priveşte sumele executate silit în dosarul de executare nr. 214/S/2019 al E., în sensul restabilirii situaţiei anterioare executării sentinţei nr. 1228 din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi deciziei nr. 265 din 30 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Analizând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia.

Se constată că din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Susţinerile referitoare la dovedirea şi întinderea cheltuielilor de judecată prin care se invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 451-453 C. proc. civ. nu pot face obiectul analizei în prezenta cale extraordinară de atac.

Art. 452 C. proc. civ. condiţionează acordarea cheltuielilor de judecată de dovada existenţei şi întinderii lor, iar criticile recurentei-pârâte privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului, neacordate de către instanţa de apel şi cele care vizează cuantumul acestora sunt aspecte ce ţin de netemeinicie şi de apreciere a probelor administrate, analiza lor fiind incompatibilă cu caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

În acest sens a statuat instanţa supremă prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, reţinând că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.."

Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi nu şi-au respectat obligaţia impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.

Pentru aceste argumente, constatând că recurenţii-reclamanţi nu s-au conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 488 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 265 din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 265 din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.

Dispune întoarcerea executării silite în ceea ce priveşte sumele executate silit în dosarul de executare nr. 214/S/2019 al E., în sensul restabilirii situaţiei anterioare executării sentinţei nr. 1228 din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi deciziei nr. 265 din 30 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Anulează recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 265 din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2022.