Start of limitation period for contractual liability: audit court control acts do not interrupt prescription

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 22 iunie 2020 sub dosar nr. x/2020, reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la restituirea sumei de 500.000 RON reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/11.06.2009 emis de ANRP în favoarea Fundaţiei "Caritatea", sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, HC nr. 572/2013, O.U.G. nr. 80/2013, contractul de prestări servicii - izvor al obligaţiei necorespunzător îndeplinită.

Prin sentinţa civilă nr. 6836 din 28 septembrie 2020 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2020 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a prezentei cauze având ca obiect pretenţii - răspundere contractuală, formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 30 octombrie 2020, sub nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 237 din 3 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR a formulat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac şi, pe fond, admiterea acţiunii formulate.

Prin decizia nr. 78 A din 19 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR, pe care a obligat-o la plata către intimată a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă admiterea cererii de chemare în judecată formulată de A.N.R.P.

În susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că instanţa de apel, în mod greşit şi în acord cu cele reţinute de instanţa de fond a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii, a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, data de la care reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

În acest context, se arată că prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării", iar pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului ANRP o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare.

Astfel, termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, iniţial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, datorită dificultăţilor întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape, iar ultima oară termenul a fost modificat prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018, fiind prelungit până la data de 28 iunie 2019.

Având în vedere aspectele prezentate, recurenta apreciază că rezultă fără echivoc, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când reclamanta ANRP a luat la cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta S.C. A. S.R.L. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzal de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

Mai susţine recurenta că, instanţa în mod greşit nu a reţinut că acţiunea de control desfăşurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei. In critica formulată, recurenta supune atenţiei instanţei supreme regula contra non valentem agere non currit praescriptio - prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze, iar în sistemul C. civ., când forţa majoră nu constituia o cauză de suspendare, în temeiul acestei reguli, jurisprudenţa a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acţiona, ea poate fi un caz de suspendare. In prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forţa majoră este o cauză de suspendare - art. 13 lit. a), regula evocată este invocată pentru a soluţiona unele excepţii de la regula începutului prescripţiei.

Instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal, a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

In realitate, făcând aplicarea acestor prevederi, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul convenit, în schimb, cealaltă parte nu va fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit de acesta cu avocatul său, ci numai un onorariu în cuantumul fixat de instanţă.

Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

Totodată, recurenta arată că în cazul în care se va aprecia că nu se impune respingerea acestui capăt de cerere, solicită în subsidiar, micşorarea cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 11 iulie 2022, intimata A. S.R.L. a arătat că motivele de recurs nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat respingerea ca inadmisibil a celui de-al treilea motiv de recurs, totodată solicitând şi acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Înalta Curte va examina cu precădere excepţia nulităţii recursului invocată de intimată, prin întâmpinare, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care stabileşte condiţiile obligatoriii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

Raportând dispoziţiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamantă s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ.. În ce priveşte dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta a expus în fapt greşelile, care în opinia sa, au dus la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale.

Aprecierea acestor argumente şi măsura în care se încadrează în cerinţele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanţa de recurs, aşa încât, în situaţia dată nu va putea fi reţinută excepţia invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea greşită a normelor de drept material, întrucât atât instanţa de fond cât şi cea de apel au constatat, în mod greşit, că dreptul material la acţiune al recurentei ar fi fost exercitat după împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958.

În argumentarea soluţiei de respingere a apelului reclamantei, instanţa de apel a apreciat că în mod corect s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantă, în cauză nefiind dovedită existenţa vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, reţinând totodată şi considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, care a stabilit că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Înalta Curte reţine că autoarea recursului critică decizia recurată din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în răspundere contractuală, context în care aceasta încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripţie coincide cu data la care a luat cunoştinţă de rezultatul final al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

Astfel, stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

În acest context, se constată că instanţa de apel a reţinut că momentul la care reclamanta avea posibilitatea să cunoască paguba a fost acela la care beneficiarul lucrării a luat cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care A.N.R.P. avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, având la dispoziţie un termen de 3 ani în care putea să constate şi să acţioneze în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului.

Instanţa supremă constată că, în etapele anterioare ale cauzei, s-a reţinut, aspect necontestat de recurentă, că, raportat la momentul naşterii raportului juridic dintre părţi, prin Contractul de prestări servicii nr. x/2008, prescripţia este guvernată de dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958. Totodată, s-a reţinut că acţiunea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală.

În acest context, Înalta Curte reţine că momentul de la care s-a născut dreptul la acţiune a fost determinat de instanţa de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie vizând o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit cu care avea obligaţia de a se conforma dispoziţiilor trasate de Curtea de Conturi, respectând prevederile legale în materie şi autoritatea deciziilor acesteia, Înalta Curte constată că, prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019, s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, statuându-se că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reţinut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57) şi că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62).

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări de drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii, în mod judicios instanţa de apel a reţinut că, deşi ANRP este obligată să se conformeze deciziilor Curţii de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte critica legată de cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond reclamantei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, instanţa supremă s-a pronunţat în sensul că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din considerentele acestei decizii, rezultă că în calea de atac a recursului nu pot fi analizate aspecte care ţin de raportul dintre cuantumul cheltuielilor de judecată, complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat, acestea constituind aspecte de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, analiza lor fiind incompatibilă cu caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, tinzându-se aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, aspect incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Referitor la cererea intimatei A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurilor existente la paginile 32-33 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 2.000 RON constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR împotriva deciziei nr. 78 A din 19 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, pe care o va obliga la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR împotriva deciziei nr. 78 A din 19 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L..

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2022.