Municipality’s cassation appeal fails; operator must repay RON 359,467.65 with interest only from notification date.

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 28 octombrie 2020, reclamanta COMUNA ŞELIMBĂR, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. Sibiu să restituie reclamantei suma de 359.467,65 RON, achitată necuvenit, şi să fie obligată la plata sumei de 108.858,50 RON, reprezentând dobânda legală de 1% pe fiecare lună sau fracţiune de lună, calculată de la data plăţii până la data promovării acţiunii şi în continuare până la data restituirii sumei încasate necuvenit, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 385 din 21 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Sibiu – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a obligat pârâta la restituirea sumei de 359.467,65 RON, reprezentând plată nedatorată şi la plata dobânzii legale aferente acesteia, de la data plăţii sumelor nedatorate şi până la restituirea efectivă a acestora. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta a declarat apel.

Prin decizia nr. 90 din 17 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 385 din 21 octombrie 2021, care a fost schimbată în parte, în sensul că: a fost obligată apelanta-pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumei de 359.467,65 RON, de la data de 19.03.2020 până la data plăţii; au fost reduse cheltuielile de judecată de la fond la suma de 3.900 RON; au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei. A fost obligată intimata COMUNA ŞELIMBĂR la cheltuieli de judecată în cuantum de 3.600 RON către apelantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, în motivarea căruia a dezvoltat următoarele critici:

Potrivit recurentei-reclamante, hotărârea instanţei de apel prin care a fost modificată perioada de calcul a dobânzilor legale aferente sumei de restituit a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 14, art. 1.170, art. 1.401 C. civ. şi cu aplicarea greşită a art. 1.645 alin. (2) C. civ.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră că soluţia instanţei cu privire la cheltuielile de judecată încalcă dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că regula executării cu bună-credinţă a obligaţiilor civile subiective, în general, şi a celor contractuale, în special, este instituită de art. 14, respectiv de art. 1.170 C. civ. şi că, deşi nu este definită de C. civ., potrivit doctrinei, în plan juridic, buna-credinţă se manifestă sub forma intenţiei drepte, a diligenţei şi a abţinerii de la producerea vreunui prejudiciu în executarea obligaţiilor asumate, buna-credinţă fiind prezumată, pe când reaua-credinţă trebuie dovedită de cel ce o invocă.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că analiza cu privire la modul de executare al obligaţiilor generate de contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de canalizare nr. 9/15.05.2009 de către Comuna Selimbăr – autoritate delegantă şi S.C. A. S.A. Sibiu - operator, trebuie făcută prin raportare, pe de o parte, la clauzele contractuale, iar pe de altă parte, la comportamentul şi atitudinea părţilor în legătură cu obligaţiile contractuale.

În acest sens, şi cu referire la obiectul cauzei, recurenta-reclamantă consideră că trebuie observat faptul că a achitat suma de 359.467,65 RON, în considerarea art. 9.3 alin. (3) şi alin. (4) din contractul de delegare, al căror conţinut îl redă.

În raport de clauzele contractuale mai sus arătate, recurenta-reclamantă arată că, în perioada cuprinsă între data semnării contractului de delegare şi data obţinerii finanţării nerambursabile, autoritatea delegantă contribuie la alimentarea fondului special cu sume egale cu: impozitul pe profit, dividendele, redevenţa şi impozitul pe mijloacele fixe aferente contractului de delegare, plătite de operator bugetelor locale sau judeţene, iar după data obţinerii finanţării nerambursabile, autoritatea delegantă susţine fondul special cu echivalentul dividendelor, redevenţei, impozitului pe profit şi a vărsămintele din profitul net făcute de operator în bugete locale, fiind exclus impozitul pe mijloacele fixe aferente delegării.

Recurenta-reclamantă susţine că obligaţia sa de a contribui la constituirea Fd. IID şi cu impozitul pe mijloacele fixe aferente delegării, era o obligaţie afectată de condiţia rezolutorie, constând în semnarea de către intimata S.C. A. S.A. a contractului de finanţare a lucrărilor de infrastructură din fonduri nerambursabile astfel că, la împlinirea condiţiei, obligaţia de plată a încetat.

Or, astfel cum arată recurenta-reclamantă, contractul de finanţare a fost semnat la data de 6.04.2011 de către S.C. A. S.A., în calitate de beneficiar, dar aceasta nu i-a comunicat, până la data promovării acţiunii introductive de instanţă (28.10.2020), faptul că a obţinut fondurile nerambursabile la care se referă art. 9.3 din contractul de delegare.

Mai mult, în perioada 2011-2020, intimata a pretins anual, prin scrisori trimise recurentei-reclamante, să îi fie achitat echivalentul impozitului pe mijloacele fixe aferente delegării, deşi ştia că beneficiază de fonduri nerambursabile, iar potrivit contractului, obligaţia de a contribui la susţinerea Fd. IlD cu echivalentul acestui impozit a încetat.

Aşadar, recurenta-reclamantă apreciază că împrejurările de fapt constând în aceea că la data de 6.04.2011 intimata a semnat contractul de finanţare din fonduri nerambursabile, a proiectelor de infrastructură apă şi canalizare dar nu i-a adus la cunoştinţă despre perfectarea contractului; în perioada 2011-2020, intimata a pretins şi a încasat echivalentul impozitului pe mijloacele fixe aferente delegării, deşi ştia că aceste sume nu mai sunt datorate; în urma notificării din martie 2020, intimata a refuzat restituirea sumelor încasate în ultimii 3 ani anteriori notificării; dar şi faţă de apărările acestei părţi, precum şi faţă de faptul că a restituit suma datorată, fără a plăti, însă, şi dobânda la care a fost obligată, dovedesc reaua credinţă a intimatei.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă apreciază că intimata are obligaţia de a plăti dobânda legală, calculată de la data încasării sumei şi până la data restituirii, fiind incidente dispoziţiile art. 1.645 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă critică şi soluţia instanţei de apel de obligarea a sa la plata cheltuielilor de judecată făcute de pârâtă în această cale de atac, întrucât nesocoteşte prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., ce prevăd că cheltuielile de judecată sunt admise de instanţă în măsura admiterii apelului.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, prin cererea de apel, s-a solicitat modificarea sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii cererii de restituire a sumei de 359.467,65 RON şi a cererii de obligarea la plata dobânzilor legale, dar şi obligarea intimatei-reclamante la restituirea acestei sume, care fusese achitată în baza sentinţei primei instanţe.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanţa de apel a modificat sentinţa primei instanţe doar în ceea ce priveşte perioada de percepere al dobânzilor legale, dar a păstrat obligaţia de restituire a plăţilor nedatorate şi a respins ca fiind inadmisibilă cererea formulată în apel, de obligare a reclamantei la restituirea sumei de 359.467,65 RON, achitată de pârâtă.

Or, în condiţiile în care apelul a fost admis în parte, iar partea admisă nu reprezintă nici 10 % din valoarea litigiului, recurenta-reclamantă apreciază că se impunea acordarea cheltuielilor de judecată în proporţia în care a fost admisă cererea de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate succesiv.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 14, art. 1.170, art. 1.401 C. civ., precum şi aplicarea greşită a art. 1.645 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte arată că buna-credinţă, impusă ca principiu subiectelor de drept care angajează raporturi juridice, este demonstrată ori infirmată pe cale judiciară pe baza probelor şi susţinerilor de fapt ale părţilor din litigiu. De aceea, constatările de fapt asupra acestor chestiuni litigioase sunt, întotdeauna, rezultatul evaluării probelor judiciare, realizată exclusiv în faţa instanţelor care evocă fondul.

Pe calea recursului, cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate al hotărârilor instanţelor devolutive, stabilirea situaţiei de fapt nu poate fi reevaluată şi nu poate fi reconsiderată interpretarea probelor de către instanţele de fond.

De aceea, criticile recurentei-reclamante cu privire la reaua-credinţă a intimatei-pârâte, la dispoziţiile contractuale şi la situaţia de fapt nu sunt compatibile cu controlul de legalitate realizat prin recurs.

Prin aceste critici, recurenta-reclamantă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, or, scopul recursului este acela de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a putea fi repuse în discuţie chestiunile de fapt stabilite de instanţa de fond prin analiza şi interpretarea probelor şi fără a putea provoca o verificare de temeinicie a hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte critica ce vizează nelegala obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în apel, Înalta Curte arată că, deşi întregul memoriu de recurs s-a fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivul specific dezvoltat se întemeiază pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi realizată analiza de către instanţa de recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Din textul de lege anterior citat, rezultă că instanţa, atunci când se pronunţă pe cererea vizând cheltuielile de judecată, trebuie să aibă în vedere soluţia dată asupra cererii principale; ca urmare, în cazul admiterii parţiale a cererii, judecătorul este cel care stabileşte cota parte în care se suportă cheltuielile de judecată, prin raportare la partea admisă din cererea de chemare în judecată.

Trebuie arătat, însă, că în raport de dispoziţiile art. 451 alin. (4) C. proc. civ., "Nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)".

Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 385 din 21 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2020, care a fost schimbată în parte, în sensul că: a fost obligată apelanta-pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumei de 359.467,65 RON, de la data de 19.03.2020 până la data plăţii; au fost reduse cheltuielile de judecată de la fond la suma de 3.900 RON; au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei. A fost obligată intimata-reclamantă la cheltuieli de judecată în cuantum de 3.600 RON către apelantă.

Cheltuieli de judecată la care a fost obligată reclamanta, în cuantum de 3.600 RON reprezintă taxa judiciară de timbru achitată de pârâtă în calea de atac, iar cuantumul acesteia nu putea fi diminuat de către instanţa de apel, în raport de prevederile art. 451 alin. (4) C. proc. civ., menţionate mai sus.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMUNA ŞELIMBĂR PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 90 din 17 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMUNA ŞELIMBĂR PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 90 din 17 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2022.