Insurer’s subrogation rights in traffic accident: res judicata effect of criminal damages and non-opposability of settlement to liable party

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Iaşi, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei, obligarea acestuia la plata sumei de 617.077 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor plătite în vederea executării sentinţei penale nr. 74/27.01.2016, pronunţată de Judecătoria Vaslui şi a Contractului de Tranzacţie încheiat cu părţile vătămate, precum şi a dobânzii legale conform O.G. nr. 13/2011, calculată de la data plăţii despăgubirilor şi până la recuperarea întregii sume, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1315/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunţaiă de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei A. suma de 17076,42 RON cu titlu de despăgubiri materiale la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plăţii către cele trei unităţi spitaliceşti (către Spitalului Clinic de Pneumoftiziologie Iaşi - 550 RON în data de 07.06.2016; Spitalul Clinic de Urgenţe "Sf. Spiridon" Iaşi - 13384,30 RON în data de 06.06.2016 şi Spitalului Judeţean de Urgenţă Vaslui - 3142,12 RON în data de 07.06.2016) până la data plăţii efective precum şi suma de 275.500 RON cu titlu de despăgubiri morale la care se adaugă dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data plăţii efective. A fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei A. suma de 4562 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1315/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, a declarat apel pârâtul B..

Prin decizia nr. 418/2018 din 31 mai 2018, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat de B. împotriva sentinţei civile nr. 1315 din 06.11.2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, pe care a schimbat-o în tot. A respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta A. S.A.

Prin decizia nr. 2318/2019 din 4 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 418 din 31 mai 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă. A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia civilă nr. 306/2020 din 9 iulie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul declarat de pârâtul B., împotriva sentinţei civile nr. 1315/2017 din 6.11.2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 306/2020 din 9 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului, potrivit cărora "asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie".

Arată că nu a contestat faptul că aceste dispoziţii legale sunt aplicabile în cauză, ci faptul că intimata-reclamantă, în condiţiile în care cunoştea că recurentul a recunoscut în totalitate faptele la primul termen de judecată în cauza penală, a continuat să-şi asume răspunderea în afara legii şi a dispoziţiilor contractuale dintre ei şi a încheiat tranzacţia cu părţile civile fără ştirea şi participarea recurentului, fără negociere şi fără respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile acordării despăgubirilor şi a probatoriului ce trebuia administrat.

Conform art. 26 alin. (1) din Norma nr. 29/2011 intrată în vigoare la 06.12.2011, consolidată în anii 2011, 2012 şi 2013 şi abrogată de Norma 23 din 06.11.2014 la 01.01.2015, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă"; totodată, potrivii art. 49 din aceleaşi norme privind stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului, se au în vedere aspecte clare de natură a defini cu certitudine daunele morale solicitate astfel.

Recurentul susţine că la stabilirea despăgubirilor materiale în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele: diferenţa dintre veniturile nete realizate anterior accidentului probate cu acte şi indemnizaţia pe perioada spitalizării sau a concediului; venitul mediu lunar net, probat cu acte justificative pentru cei care nu au calitatea de salariat; orice alte cheltuieli prilejuite de accident, transport, tratament, proteze; alimentaţie etc., probate cu documente justificative; cheltuieli cu îngrijitori, dar nu mai mult decât salariul minim brut pe economie. Daunele morale se vor acorda în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Totodată, arată că prin cererea de constituire de părţi civile s-au solicitat atât daune morale, cât şi daune materiale şi a fost indicat un cuantum al daunelor materiale fără a se preciza ce reprezintă şi fără a se depune documente justificative.

Invocând prevederile art. 53 din Legea nr. 136/1995, recurentul consideră că reclamanta nu a făcut dovada cuantumului stabilit de Comisia de Supraveghere a asigurărilor şi nici a modului de calcul al acestor despăgubiri.

Susţine că răspunderea sa faţă de părţile civile este una delictuală, situaţie în care nu îi poate fi opusă tranzacţia încheiată de părţile civile cu reclamanta, aspect reţinut de instanţa de fond şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care intimata nu a apelat sentinţa Tribunalului Vaslui.

Dacă intimata-reclamanta s-a subrogat în drepturile recurentului, consideră că trebuie ca în baza contractului să justifice modul în care a înţeles să facă acest lucru. Nici contractul şi nici legea nu acordă posibilitatea exercitării discreţionare a calităţii asigurătorului astfel încât să procedeze la acoperirea de daune exagerate, fără ca instanţa de judecată să poată verifica legalitatea şi temeinicia unui astfel de demers şi de a limita această exercitare în afara legii a acestor atribuţii.

De asemenea, recurentul arată că în primul rând, asigurătorul a încheiat o tranzacţie cu părţile vătămate şi părţile civile şi a acordat fiecăruia atât cât a cerut, iar la această tranzacţie recurentul nu a participat, deşi era necesar pentru ca tranzacţia să-i fie opozabilă.

În al doilea rând, deşi s-a susţinut că sumele au fost acordate în baza chitanţelor, bonurilor, facturilor şi a altor documente doveditoare, la solicitarea recurentului-pârât, inclusiv prin interogatoriul formulat, reclamanta nu a prezentat niciun document, ceea ce demonstrează că nu au existat aceste documente.

Totodată, consideră că reclamanta nu a dat dovadă de bună-credinţă nici prin modul în care a înţeles să încheie tranzacţia, fără participarea recurentului, şi nici prin modul în care a înţeles să acorde despăgubirile pentru toate rudele îndepărtate şi cu sume absolut nejustificate.

Mai susţine că nu s-a făcut nici până la această dată precizarea cuantumului daunelor morale şi al daunelor materiale, iar asigurătorul trebuia să vegheze asupra modului de gestionare a contractului şi să-i respecte recurentului drepturile conferite de lege.

Recurentul-pârât apreciază că în soluţionarea iniţială a apelului său, Curtea de Apel Iaşi a reţinut: "Curtea reţine că în condiţiile în care asigurătorul a acordat despăgubiri persoanelor vătămate si, totodată în temeiul Legii nr. 136/1995, s-a subrogat în drepturile persoanelor păgubite în urma accidentului, era obligaţia acestuia (a asigurătorului) de a dovedi cuantumul daunelor potrivit răspunderii civile delictuale"; "Cum tranzacţia s-a încheiat între intimata-asigurător şi persoanele vătămate din dosarul penal nu-i este opozabilă apelantului, iar asigurătorul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit de părţile vătămate, ca izvor al pretenţiilor solicitate"' şi, în consecinţă, a admis apelul şi a respins acţiunea reclamantei.

Mai mult, arată că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile decât cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

În consecinţă, recurentul consideră că, în acţiunea civilă formulată de asigurător, acesta avea obligaţia legală, ca orice participant la procesul civil de a demonstra pretenţiile deduse judecaţii. Altfel, s-ar lasă loc arbitrariului şi s-ar încalcă principiul egalităţii în faţa legii.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilitaţii raportat la prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei recurate.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 iunie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 24 noiembrie 2021, Înalta Curte a calificat excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, ca fiind o apărare de fond; a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 306/2020 din 9 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă şi a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la 9 februarie 2022, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Conform art. 58 din Legea 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului: "asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie."

Astfel, conform textului legal enunţat, persoana răspunzătoare de producerea pagubei este ţinută în temeiul legii să plătească asigurătorului despăgubirile pe care acesta le-a achitat persoanelor vătămate sau civile, dacă accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie.

Se constată că, invocând încălcarea prevederilor art. 58 lit. b) din Legea 136/1995, recurentul-pârât nu contestă aplicabilitatea acestui text legal ori neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de dispoziţiile acestuia, ci, în realitate, contestă cuantumul despăgubirilor materiale menţinute de instanţa de apel, ca fiind nedovedite, precum şi pe cel al daunelor morale cu referire, îndeosebi, la împrejurarea că recurentul nu a fost parte la tranzacţia încheiată între intimata-pârâtă A. şi părţile vătămate, apreciind astfel că aceasta nu îi este opozabilă.

În speţă, reclamanta A. a solicitat instanţei obligarea pârâtului B. la plata sumei de 617.077 1ei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor plătite în vederea executării sentinţei penale nr. 74/27.01.2016, pronunţată de Judecătoria Vaslui şi a contractului de tranzacţie încheiat cu părţile vătămate, precum şi a dobânzii legale conform O.G. nr. 13/2011, calculată de la data plăţii despăgubirilor şi până la recuperarea întregii sume.

Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, în ceea ce priveşte cuantumul sumelor acordate de prima instanţă, daunele materiale (17076,42 RON) au fost verificate de instanţa penală, care a obligat societatea de asigurare reclamantă să le achite.

În mod eronat recurentul se prevalează de faptul că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile decât cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Trebuie menţionat că în cazul în care prin hotărâre penală definitivă s-a soluţionat şi acţiunea civilă în cadrul procesului penal, stabilindu-se cuantumul prejudiciului şi obligaţia la plata acestuia, instanţa civilă nu poate să modifice în cadrul soluţionării acţiunii în regres nici natura răspunderii, nici cuantumul prejudiciului, fiind ţinută de soluţia pronunţată de către instanţa penală, ca urmare a efectului puterii lucrului judecat.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că hotărârea penală are valoare de înscris probatoriu, pârâtul nefăcând proba contrarie, astfel că despăgubirile materiale au fost în mod just acordate de prima instanţă.

Totodată, inopozabilitatea tranzacţiei încheiată între societatea de asigurare şi părţile vătămate, pe care o reclamă recurentul, a fost tranşată din primul ciclu procesual, aspect reţinut atât prin decizia de casare, cât şi de instanţa a cărei hotărâre se atacă prin prezentul recurs, cu respectarea îndrumărilor date prin decizia de casare, fiind lipsite de justificare susţinerile recurentului sub acest aspect.

Se constată că prima instanţă a arătat că suma de 600000 de RON, solicitată de reclamanta prin cererea de chemare în judecată, nu a fost impusă de către instanţa penală prin hotărâre judecătorească, ci a fost rodul negocierii cu părţile vătămate concretizate prin încheierea unei tranzacţii în timpul acestui proces, tranzacţie ce nu poate fi opozabilă pârâtului, în condiţiile în care acesta nu a fost parte, decizia de casare reţinând în mod expres că problema inopozabilităţii tranzacţiei nu a fost invocată prin apel (în primul ciclu procesual), ci omisso medio în recurs, astfel încât nu mai poate fi analizată.

Este de necontestat, însă, că inopozabilitatea tranzacţiei faţă de pârât nu neutralizează dreptul societăţii de asigurări de a solicita, în cadrul unei acţiuni în regres, contravaloarea despăgubirilor plătite.

Reclamanta A. S.A. a susţinut că valoarea de 600.000 de RON prevăzută în tranzacţie reprezintă atât despăgubiri materiale cât şi morale, însă nu a depus nicio dovadă care să ateste necesitatea acoperirii unui prejudiciu material suplimentar faţă de suma de 17.076,42 RON stabilită prin hotărârea penală (reprezentând despăgubiri acordate celor trei unităţi spitaliceşti), iar în ceeea ce priveşte daunele morale instanţele devolutive au soluţionat legal problema cuantificării acestora, raportându-se nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite.

Se reţine că instanţa de apel a aplicat în mod corect regulile de drept şi criteriile de determinare a cuantumului daunelor morale în speţa dedusă judecăţii, justificând în mod concret şi judicios, raportat la probele administrate, motivele acordării (menţinerii) acestor despăgubiri.

Înalta Curte subliniază că aprecierea judecătorilor de fond cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii acordată cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 306/2020 din 9 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 306/2020 din 9 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2022.