Continuous contractual breach of turnkey housing delivery; running of statute of limitations from filing versus initial delivery deadline

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă la 06.07.2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata către reclamanţi a sumei de 850 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 31.10.2011 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 04.07.2017, sumă estimată provizoriu la valoarea de 57.800 euro, cu titlu de daune-interese, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 750 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 30.10.2011 şi 04.07.2017, în sumă totală de 51.000 euro, precum şi în continuare până la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa tip S9 din localitatea Voluntari, jud. Ilfov, cu număr cadastral x, înscrisă în C.F. individuală nr. 3989, conform încheierii nr. 12291/28.06.2004;

- daune morale în cuantum de 100 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 30.10.2011 şi 04.07.2017, în sumă totală de 6.800 euro, precum şi în continuare până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa identificată mai sus.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii contractuale, şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, S.C. C. S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. D. S.A., Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, în principal, în temeiul răspunderii contractuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii delictuale, în solidar, la plata sumei de 850 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între data de 31.10.2011 şi 04.07.2017, data depunerii cererii de chemare în judecată, sumă estimată provizoriu la valoarea de 57.800 euro, cu titlu de daune-interese, compusă din suma de 51.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă de 750 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 30.10.2011 şi 04.07.2017, precum şi în continuare, până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa identificată mai sus şi suma de 6.800 euro, cu titlu de daune morale cuantificate la 100 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 30.10.2011 şi 04.07.2017, precum şi în continuare până la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa identificată mai sus, precum şi cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 raportat la art. 1003 şi art. 1539 C. civ. de la 1864, Legea nr. 152/1998.

Prin încheierea din 14.02.2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civilă, din cadrul aceleiaşi instanţe, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2017*.

Prin încheierea din data de 14.03.2019, instanţa a anulat capătul de cerere formulat în subsidiar, urmând a soluţiona doar capetele de cerere formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din data de 12.11.2020, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata: sumei totale de 109.586 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 30.10.2011–30.08.2019; sumei de 1.040 euro/lună, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, în continuare de la data de 01.09.2019 până la predarea la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S9 din localitatea Voluntari, jud. Ilfov, cu număr cadastral x, înscrisă în CF individuală nr. 3989, conform încheierii nr. 12291/28.06.2004; daunelor morale în sumă de 100 euro/lună, de la data de 30.10.2011 până la predarea la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S9 din localitatea Voluntari, jud. Ilfov, cu număr cadastral x, înscrisă în CF individuală nr. 3989, conform încheierii nr. 12291/28.06.2004.

Prin sentinţa civilă nr. 2410/27.11.2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 30.10.2011-05.07.2014, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 74.685 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 06.07.2014-30.08.2019 şi daune morale în cuantum de 5.000 de euro; a respins cererea de chemare în judecată pentru perioada 30.10.2011-05.07.2014, ca prescrisă; a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 13.541,1 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1223A/08.09.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamanţilor; a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins ca neîntemeiată cererea apelanţilor-reclamanţi de obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale ce reglementează prescripţia extinctivă, întrucât reclamanţii au formulat o acţiune în răspundere civilă contractuală, prin care au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului contractat, pentru perioada 31.10.2011 – 04.07.2017 şi în continuare până la predarea locuinţei, fiind aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani, ce trebuie calculat conform regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, respectiv de la data când se putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, în speţă, de la 30.10.2011, data convenită pentru predarea imobilului.

A mai susţinut recurenta că fapta ilicită nu are caracter continuu, ci a fost săvârşită şi consumată la 30.10.2011, când trebuia predată locuinţa reclamanţilor, conform contractului, astfel că prejudiciul invocat are natură unică, chiar dacă se prelungeşte în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, iar nu şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru valorificarea acestora.

De aceea, obligaţia de a realiza o construcţie la un anumit termen, potrivit contractului de construire încheiat exclusiv între reclamanţi şi constructor, este o obligaţie prescriptibilă, dreptul beneficiarului de a solicita predarea sau orice alte despăgubiri pentru nerealizarea locuinţei la termenul contractat neputând fi valorificat oricând, ci în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani.

Potrivit recurentei, validarea posibilităţii intimaţilor, aşa cum a dispus instanţa de apel, de a solicita despăgubirile în orice moment ulterior expirării termenului de predare a locuinţei, echivalează cu recunoaşterea în beneficiul acestora a unei imprescriptibilităţi parţiale a acţiunii în despăgubire, sub aspectul perioadei lăsată la dispoziţia sa pentru a ieşi din pasivitate, perioadă care, în condiţiile arătate, ar fi nelimitată, ceea ce nu poate fi acceptat.

Referitor la fapta ilicită reţinută în sarcina sa, a susţinut că instanţa a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

În continuare, a mai arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractuale care vizează conţinutul obligaţiilor asumate, dar şi prevederile art. 1532 C. civ., raportat la art. 1539 C. civ.

Astfel, recurenta a învederat că, în baza contractului de mandat încheiat cu intimaţii, şi-a asumat obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei acestora, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei.

Recurenta a mai susţinut că, în mod greşit, prin hotărârea recurată, s-a reţinut că este probată culpa sa contractuală, deşi îi revenea obligaţia de a urmări modalitatea în care constructorul realizează locuinţa şi de a se asigura că se respectă autorizaţia de construire.

Totodată, a arătat că şi-a îndeplinit obligaţia cu suficientă diligenţă, motiv pentru care neatingerea rezultatului în termenul de 24 de luni este indiferentă.

Sub acest aspect, a relevat că, din înscrisurile de la dosar se observă că a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandat, notificând constructorii, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenorii în vederea finalizării lucrărilor. Astfel că, trimiterea instanţei la existenţa unui mandat sui generis, unde obligaţiile recurentei trebuie înţelese în lumina Legii nr. 152/1998 şi a celorlalte acte la care se face trimitere, nu poate fi primită în sensul în care este afirmată.

Potrivit recurentei, este suficient din acest punct de vedere să se arate că sistemul de drept trebuie înţeles coerent, iar înlăturarea regulii de la art. 1540 alin. (2) C. civ. nu poate fi decât rodul unei stipulaţii exprese, câtă vreme acest text dă naştere, în patrimoniul său, obligaţiei de a răspunde numai pentru culpa gravă.

Recurenta a mai subliniat că răspunderea sa contractuală nu poate fi angajată pentru pretinsa nerespectare a obligaţiilor legale invocate de instanţa de apel sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamanţi cu terţi sau de Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu terţi, nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor revenind antreprenorilor sau altor semnatari ai convenţiilor arătate prin decizia civilă nr. 1273A/08.09.2021.

Aşadar, potrivit recurentei, nu se poate reţine că prevederile contractului de mandat se completează cu obligaţiile legale şi cu cele cuprinse în contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens. Simpla trimitere pe care părţile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză generală aflat în discuţie nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 C. civ.

În continuare, a mai relevat că motivarea instanţei este superficială şi citează jurisprudenţa instanţei supreme, considerând că hotărârile anterioare pronunţate în favoarea sau au putere de lucru judecat.

Totodată, a învederat că nefinalizarea la termen a locuinţei şi cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea sa în rezolvarea problemelor ivite şi nici de modul defectuos de urmărire a activităţii, astfel că nu poate fi răspunzătoare pentru acţiunile sau inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu.

A mai arătat că simpla împlinire a termenului, fără ca locuinţa să fie analizată şi predată intimaţilor-reclamanţi la termenul convenit, nu dă naştere unei prezumţii de culpă în sarcina recurentei, dat fiind caracterul de diligenţă a obligaţiei care îi revine.

În privinţa prejudiciului, recurenta a susţinut că în mod eronat s-a dispus efectuarea unei expertize pentru determinarea lipsei de folosinţă, întrucât obligaţia de finalizare la termen şi predare a locuinţei este exclusiv în sarcina antreprenorului general, în baza contractului de construire, iar realizarea utilităţilor în sarcina autorităţilor locale în care nu este parte. Astfel, prejudiciul nu este cert.

La 13.12.2021, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală, susţinând că instanţa de apel în mod corect a aplicat dispoziţiile de drept privind prescripţia extinctivă şi a constatat îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părţile litigante, cu menţiunea că acestea sunt în drept să depună puncte de vedere la raport.

Niciuna dintre părţi nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 26 octombrie 2022, instanţa de recurs a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac cu citarea părţilor.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt derivă din contractul de mandat nr. x/29.07.2004, în temeiul căruia reclamanţii au formulat o acţiune împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care au solicitat şi obţinut obligarea acesteia la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin acest contract, constând în lipsa de folosinţă a imobilului din cartierul Henri Coandă, pentru perioada 06.07.2014 - 30.08.2019.

Cu titlu prealabil, este de subliniat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)"

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care şi-a întemeiat recurenta cererea de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanţa de apel a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greşit sau le-a ignorat, deşi aveau incidenţă în cauză.

Prima critică formulată de recurentă, în susţinerea motivului de casare invocat, deduce controlului de legalitate al deciziei din apel greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi susţine că termenul de prescripţie de 3 ani trebuie calculat conform regulii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că termenul a început să curgă de la data când se putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, în speţă, de la 30.10.2011, data convenită prin contract pentru predarea, către reclamanţi, a imobilului.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că dreptul dreptul reclamanţilor la despăgubiri este un drept la reparaţie ca urmare a pagubei suferite prin inacţiunea ilicită a recurentei-pârâte, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda la scadenţă o locuinţă la cheie, lipsind pe reclamanţi de folosinţa imobilului contractat. Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripţiei, sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripţie curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a susţinut că, raportat la aceste dispoziţii legale, termenului de prescripţie a început să curgă la scadenţa obligaţiei de predare a locuinţei, întrucât la acel moment reclamanţii au cunoscut neîndeplinirea obligaţiei şi existenţa prejudiciului, iar fapta ilicită nu are caracter continuu, ci s-a consumat la data de 30.10.2011.

Înalta Curtea va respinge această critică şi va reţine că stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie este strâns legată de dinamica relaţiilor contractuale dintre părţi. Astfel, între acestea, există un raport contractual în conţinutul căruia intră obligaţia recurentei-pârâte de a preda la scadenţă o locuinţă la cheie, obligaţie care nu a fost îndeplinită.

Potrivit dispoziţiilor art. 1021 C. civ. de la 1864, partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă este aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune-interese. Însă, simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, iar, în cauză, niciuna dintre părţi nu evocă o modalitate de încetare a acestuia şi nici nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din cartierul Henri Coandă. Reclamanţii susţin că, până la predarea locuinţei, suferă un prejudiciu determinat de lipsa continuă a folosinţei imobilului, ceea ce duce la concluzia că pretinsele contracte se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, adică sunt în executare, cu întârziere.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 1082 C. civ., debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei, independent de obligaţia de executare a contractului.

Prin urmare, nu poate fi stabilit ca moment relevant al naşterii dreptului material la acţiune al reclamanţilor data expirării termenului contractual de predare a locuinţei, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă doar în măsura în care contractul îşi înceta efectele tot la acel moment. Or, obligaţiile contractuale subzistă şi neîndeplinirea lor de către recurentă are un caracter continuu, în contextul demersurilor constante de realizarea a obiectului contractului şi în lipsa unei manifestări de voinţă a părţilor în sensul denunţării, sub orice formă, a actului juridic.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte respinge ca nefondată critica recurentei privind natura unică a prejudiciului, ca fiind generat de un fenomen unic epuizat constând în neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei la termenul convenit, întrucât fapta ilicită imputată recurentei Agenţia Naţională pentru Locuinţe constă într-o inacţiune continuă cu privire la urmărirea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale.

Aşadar, s-a reţinut în mod corect faptul că cererea reclamanţilor este supusă dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani fiind calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanţei, 06.07.2017, deci la 06.07.2014 fapta ilicită era în progres şi genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată reclamanţii au cunoscut atât fapta, caracterul său prejudiciabil, cât şi pe cei tinuţi a răspunde, încă de la scadenţa obligaţiei de predare a imobilului de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, adică la 30.11.2011.

O a doua critică formulată de recurentă vizează interpretarea greşită, de către instanţa de apel a raportului juridic de mandat, a naturii obligaţiilor asumate de mandatară şi a modului de îndeplinire a acestora.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că părţile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, precum şi de dispoziţiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu scopul dezvoltării construcţiei de locuinţe la nivel naţional, de a îmbina mecanisme financiare şi a atrage şi administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea unor locuinţe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform dispoziţiilor legale menţionate, Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, iar art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Obligaţiile recurentei nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context, prin contractul de mandat nr. x/29.07.2004, încheiat cu reclamanţii, în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanţilor, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând şi clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislaţia în vigoare la momentul încheierii sale.

Prin acest contract, reclamanţii au împuternicit Agenţia Naţională pentru Locuinţe să îi reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamanţilor în vederea recuperării cheltuielilor avansate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Prin urmare, rolul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în realizarea cartierului de locuinţe din care face parte imobilul ce trebuia predat intimaţilor - reclamanţi, nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligaţii să se rezume la cele prevăzute de lege pentru un simplu contract de mandat, întrucât, într-o asemenea interpretare, s-ar nega însuşi scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta are raporturi juridice cu alţi participanţi la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul şi antreprenorul general, convenţiile încheiate cu aceştia fiind interdependente, completându-se reciproc. În temeiul contractului de mandat, recurenta trebuie să acţioneze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

În aceste circumstanţe, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentei potrivit cărora şi-a asumat doar obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei acestora, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei.

Interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe a avut în vedere caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte reţine, în ce priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind, dincolo de orice echivoc, că pârâta se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificaţia că acea locuinţă corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligaţiilor şi atragerea răspunderii contractuale a recurentei pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor asumate, Înalta Curte reţine că, în virtutea rolului conferit de legea specială, recurenta - pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe avea la îndemână toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

Conform art. 14 din contractul de mandat, părţile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, în acord cu art. 15 din acelaşi contract.

În acest context legal şi convenţional, recurenta-pârâtă era ţinută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi să răspundă pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 din C. civ. de la 1864, corect aplicate în cauză.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei "la cheie", prin nerealizarea reţelei de utilităţi, deşi a deţinut toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilit în apel, urmare a analizării şi constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile contractuale. Aşa fiind, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu se poate prevala de faptul că nu răspunde pentru neexecutarea lucrărilor de construire şi că pentru aceasta trebuie atrasă răspunderea antreprenorului general.

De altfel, prin Convenţia MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), recurenta s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, în timp ce părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor. În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

Cu alte cuvinte, obligaţiile de rezultat asumate de recurentă prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente de construire propriu-zisă a locuinţelor şi de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

Cu privire la susţinerea recurentei-pârâte privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1540 alin. (2) C. civ., invocate în scopul exonerării sale de răspundere, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este corectă; nu s-a constatat imposibilitatea executării obligaţiilor asumate contractual de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, dimpotrivă, fiind în situaţia unei obligaţii contractuale de rezultat, neexecutarea obligaţiei este prezumată, atâta timp cât debitorul obligaţiei nu probează îndeplinirea acesteia.

O altă critică formulată de recurentă priveşte reţinerea greşită, de către instanţa de apel, în motivarea deciziei recurate, a unor hotărâri pronunţate în alte cauze, apreciind că au fost avute în vedere doar soluţiile favorabile intimaţilor, fără a fi luate în considerare şi cele prin care a fost calificată obligaţia sa, asumată prin contracte de mandat similare, drept obligaţie de diligenţă.

Înalta Curte va respinge aceste critici, întrucât hotărârea instanţei de apel nu este fundamentată pe valorificarea soluţiei pronunţate de instanţa supremă în alte cauze; doar ca argument subsidiar, a fost menţionată decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ce cuprinde anumite dezlegări privind conduita recurentei Agenţia Naţională pentru Locuinţe privind obligaţiile asumate în scopul finalizării programului guvernamental Cartierul de locuinţe Henri Coandă. Menţionarea acestei decizii în motivarea instanţei este relevantă pentru analiza îndeplinirii obligaţiilor contractuale de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe în timp, întrucât, de la momentul pronunţării acelei soluţii într-un litigiu în care recurenta a fost parte, până la soluţionarea litigiului de faţă, s-a constatat o conduită constant deficitară a acesteia.

Această hotărâre cuprinde statuări cu caracter de generalitate, aplicabile întregului context contractual, întrucât instanţa supremă de contencios administrativ a reţinut pasivitatea Agenţia Naţională pentru Locuinţe, deşi atât dispoziţiile legale, cât şi convenţia încheiată între toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM 1909/06.05.2004), i-au conferit prerogative clare în vederea atingerii scopului final - realizarea ansamblului de locuinţe; această instituţie a acţionat abia atunci când a devenit evident "riscul unei explozii sociale din partea beneficiarilor de unităţi locative din cartier, peste 5.000 de viitori locuitori ai acestui ansamblu", după cum reţine instanţa supremă de contencios administrativ.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost parte în litigiul de contencios administrativ soluţionat prin Decizia nr. 5197/25.04.2013, prin urmare, faţă de aceasta, hotărârea este pe deplin opozabilă şi nu poate fi ignorată.

Chiar dacă recurenta opune extrase din decizii de speţă, prin care tinde să demonstreze calificarea naturii juridice a obligaţiilor sale drept obligaţii de diligenţă, practica judiciară nu are valoare probatorie în sine şi nici nu reprezintă izvor de drept. Aceasta întrucât Constituţia României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii şi, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care au generalitate şi obligativitate.

În ceea ce priveşte pe reclamanţii din prezenta cauză, aceştia nu au participat la dezbaterile judiciare finalizate prin hotărârile judecătoreşti ce li se opun, în care au fost analizate contracte individuale şi s-au pronunţat soluţii favorabile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, iar efectul acestor hotărâri nu poate fi extins în prezenta cauză, astfel că, faţă de aceştia, hotărârile invocate de recurentă se vor opune cu valoarea unui fapt juridic şi a unui mijloc de probă. De aceea, intimaţii-pârâţi pot combate dezlegările date în hotărârile favorabile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, câtă vreme fac dovada unei alte realităţi juridice.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că intimaţii-reclamanţi nu au depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare. Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimaţilor-reclamanţi privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1223A/08.09.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2022.