Unfair competition and misappropriation of customer database as trade secret; failure to prove confidential information and protective measures under Law No. 11/1991

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 27.11.2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., C., D., E., F., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige în solidar pârâtele la plata de daune interese în cuantum de 54.500 euro, corespunzătoare prejudiciului cauzat prin faptele de concurenţă neloială săvârşite faţă de S.C. A. S.R.L. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtelor la încetarea oricăror acţiuni sau demersuri ce constituie practici de concurenţă neloială, astfel cum sunt prevăzute la art. 2 din Legea nr. 11/1991.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1.349 C. civ. şi ale art. 3 din Legea nr. 11/1991.

Prin încheierea din 07.12.2018, completul iniţial învestit din cadrul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis excepţia propriei necompetenţe materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unui complet specializat pentru judecarea cauzelor de proprietate intelectuală din cadrul aceleiaşi secţii.

Prin încheierea din 31.01.2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o secţiei a VI-a Civilă din cadrul aceleiaşi instanţe, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2018*.

La data de 22.06.2020, în faţa instanţei de fond, reclamanta a formulat o cerere de recuzare a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei; prin încheierea din 25.06.2020 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, cererea de recuzare a fost anulată, ca netimbrată.

Prin sentinţa civilă nr. 1920/23.10.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâte a sumei de 6.783,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva încheierii din 25.06.2022 şi sentinţei civile nr. 1920/23.10.2020, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1389/A/28.09.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelul declarat împotriva încheierii Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, pe care a anulat-o şi rejudecând cererea de recuzare, a respins-o ca neîntemeiată; a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1920/23.10.2020 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1389/A/28.09.2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, a declarat recurs reclamanta, S.C. A. S.R.L., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 53 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, a criticat conduita instanţei de apel care, deşi a găsit întemeiat apelul împotriva încheierii de anulare a cererii de recuzare, rejudecând cererea, nu a refăcut actele de procedură în legătură cu aceasta; a apreciat că se impunea, subsecvent constatării temeiniciei apelului, ca reclamanta să fi fost citată cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru şi cu dispoziţia de a depune în scris cererea de recuzare.

În legătură cu acelaşi motiv, a susţinut că în rejudecarea cererii de recuzare, instanţa de apel avea obligaţia refacerii actelor de procedură pentru a remedia încălcarea drepturilor sale procesuale de prima instanţă, referindu-se la formularea în scris a cererii de recuzare şi la obligaţia de a timbra cererea, ambele obligaţii fiindu-i comunicate prin citaţia din 24.06.2020, în care nu i se indicase termenul de îndeplinire a celor două obligaţii.

Concluzionând, recurenta a arătat că instanţa de apel i-a cauzat o vătămare a drepturilor şi intereselor procesuale, în condiţiile în care a soluţionat cererea de recuzare înainte de a-i da posibilitatea de a o motiva şi timbra.

De asemenea, recurenta a mai învederat şi că, la termenul din 14.09.2021, instanţa de apel a dat cuvântul părţilor numai asupra excepţiei inadmisibilităţii apelului formulat împotriva încheierii atacate, însă nu şi pe fondul cererii de recuzare.

În dezvoltarea celui de al doilea motiv de recurs, circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost aplicate greşit normele de drept material, în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, în privinţa obligaţiei de fidelitate ce incumbă intimatelor persoane fizice, precum şi în raport de natura de secret comercial a informaţiilor pe care intimatele-pârâte le-au preluat, cu rea-credinţă, de la recurentă.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a apreciat că obligaţia de fidelitate revine angajaţilor pe parcursul executării contractului individual de muncă, însă a omis faptul că 2 dintre cele 4 intimate persoane fizice (D. şi E.) erau încă angajatele recurentei la momentul înfiinţării societăţii intimate. În continuare, invocând dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. d) din Codul Muncii, recurenta a subliniat că prin contractele individuale de muncă încheiate cu intimatele, sunt prevăzute, în mod expres, atât obligaţia de fidelitate faţă de angajator, cât şi obligaţia de a respecta secretul de serviciu. A argumentat că S.C. G. S.R.L. figurează înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de la data de 22.08.2018, în aceste condiţii apărând ca evidentă nesocotirea art. 39 alin. (2) lit. d) din Codul Muncii de către intimatele D. şi E..

Totodată, a contrazis susţinerea intimatei D., care a afirmat că şi-a depus demisia de la S.C. A. S.R.L. imediat ce a devenit asociat la S.C. G. S.R.L., arătând că aceasta cunoştea, de la data depunerii documentaţiei necesare înregistrării societăţii, că va fi asociat al societăţii intimate. A concluzionat, astfel, că scopul menţinerii în continuare a calităţii de salariat în cadrul societăţii recurente, chiar si pentru o perioadă scurtă de timp, a fost folosirea informaţiilor confidenţiale ale recurentei în vederea dezvoltării strategiei de lucru a noii societăţii.

În legătură cu intimata E., recurenta a susţinut că în mod eronat a apreciat instanţa de apel că menţinerea calităţii de angajat a acesteia a fost cauzată de refuzul recurentei de a-i accepta demisia, până în luna august 2020. Recurenta a susţinut că demisia intimatei s-a produs ulterior înfiinţării S.C. G. S.R.L. şi fără respectarea termenului de preaviz, ceea ce a condus la constituirea unei comisii disciplinare şi, ulterior, la concedierea intimatei pentru abateri disciplinare.

O altă categorie de critici s-a referit la aplicarea greşită a art. 11 lit. d) din Legea nr. 11/1991, în raport cu situaţia de fapt. Recurenta a relevat că obligaţia de a respecta secretul de serviciu, care impune salariatului să nu dezvăluie niciun fel de date sau informaţii secrete ale angajatorului, se află în strânsă legătură cu obligaţia de fidelitate a salariatului faţă de angajator.

Astfel, recurenta a susţinut că intimata E. a sustras din cadrul societăţii baza de date cuprinzând portofoliul de clienţi, ce reprezintă un secret comercial şi, pentru crearea căreia, intimata fusese remunerată.

A mai susţinut că modalitatea în care a fost concepută baza de date se circumscrie dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 11/1991, în sensul că informaţiile stocate nu sunt uşor accesibile persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţii.

Totodată, a relevat că este de neconceput ca o societate nou înfiinţată, cum este intimata S.C. B. S.R.L., să organizeze un eveniment de anvergura celui desfăşurat la 24.09.2018 (cu o zi înaintea conferinţei recurentei) şi să înregistreze un profit într-un timp atât de scurt. În concluzie, a apreciat dovedită deturnarea clientelei prin utilizarea secretului comercial dobândit, ca urmare a folosirii de către intimată, cu rea-credinţă, a bazei de date şi informaţiilor privind strategia de organizare a evenimentelor, natura serviciilor şi tarifele practicate de recurentă.

In continuare, privitor la condiţiile secretului comercial, a susţinut că nu era nevoie de întreprinderea unor măsuri speciale de protecţie.

Concluzionând, a apreciat că intimatele au săvârşit acte ce se circumscriu art. 2 din Legea nr. 11/1991 constituind fapte de concurenţă neloială; acestea au folosit în detrimentul recurentei informaţiile dobândite pe parcursul colaborării cu aceasta, colaborare ce a fost menţinută de intimate tocmai în vederea deturnării clientelei şi a obţinerii de câştiguri în societatea nou înfiinţată.

La 25.01.2022 intimatele au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză s-a derulat procedura de filtrare a recursului, în conformitate cu art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, constituită în complet filtru, a dispus prin încheierea din şedinţa din 22.06.2022, comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Au depus punct de vedere la raportul comunicat numai intimatele, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 26.10.2022, Înalta Curte, constituită în complet filtru, a admis în principiu recursul formulat de recurenta S.C. A. S.R.L. şi a stabilit termen în vederea soluţionării recursului, la 14.12.2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de recurs ce va fi analizat este cel circumscris de recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, a fost admis apelul reclamantei împotriva încheierii din 25.06.2020 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, care a fost anulată şi, în rejudecare, a fost respinsă cererea de recuzare, ca neîntemeiată; prin memoriul de recurs, recurenta nu critică soluţia instanţei de apel asupra fondului cererii de recuzare.

Motivul de recurs antamează regimul juridic al apelului declarat împotriva încheierii prin care a fost anulată o cerere de recuzare. În viziunea recurentei, acest regim este distinct de cel al apelului împotriva încheierii prin care a fost respinsă, pe fond, cererea de recuzare. Recurenta formulează două critici conexe: prima afirmă că instanţa de apel nu ar fi fost legal învestită cu soluţionarea fondului cererii de recuzare, iar a doua reproşează instanţei de apel că nu a refăcut toate actele de procedură privind cererea de recuzare, începând cu data citaţiei emisă de prima instanţă în 24.06.2020, prin care s-a pus în vedere actualei recurente obligaţia de a timbra cererea de recuzare.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 53 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. nu sunt aplicabile numai în cazul în care cererea de recuzare a fost respinsă pe fondul acesteia, ci şi în situaţia în care cererea de recuzare a fost anulată. În acest ultim caz există o singură particularitate, şi anume că analiza temeiniciei cererii de recuzare de către instanţa de control judiciar este subordonată admiterii apelului îndreptat împotriva încheierii de anulare a cererii. Însă, dacă acest demers reuşeşte şi încheierea de anulare a cererii de recuzare este ea însăşi anulată de instanţa de apel, soluţionarea apelului revine în matca reglementării art. 53 alin. (3) C. proc. civ., cu consecinţa analizei pe fond a cererii de recuzare.

Pe de altă parte, situaţia refacerii actelor de procedură sau a dovezilor, la care se referă art. 53 alin. (3) teza I C. proc. civ., are ca premisă constatarea în apel a stării de incompatibilitate a judecătorului recuzat. Numai această situaţie determină refacerea actelor de procedură, pentru că au fost instrumentate de un judecător care nu a fost imparţial; această situaţie nu este incidentă în cauză.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge critica recurentei, instanţa de apel făcând o legală aplicare a dispoziţiilor art. 53 alin. (3) C. proc. civ., atunci când a procedat, subsecvent admiterii apelului împotriva încheierii, la soluţionarea pe fond a cererii de recuzare şi, ulterior, la soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1920/23.10.2020, în condiţiile în care cererea de recuzare a fost găsită neîntemeiată.

Înalta Curte va respinge critica recurentei care califică soluţionarea fondului cererii de recuzare de către instanţa de apel drept o depăşire a limitelor învestirii acesteia. În acest sens, Înalta Curte reţine că în apel, ca regulă generală, devoluţiunea este totală, în limitele stabilite de dispoziţiile art. 476 şi art. 477 C. proc. civ. acest efect poate fi limitat sau exclus în cazul prevăzut de art. 476 alin. (3) C. proc. civ. Fără a specula asupra aplicabilităţii şi eficienţei procesuale a unei asemenea limitări în cazul concret, Înalta Curte constată că în memoriul de apel, actuala recurentă nu făcut nicio precizare din care să transpară intenţia sa de a limita devoluţiunea la constatarea nelegalităţii încheierii apelate, cu referire la apelul declarat împotriva încheierii din 25.06.2020; o astfel de menţiune nu a fost făcută nici în cadrul dezbaterilor din apel.

De altfel, caracterul vădit nefondat al criticii rezultă şi din aceea că partea a inclus în cererea de apel atât criticile privind anularea greşită a cererii de recuzare, cât şi motivele pe care aceasta s-a întemeiat; această împrejurare a dat posibilitatea instanţei de apel să soluţioneze cererea de recuzare pe fond şi să constate că în privinţa judecătorului recuzat nu era incident un caz de incompatibilitate.

Înalta Curte va respinge şi critica recurentei potrivit căreia, în dezbateri, instanţa de apel ar fi dat cuvântul părţilor numai asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de recuzare, dar nu şi cu privire la fondul acesteia. Verificând încheierea ce consemnează dezbaterile din şedinţa din 14.09.2021, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut aplicarea art. 482 coroborat cu art. 258, art. 390 şi art. 392 C. proc. civ. şi, în consecinţă, ulterior respingerii excepţiei inadmisibilităţii şi a încuviinţării probatoriului, a dat cuvântul părţilor asupra dezbaterii cererii de apel. În condiţiile în care cererea de apel cuprindea atât apelul împotriva încheierii din 25.06.2020, cât şi apelul împotriva sentinţei civile nr. 1920/23.10.2020, este evident că în dezbaterea părţilor s-a aflat şi fondul cererii de recuzare. Faptul că părţile şi-au concentrat concluziile orale numai pe apelul împotriva sentinţei civile este rezultatul strategiei procesuale a acestora şi, ca urmare, nu poate fi valorificat drept motiv de recurs.

Prin cealaltă critică circumscrisă acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că art. 53 alin. (3) C. proc. civ. obliga instanţa de apel să refacă actele de procedură cu privire la cererea de recuzare, constatând că aceasta fusese greşit anulată de instanţa de fond. Înalta Curte respinge această critică, întrucât, astfel cum s-a arătat deja, în apel, instanţa este învestită să examineze şi fondul cererii de recuzare.

Dincolo de caracterul nefondat al susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că modul în care recurenta a configurat acest motiv de recurs nu permite decelarea niciunei vătămări procesuale ce i-a fost cauzată prin conduita instanţei de apel. Se reţine că instanţa de apel a constatat că nu sunt incidente cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ., deci cererea de recuzare a fost analizată pe fond, nefiind nici anulată şi nici respinsă pentru că ar fi fost nemotivată. În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că ar fi fost îndreptăţită la un termen suplimentar pentru motivarea cererii de recuzare, ulterior admiterii apelului împotriva încheierii din 25.06.2020, aceasta este lipsită de suport legal, în condiţiile în care partea era chemată să invoce prin cererea de apel orice motive pe care îşi întemeia apelul, inclusiv împotriva încheierii de recuzare, potrivit dispoziţiilor art. 460 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanţa de apel procedat legal, când, ulterior anulării încheierii din 25.06.2020, a procedat la soluţionarea pe fond a cererii de recuzare, această soluţie fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 53 alin. (3), art. 479 şi art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca nefondat.

În continuare, Înalta Curte va examina criticile susţinute de recurentă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi va reţine, introductiv, că formularea acestui motiv de nelegalitate nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, ci obligă partea să dezvolte, în mod consecvent, un raţionament care să justifice cum ori de ce instanţa devolutivă a dat legii o interpretare greşită, a făcut o aplicare greşită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

În cauza de faţă, astfel cum se va arăta în continuare, cea mai mare parte a criticilor recurentei nu reprezintă, însă, critici de nelegalitate. Astfel, recurenta contestă statuările instanţei de apel cu privire la situaţia de fapt şi la interpretarea probatoriului administrat. Aceste aspecte vizează temeinicia hotărârii, din moment ce dispoziţiile art. 258 şi art. 264 C. proc. civ. atribuie exclusiv instanţelor devolutive atât competenţa de a decide administrarea probelor care sunt concludente şi utile pentru stabilirea situaţiei de fapt, cât şi puterea de a aprecia asupra probelor administrate.

Înalta Curte reţine că acţiunea formulată de recurentă este întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi pe cele ale art. 1.349 C. civ.., reclamanta invocând săvârşirea de către pârâte a unor fapte prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. a) - c) din Legea nr. 11/1991 şi solicitând obligarea pârâtelor la plata de daune interese în sumă de 54.500 EUR şi obligarea acestora la încetarea oricăror acţiuni ce constituie practici de concurenţă neloială, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 11/1991.

Înalta Curte constată că motivul respingerii acţiunii reclamantei l-a constituit neîndeplinirea condiţiei săvârşirii unei fapte ilicite, premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale; instanţele devolutive au apreciat că nu se mai impune verificarea celorlalte condiţii care se cer întrunite pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală: prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, respectiv vinovăţia.

În privinţa celui de al doilea capăt de cerere, instanţele devolutive au reţinut că reclamanta nu a identificat acţiunea sau fapta a cărei comitere trebuie interzisă intimatelor. Înalta Curte va reţine că recurenta nu a criticat decizia recurată şi cu privire la soluţia dată celui de al doilea capăt de cerere, astfel încât această soluţie a intrat în puterea de lucru judecat.

În îndeplinirea rolului ce îi revine potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte este chemată să verifice conformitatea deciziei recurate cu regulile de drept aplicabile şi, raportat la cele arătate anterior, va examina legalitatea deciziei recurate numai sub aspectul criticilor ce pot fi circumscrise afirmării unei fapte ilicite în modalitatea reglementată de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, dispoziţii avute în vedere şi de instanţa de apel. Instanţa supremă reţine că, deşi recurenta reproduce în memoriul de recurs şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 11/1991, aceasta nu formulează critici ale deciziei recurate prin raportare la faptele interzise de respectivele dispoziţii legale.

Pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, se impune obiectivarea unei fapte săvârşită de un angajat al persoanei vătămate, fost sau actual, faptă care să fi avut ca finalitate deturnarea clientelei acesteia şi care să fi fost săvârşită prin folosirea de secrete comerciale, pentru protecţia cărora au fost luate măsuri de protecţie. De asemenea, se impune ca fapta să fi cauzat reclamantei un prejudiciu.

Înalta Curte reţine că recurenta nu a formulat critici punctuale privind greşita interpretare a legii de către instanţa de apel, prin raportare la condiţiile expuse anterior, deduse din norma juridică pe care a fost întemeiată acţiunea. Aşa fiind, vor fi înlăturate, fără a fi analizate, argumentele din memoriul de recurs referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a normelor privind obligaţia de fidelitate şi obligaţia de păstrare a secretului de serviciu ce revine angajaţilor, argumente ce nu cuprind critici care să privească greşita aplicare a normelor de drept material.

Critica recurentei vizând greşita aplicare a dispoziţiilor privind secretul comercial, cuprinse în art. 11 lit. d) din Legea nr. 11/1991, este nefondată.

Înalta Curte reţine că, în aplicarea art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 11/1991, pentru a stabili dacă o informaţie reprezintă secret comercial, instanţa de judecată trebuie să verifice dacă aceasta întruneşte criteriile prevăzute de norma legală. Aceste criterii se referă la împrejurarea ca informaţia să nu fi fost, total sau parţial, general cunoscută sau uşor accesibilă persoanelor care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie, ca informaţia să fi dobândit o valoare comercială prin faptul că este secretă şi, respectiv, ca deţinătorul legitim al informaţiei să fi luat măsuri rezonabile pentru ca aceasta să fie menţinută în regim de secret.

Astfel cum a arătat în faţa instanţei de apel şi a reiterat prin memoriul de recurs, recurenta se prevalează de o bază de date, cuprinzând datele clienţilor săi, ca reprezentând secret comercial.

Înalta Curte constată că refuzul instanţei de apel de a accepta calificarea bazei de date drept secret comercial a fost tranşat pe tărâm probatoriu. Modul imprecis în care reclamanta a definit această bază de date şi a propus dovedirea existenţei acesteia a împiedicat instanţele devolutive să aprecieze în ce măsură accesul la asemenea informaţii şi utilizarea lor de către intimate ar fi susceptibile să atragă răspunderea civilă delictuală a acestora, în temeiul Legii nr. 11/1991. Dincolo de inadmisibilitatea invocării acestui aspect în recurs, Înalta Curte constată că în mod legal a reţinut instanţa de apel că recurenta nu a probat deţinerea unui secret comercial sub forma unei baze de date, lipsind elementele care conturează acest obiect al proprietăţii intelectuale, potrivit definiţiei reţinute de art. 140 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe " (…) prin bază de date se înţelege o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică şi în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate."

Aşadar, Înalta Curte reţine că dezlegarea instanţei de apel potrivit căreia recurenta nu este deţinătoarea unui secret comercial, în sensul art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 11/1991, este o consecinţă a stabilirii stării de fapt, dispoziţia legală fiind aplicată corect în raport de elementele factuale considerate.

Pornind de la această premisă, decizia recurată apare legală cu privire la respingerea apelului reclamantei, dat fiind că nu se poate reţine în sarcina intimatelor fapta reglementată de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991. Fapta de deturnare a clientelei, pentru a fi relevantă din perspectiva concurenţei neloiale, trebuie să se realizeze numai într-un anumit cadru, respectiv prin folosirea unor secrete comerciale pentru care s-au luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei şi a căror dezvăluire poate dăuna intereselor întreprinderii. Or, faţă de situaţia de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs, aceste condiţii nu sunt întrunite în cauză, după cum legal a reţinut instanţa de apel.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., instanţa va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată corespunzătoare acestei etape procesuale, aşa cum au fost cerute şi dovedite de către intimate, înlăturând solicitarea de cenzurare a acestora formulată de recurentă, în dezbaterea recursului şi prin notele de concluzii. Înalta Curte reţine că aceste cheltuieli nu au caracter excesiv prin raportare la circumstanţele şi obiectul litigiului şi apărările efectuate pentru intimate în acest recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1389/A/28.09.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 11770 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2022.