Cumulation of contractual termination penalties and late payment penalties following total non-performance of supply contract

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 23.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 194 C. proc. civ., obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 179.800 RON, reprezentând daune-interese în cuantum de 20% datorate potrivit art. 19.2 din contractul de furnizare nr. x/20.10.2017, precum şi la plata penalităţilor în sumă de 2.777.910 RON, datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contractul nr. x/20.10.2017, pentru neexecutarea în termen a obligaţiilor de furnizare, instalare şi punere în funcţiune a unor sisteme de securitate la C., D. şi la Staţia Băicoi. A solicitat obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare formulată la termenul de judecată din 23.06.2021, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata către A. S.A. a penalităţilor în sumă de 3.002.660 RON, datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contractul nr. x/20.10.2017, pentru neexecutarea în termen a obligaţiilor de furnizare, instalare şi punere în funcţiune a unor sisteme tehnice de Securitate la C., D. şi la Staţia Băicoi, penalităţi calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (15.04.2021).

Prin sentinţa nr. 1057 din 13 octombrie 2021, Tribunalul Prahova a admis în parte cererea modificată formulată de societatea reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu societatea pârâtă B. S.A., a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 179.800 RON, reprezentând daune-interese, a respins în rest cererea ca nefondată şi a obligat pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.701 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru corespunzător pretenţiilor admise.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând instanţei de judecată: admiterea apelului; schimbarea în parte a hotărârii civile nr. 1057/13.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021 şi pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, obligarea pârâtei B. S.A. la plata către A. S.A. inclusiv a daunelor moratorii la suma de 3.002.660 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contractul nr. x/20.10.2017, pentru neexecutarea în termen a obligaţiilor de furnizare, instalare şi punere în funcţiune a unor sisteme tehnice de Securitate la C., D. şi la Staţia Băicoi, penalităţi calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (15.04.2021), solicitate prin petitul nr. 2 al cererii de chemare în judecată modificate.

Prin decizia nr. 187 din 11 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, recurenta susţine că, potrivit art. 1531 C. civ. coroborat cu art. 1539 C. civ., ţinând cont şi de conţinutul clauzelor contractului nr. x-20.10.2017, acceptate şi însuşite de părţi, pârâta B. S.A. datorează către A. S.A. atât suma de 179.800 RON, reprezentând daune-interese în cuantum de 20% (stabilite de art. 19.2 din contract), cât şi suma de 3.002.660 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere (calculate potrivit art. 18.1 din contract), pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor de furnizare, instalare şi punere în funcţiune a unor sisteme tehnice de securitate la C., D. şi la Staţia Băicoi, penalităţi calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (15.04.2021).

În opinia recurentei, cumulul daunelor interese în cuantum de 20% (clauza penală) cu penalităţile de întârziere (daune moratorii) este legal, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1531 C. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că daunele moratorii şi compensatorii acoperă, în fapt, echivalentul prejudiciului suportat de creditor pentru neexecutarea sau pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor contractuale de către debitor. Remarcă autoarea prezentei căi de atac că daunele-interese şi clauza penală, în mod firesc, interferează, intervenind, potrivit convenţiei dintre părţi, cumulul acestora.

Arată că, potrivit art. 1537 C. civ., daunele-interese moratorii nu trebuie dovedite, iar din interpretarea art. 1535 alin. (1) C. civ. ar rezulta că legea acordă dreptul creditorului de a cere debitorului întocmai cuantumul acestora, aşa cum a fost convenit, fără a fi obligat să dovedească vreun prejudiciu. Tot astfel, în cazul daunelor-interese compensatorii, potrivit legii, creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu (art. 1538 alin. (4) C. civ.). În afara acestor situaţii, susţine că, în practică sunt frecvente situaţiile în care părţile însăşi au prevăzut că daunele-interese nu trebuie dovedite, caz în care daunele-interese trebuie plătite de debitorul obligaţiei fără a fi necesară dovada întinderii prejudiciului. În acest sens, arată că, în cauză, părţile de comun acord au stabilit în conţinutul art. 19.1 lit. d), art. 19.2 şi art. 18.1. din Contractul de furnizare nr. x/20.10.2017, valoarea daunelor-interese în cazul rezilierii unilaterale a contractului din culpa pârâtei cât şi a penalităţilor de întârziere datorate de pârâta B. în cazul în care aceasta nu îşi îndeplineşte în termenele prevăzute la art. 4.2 din contract obligaţiile asumate.

Referitor la penalităţile de întârziere în executarea contractului (daunele-interese moratorii), susţine că acestea sunt datorate de către debitorul B. pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor (art. 18.1 din contract). Cuantumul penalităţilor de întârziere este cel convenit de părţi prin contract (0,5% din valoarea contractului pentru fiecare locaţie în parte), urmând a fi percepute atunci când părţile au prevăzut expres în contract.

În ceea ce priveşte noţiunea de clauză penală, aceasta este reglementată în Noul C. civ. în cadrul secţiunii dedicată executării prin echivalent a obligaţiilor, într-o manieră detaliată în articolele 1538-1542 C. civ.. În înţelesul acestei noţiuni, clauza penală reprezintă o stipulaţie contractuală prin care părţile evaluează anticipat daunele-interese contractuale.

Arată că problema cumulului clauzei penale cu alte remedii ale contractului este abordată în art. 1539 C. civ., care prevede următoarele soluţii: atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea obligaţiilor, nu poate fi cumulată cu executarea lor în natură şi nici cu eventualele daune-interese compensatorii; atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru executarea necorespunzătoare (adică, în concepţia legiuitorului încălcându-se regulile referitoare la timpul şi locul executării obligaţiei), clauza penală se poate cumula cu remediul executării silite în natură; în sfârşit, primele două reguli legale generează şi o a treia, care este consecinţa lor firească: dacă clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu daunele-interese compensatorii dar poate fi cumulată cu cele moratorii dacă există şi întârziere în executarea obligaţiilor.

Când clauza penală a fost stabilită pentru executarea necorespunzătoare (condiţii de timp şi loc), ea se poate cumula cu daunele-interese compensatorii. În fine, clauza penală se cumulează cu executarea parţială în natură dacă ea a fost stabilită pentru neexecutare, precum şi atunci când a fost stipulată în vederea evaluării anticipate a daunelor-interese moratorii.

Or, în cazul de faţă, clauza penală stabilită prin art. 19.2 din contract, în cuantum de 20% din valoarea contractului, este o veritabilă clauză de neexecutare a obligaţiilor de către pârâta din prezenta cauză, prevăzută pentru situaţia în care pârâta nu îşi execută obligaţiile contractuale din culpa acesteia, iar apelanta a fost în situaţia de a rezilia unilateral contractul.

Totodată, instanţa de judecată a reţinut în hotărârea criticată că pârâta nu şi-a executat obligaţia asumată prin contract până la împlinirea termenului contractual. A rezultat astfel un număr de zile de întârziere pentru care a calculat şi solicitat instanţei de judecată obligarea pârâtei B. la plata de penalităţi de întârziere datorate în baza art. 18.1 din contract.

Concluzia care se desprinde ar fi aceea că, dacă clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutare, ea poate fi cumulată cu daunele interese moratorii dacă există şi întârziere în executarea obligaţiilor, astfel încât pârâta B. datorează atât contravaloarea clauzei penale stabilită de comun acord la momentul semnării contractului, astfel cum aceasta este prevăzută în art. 19.2 din contract, cât şi contravaloarea penalităţilor de întârziere convenite de comun acord, calculate potrivit art. 18.1 din contract (daune moratorii). Această interpretare este dată atât de lege, în reglementarea arătată mai sus, cât şi de voinţa părţilor astfel cum rezultă din contract, potrivit art. 1270 C. civ.

În continuare, recurenta evocă dispoziţiile art. 3.1 şi 4.2 din contract, arătând că, deşi intimata-pârâtă a fost notificată pe parcursul executării contractului, aceasta nu a executat până la împlinirea termenului prevăzut de art. 4.2 din contract obligaţiile contractuale.

Evocă recurenta dispoziţiile art. 18.1, art. 19.1 lit. d) şi 19.2 din contract, precizând că, din interpretarea acestor articole ar rezulta că părţile ar fi stabilit foarte clar aplicabilitatea celor două clauze contractuale, legate, pe de o parte de situaţia în care intimata-pârâtă nu îşi îndeplineşte până la împlinirea termenelor prevăzute în art. 4.2 obligaţiile asumate şi, pe de altă parte, de situaţia de neexecutare a contractului. Cele două clauze nu s-ar exclude una pe cealaltă, contractul neputând fi interpretat într-o altă manieră. Susţine că ar rezulta în mod implicit cumulul celor două clauze.

Autoarea căii de atac face apel la dispoziţiile art. 1266 alin. (1), art. 1267 şi art. 1268 C. civ., pentru a menţiona că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 19.2 din contract, textul acestui articol neexcluzând aplicarea art. 18.1 din contract în ceea priveşte penalităţile de întârziere.

Mai arată că, în mod contrar celor reţinute prin decizia atacată, părţile nu au convenit să opteze, fie pentru obligarea pârâtei la plata de daune-interese de 20%, fie pentru obligarea la plata de penalităţi de întârziere.

Totodată, arată că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1516 alin. (1) şi art. 1527 alin. (1) C. civ., recurenta a mai acordat intimatei un termen de 5 zile pentru ca aceasta să îşi îndeplinească obligaţia contractuală în sensul finalizării executării contractului constând în furnizarea, instalarea şi punerea în funcţiune a sistemelor tehnice de securitate la C., D. şi la Staţia Băicoi, în conformitate cu specificaţiile proiectului tehnic şi cu prevederile contractului. Întrucât pârâta nu şi-a executat obligaţiile, recurenta a fost nevoită să rezilieze unilateral contractul, cu consecinţa aplicării clauzei penale prevăzută de art. 19.2 din contract, la care se adaugă contravaloarea penalităţilor de întârziere calculate, potrivit art. 18.1 din contract, până la data notificării de reziliere.

Precizează recurenta că aplicarea cumulativă a celor două clauze contractuale a avut la bază principiul forţei obligatorii a contractului şi că nu se poate reţine o interpretare strict literală a contractului.

Astfel, termenul de execuţie s-ar fi putut considera împlinit la data recepţiei dacă procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor precum şi procesul-verbal de punere în funcţiune ar fi fost semnate fără obiecţiuni de către Comisia de recepţie (art. 4 pct. 4,4 din contract). Or, recepţia la terminarea lucrărilor a fost respinsă pentru ambele obiective ce formează obiectul contractului de furnizare nr. x/20.10.2017 şi mai mult, prin Minuta înregistrată la A. S.A. sub nr. x/11.03.2021, semnată de reprezentanţii pârâtei B., aceasta din urmă a declarat că renunţă la executarea celor doua contracte (nr. x/20.10.20 17 şi nr. y/08.08.2017). În aceste condiţii, intimata-pârâtă B. ar fi recunoscut implicit neexecutarea obligaţiilor contractuale în termenele prevăzute în contract.

Penalităţile de întârziere reprezintă daunele-interese cuantificate exact de către părţi, urmând a fi achitate întocmai în cuantumul stabilit de acestea. Totuşi, ca şi în reglementarea anterioară, C. civ. prevede că instanţele judecătoreşti au facultatea de a reduce cuantumul penalităţilor (art. 1541 alin. (1) şi (2) C. civ.). Posibilitatea reducerii cuantumului penalităţilor pe cale judecătorească trebuie privită ca o excepţie, dar, în acelaşi timp, şi ca un beneficiu acordat de lege debitorului. Astfel, instanţa de judecată nu poate proceda oricând, în mod arbitrar, la diminuarea penalităţilor stabilite de comun acord de către părţi.

Înlăturarea de către instanţă a clauzei privind daunele moratorii, prin care debitorul obligaţiei principale este ţinut să execute într-un anumit timp prestaţia sub sancţiunea plăţii de penalităţi de întârziere, lipseşte contractul de mijlocul principal de constrângere a debitorului de a mai executa la timp obligaţia. În aceste condiţii, contractul ar fi lipsit de eficacitate întrucât aceasta presupune, de fapt, că drepturile şi obligaţiile părţilor sunt lipsite de finalitatea lor intrinsecă.

Chiar şi în astfel de situaţii, instanţa nu este obligată să dispună asupra cuantumului penalităţilor, fiind la latitudinea acesteia de a aprecia dacă se impune sau nu acest lucru. Arată recurenta, că, de altfel, în conţinutul dispozitivului hotărârii nu există niciun temei juridic legal sau contractual care să susţină raţionamentul instanţei de fond.

Concluzia care se desprinde este aceea că natura juridică a daunelor-interese în cuantum de 20% din valoarea contractului, datorate potrivit art. 19.2 din contract, este diferită de natura juridică a penalităţilor de întârziere datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contract, prima reprezentând clauza penală, iar a doua reprezentând daune moratorii, astfel încât este admisibil cumulul acestora (legea nu interzice) şi deci nu se poate vorbi despre o dublă reparaţie care să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului. Astfel, consideră că numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1531 C. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel ar fi reţinut în considerentele deciziei atacate, la fila x, două situaţii diferite, chiar contradictorii, ambele în opinia instanţei de apel corespunzând realităţii stării de fapt.

Astfel, arată că, instanţa de apel a reţinut că pârâta B. a realizat cu întârziere lucrările la cele două obiective asumate prin contract, iar pe de altă parte, a reţinut că intimata B. nu şi-a executat în integralitate obligaţiile contractuale.

Or, arată recurenta că, atunci când situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel este contradictorie, nu se poate stabili cu exactitate care a fost starea de fapt avută în vedere de aceasta, iar în lipsa stabilirii acesteia, în faza procesuală a recursului, în care se analizează corecta aplicare a normelor juridice la starea de fapt astfel cum a fost lămurită de instanţa de apel, nu se poate analiza legalitatea hotărârii pronunţate de instanţă.

Pe de altă parte, s-ar impune reţinerea motivului de nelegalitate ca fiind fondat, întrucât, în mod evident, instanţa de apel ar fi emis considerente contradictorii şi nu ar fi arătat, coerent şi aplicat la împrejurările cauzei, care sunt argumentele pe care şi-a întemeiat soluţia.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 27.07.2022 .

La 24.08.2022, în termen legal, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 07.09.2022 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

La 12.12.2022, intimata-pârâtă a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând recursul de faţă, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia atacată conţine considerente contradictorii, deoarece instanţa de apel ar fi reţinut două situaţii de fapt diferite, care ar fi atras, în consecinţă, soluţii diferite. Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că, prin decizia atacată, s-ar fi reţinut, pe de-o parte, că intimata B. a realizat cu întârziere lucrările la cele două obiective asumate prin contract, iar pe de altă parte, că intimata-pârâtă nu şi-a executat în integralitate obligaţiile contractuale.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens prezentând într-un mod logic raţionamentul juridic prin care a ajuns la soluţia pronunţată.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, îl reprezintă cererea recurentei-reclamante de obligare a pârâtei B. S.A. la plata sumei de 179.800 RON, reprezentând daune-interese în cuantum de 20%, datorate potrivit art. 19.2 din contractul de furnizare nr. x/20.10.2017, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 3.002.660 RON, datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contractul nr. x/20.10.2017, pentru neexecutarea în termen a obligaţiilor de furnizare, instalare şi punere în funcţiune a unor sisteme tehnice de Securitate la C., D. şi la Staţia Băicoi, penalităţi calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (15.04.2021).

Se constată că, prin apelul declarat în cauză, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă de control judiciar, reclamanta a criticat exclusiv soluţia instanţei de fond de respingere a capătului secund al acţiunii, de obligare a intimatei-pârâte la plata daunelor moratorii în sumă de 3.002.660 RON, potrivit prevederilor art. 18.1 din contract.

În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că soluţia asupra primului capăt de cerere dar şi considerentele care au dus la adoptarea acestei soluţii, au dobândit caracter definitiv.

Pentru a admite cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 179.800 RON, reprezentând daune-interese în cuantum de 20%, datorate potrivit art. 19.2 din contractul de furnizare nr. x/20.10.2017, prima instanţă a reţinut că pârâta B. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de executare a furnizării, instalării şi punerii în funcţiune a unor sisteme tehnice de securitate la C., D. şi Staţia Băicoi, în perioada convenită în contract, respectiv în 90 zile de la predarea amplasamentului în cazul C. şi D. şi 60 de zile de la predarea amplasamentului în cazul Staţiei Băicoi. A mai reţinut tribunalul că, acest aspect reiese din probele administrate în cauză, precum şi din dispoziţiile art. 4.4. din contract, având în vedere că, pentru a se reţine că termenul de execuţie se consideră împlinit la data recepţiei, până în prezent nu s-a făcut dovada semnării, fără obiecţiuni, a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi a procesului-verbal de punere în funcţiune de către Comisia de recepţie.

Prima instanţă a avut în vedere că, faţă de nerespectarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, în mod întemeiat reclamanta a emis notificarea de reziliere nr. x/05.04.2021, conform art. 19.1 lit. d) din contract, astfel că, prin neexecutarea obligaţiilor în termenul de 5 zile acordat prin notificare, a intervenit rezilierea de drept a contractului la împlinirea termenului de 5 zile.

Aceeaşi stare de fapt, care, de altfel, nu a făcut obiectul contestaţiei în apel, a fost reluată de instanţa de prim control judiciar, care a reţinut în decizia atacată că, "după cum rezultă din înscrisurile dosarului, pârâta-intimată a realizat cu întârziere la obiectivele menţionate sisteme tehnice de securitate care au fost însă necorespunzătoare, aşa încât comisiile de recepţie au respins recepţionarea lucrărilor, iar la data de 11.03.2021, cu ocazia minutei întocmite între părţi, pârâta-intimată a renunţat la executarea contractului. Urmare a acestei situaţii, reclamanta-apelantă a dispus rezilierea unilaterală a contractului la data de 15.04.2021. Curtea reţine astfel că pârâta-intimată nu şi-a executat în integralitate obligaţiile contractuale, fapt ce a dus la rezilierea contractului, în cauză nefiind vorba de o executare corespunzătoare a obligaţiilor, dar cu întârziere".

În continuare, instanţa de apel a reţinut că, "Se observă deci că părţile au avut în vedere două ipoteze distincte, prima în care obligaţia contractuală a furnizorului se execută în mod corespunzător cantitativ şi calitativ, dar cu depăşirea termenelor contractuale, ceea ce atrage incidenţa art. 18.1 din contract, constând în obligarea furnizorului (pârâta-intimată) la plata unor penalităţi începând cu prima zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor. Pe de alta parte, a doua ipoteză, reglementată de art. 19.2 cu referire la art. 19.1 lit. d) din contract, are în vedere situaţia în care furnizorul nu îşi îndeplineşte obligaţia contractuală nici în termenul prevăzut în contract, nici în termenul suplimentar de cel mult 10 zile acordat de achizitor".

Astfel, soluţia instanţei de apel cu privire la neacordarea penalităţilor, motivată de reţinerea faptului că, odată ce recurenta-reclamantă a dispus rezilierea unilaterală în temeiul art. 19.2, cu referire la art. 19 alin. (1) lit. d) din contract, pe motivul neexecutării în întregime a obligaţiilor de către pârâta-intimată, aceasta poate beneficia exclusiv de despăgubirile reglementate de art. 19.2, care au fost de altfel acordate de prima instanţă, şi nu poate beneficia şi de penalităţile reglementate de art. 18.1 din contract, care se acordă în ipoteza îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor de către partea adversă, îndeplineşte cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind argumentată într-un mod logic, fără elemente contradictorii sau străine de natura pricinii, critica recurentei fiind nefondată din acest punct de vedere.

Instanţa supremă reţine că recurenta aduce în dezbatere, prin invocarea motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi problematica evaluării probatoriului şi a interpretării clauzelor contractuale, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel. Or, aceste solicitări exced controlului pe care îl poate efectua instanţa de recurs în această etapă procesuală. Pe de altă parte, în condiţiile în care situaţia de fapt a fost stabilită prin sentinţa primei instanţe, în sensul că rezilierea a intervenit ca urmare a faptului că intimata-pârâtă nu şi-a executat obligaţiile contractuale în termenele prevăzute în contract, instanţa de apel nu ar fi putut reevalua probatoriul cu scopul de a schimba cadrul factual stabilit în cauză în lipsa apelului exercitat împotriva soluţiei tribunalului de admitere a primului capăt de cerere.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, în principal, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1539 C. civ. coroborate cu cele ale art. art. 1538 din acelaşi act normativ, arătând că instanţa de apel ar fi reţinut greşit că, în cauză, nu poate opera un cumul între clauza penală prevăzută de art. 19.2 din contract şi penalităţile de întârziere prevăzute de art. 18.1 din contract.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 1538 C. civ., "(1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale. (2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală. (3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită. (4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu. (5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună".

Prin urmare, clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitorul său, astfel că susţinerile recurentei privind inexistenţa cerinţei de a dovedi prejudiciul sunt lipsite de interes, din acest punct de vedere.

Totodată, conform art. 1539 C. civ., "Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei".

Înalta Curte arată, în primul rând, că dispoziţiile art. 1539 C. civ. se referă numai la posibilitatea cumulării clauzei penale cu executarea obligaţiei, prin urmare, susţinerea recurentei privind posibilitatea cumulării clauzei penale cu un alt tip de despăgubire este nefondată.

În al doilea rând, în cauză s-a reţinut cu caracter definitiv, prin sentinţa primei instanţe, faptul că a existat o neexecutare integrală a obligaţiilor contractuale ale intimatei-pârâte, urmată de rezilierea contractului, astfel că, nici în acest caz, ipoteza prevăzută de teza a doua a art. 1539 C. civ. nu era aplicabilă.

Nu în ultimul rând, aşa cum însăşi recurenta susţine, clauza prevăzută la art. 18.1 din contract sancţionează executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale, or, în cauză, aşa cum s-a arătat, este stabilit defintiv faptul că, nu a avut loc o executare cu întârziere a obligaţiei contractuale, ci a existat o neexecutare integrală a acestora.

În acest context, instanţa supremă reţine că, prin invocarea criticilor privind aplicarea greşită a dispoziţiilor C. civ. privind interpretarea contractului cu referire la interpretarea clauzelor prevăzute de art. 19.2 şi 18.1 din contract, recurenta urmăreşte, în realitate, schimbarea situaţiei de fapt stabilită de instanţele anterioare şi stabilirea voinţei interne a părţilor, iar nu dezvoltarea unei veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Or, aşa acum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii cu normele de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

Pentru aceste considerente, constatând că decizia atacată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma motivelor de casare invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 187 din 11 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 187 din 11 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2022.