Scope of statute of limitations defense under Civil Code Art. 2.513: deadline for invocation at first hearing versus written answer

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 1 septembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C. au chemat în judecată pârâta D., prin reprezentant E. S.R.L. şi intervenientul forţat F., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa: în principal, să constate neîndeplinirea de către D., prin reprezentant E., a obligaţiilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, precum şi cele prevăzute de art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, respectiv faptul că nu a notificat respingerea pretenţiilor de despăgubire şi motivele respingerii în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, să dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor potrivit pretenţiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire, respectiv:

- 150.000 euro, reprezentând prejudiciul moral încercat de reclamanta A. pentru pierderea fiului său ca urmare a producerii riscului asigurat din data de 17 martie 2012;

- 50.000 euro, reprezentând prejudiciul moral încercat de reclamanta B. pentru pierderea nepotului său ca urmare a producerii riscului asigurat din data de 17 martie 2012;

- 50.000 euro, reprezentând prejudiciul moral încercat de reclamantul C. pentru pierderea nepotului său ca urmare a producerii riscului asigurat din data de 17 martie 2012.

În subsidiar, au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor indicate la pct. 1, reprezentând prejudiciul moral încercat de reclamanţii din prezenta cauză, pe baza probatoriului ce va fi administrat; să dispună obligarea pârâtei la plata penalităţilor legale de întârziere aferente sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri în cuantum de 0.2% pe zi, de la data de 9 august 2017 - scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirii (prima zi după expirarea termenului maxim de 3 luni pentru soluţionarea cererii de despăgubire) şi până la achitarea integrală a acesteia, conform art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 745 din 21 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta - asigurător să plătească în total suma de 600.000 de RON după cum urmează: reclamantei A. suma de 300.000 RON, reprezentând daune morale, iar către fiecare dintre reclamanţii B. şi C. suma de 150.000 de RON, reprezentând daune morale. A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor o penalitate de 0,2 % pe fiecare zi de întârziere aferentă debitului sus menţionat, calculată de la data de 09.08.2017 şi până la data plăţii efective a debitului principal, precum şi suma de 4.760 RON, cheltuieli de judeactă.

Prin decizia civilă nr. 334/A din 6 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă D., prin reprezentant E. S.R.L., împotriva încheierii din 20.09.2018 şi a sentinţei civile nr. 745 din 21 martie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii, pârâta declarat recurs.

Un prim motiv de casare vizează faptul că decizia recurată, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva încheierii din 20 septembrie 2018, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.513 C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, în cauză au fost interpretate în mod greşit de către instanţă dispoziţiile art. 2.513 C. civ., în condiţiile în care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune înainte de primul termen de judecată stabilit în cauză.

Recurenta-pârâtă susţine, în raport de dispoziţia legală evocată mai sus, că prescripţia poate fi opusă numai în prima instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării ei prin întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecata la care părţile sunt legal citate.

Deşi textul legal citat mai sus nu distinge, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că excepţia prescripţiei poate fi invocată până la primul termen, numai în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie.

În susţinerea argumentelor expuse, recurenta-pârâtă invocă interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 2.513 C. civ., prin raportare la alte texte de lege prin care legiuitorul a reglementat modul de invocare a unor incidente privind judecata şi din cuprinsul cărora rezultă că, atunci când legiuitorul a intenţionat să prevadă faptul că respectiva excepţie sau incident procedural poate fi invocat până la primul termen de judecată numai în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie a indicat acest lucru în mod clar şi neechivoc, respectiv prevederile art. 68 alin. (3), art. 73 alin. (3), art. 76 şi art. 130 alin. (2) şi (3) sau art. 178 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, această interpretare este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că nedepunerea întâmpinării în termen atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe sau de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel, deci chiar legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea ca legea să prevadă altfel, respectiv ca o excepţie care nu este de ordine publică, cum este cazul în speţă, să poată fi invocată într-un alt termen decât cel prevăzut pentru depunerea întâmpinării.

Aşadar, faţă de argumentele de interpretare sistematică expuse mai sus, din moment ce legiuitorul nu a distins şi nu a prevăzut prin textul legal, în mod eronat a interpretat instanţa de apel că prescripţia poate fi invocată până cel mai târziu la primul termen de judecată numai atunci când depunerea întâmpinării nu este obligatorie.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că nu era decăzută din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei, în condiţiile în care a invocat excepţia prin notele scrise depuse la dosar la data de 07.02.2019, anterior primului termen de judecată stabilit în cauză la data de 15.02.2019, înăuntrul termenului procedural.

Recurenta-pârâtă expune, de asemenea, ample argumente în susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Al doilea motiv de recurs vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte respingerea apelului său, prin care a criticat obligarea la plata penalităţilor de întârziere.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă faptul că, prin motivele de apel, a criticat hotărârea primei instanţe şi cu privire la obligarea sa la plata de penalităţilor de întârziere, iar instanţa de apel a respins apelul în tot, fără ca decizia pronunţată să cuprindă motivele pe care s-a întemeiat respingerea apelului sub acest aspect.

Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., recurenta-pârâtă apreciază că decizia recurată este nelegală.

Recurenta-pârâtă mai susţine şi că au fost interpretate şi aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 36 din normele R.C.A. aprobate prin Ordinul Preşedintelui C.S.A. nr. 14/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Normă, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, asigurătorul, numai în situaţia în care dispune de toate elementele necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, este obligat ca în termen de 3 luni să formuleze oferta de despăgubire sau să notifice respingerea pretenţiilor.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că intimaţii-reclamanţi nu au depus împreună cu cererea de despăgubire şi rapoartele de evaluare psihologică şi psihodiagnostic, acestea fiind întocmite după depunerea cererii de despăgubire şi fiindu-i comunicate numai odată cu acţiunea, motiv pentru care nu a avut posibilitatea reală a cuantificării daunei.

Apreciază recurenta-pârâtă că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale incidente, susţinând că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 36, coroborate cu art. 45 pct. 3 din Norma menţionată, este în sensul că, dacă nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, cuantificarea daunelor morale fiind atributul exclusiv al instanţei, iar penalităţile de întârziere se datorează numai dacă asigurătorul nu efectuează plata acestora în termenul de 10 zile de la primirea hotărârii definitive, astfel cum s-a reţinut în mod constant şi în practica judiciară.

Recurenta-pârâtă invocă şi dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 14/2011, care prevăd că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România pentru durerea încercată prin moartea victimei, potrivit art. 1.391 alin. (2) C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi art. 483 şi urm. din C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 23 februarie 2022, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Intimaţii-reclamanţi au depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 15 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la 7 decembrie 2022, în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

Sun un prim aspect, Înalta Curte arată că, întrucât dispoziţiile art. 2.513 C. civ. nu conţin norme de drept material, ci norme de procedură care reglementează invocarea excepţiei prescripţiei extinctive, criticile formulate de recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi realizată analiza de către instanţa de recurs.

Potrivit art. 2.513 C. civ., "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate".

Aşadar, sub imperiul noului C. civ., excepţia prescripţiei extinctive este una de ordine privată, care poate fi invocată doar prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată.

Din interpretarea literală a prevederilor art. 2.513 C. civ. reiese că sunt reglementate două limite ale invocării excepţiei prescripţiei, fără însă să se indice situaţia în care este aplicabilă fiecare limită în parte, astfel încât alegerea este lăsată la aprecierea pârâtului.

În consecinţă, în această modalitate de redactare a textului, unicul termen imperativ prevăzut de lege sub sancţiunea decăderii pentru invocarea excepţiei prescripţiei este primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, acesta fiind ulterior termenului de formulare a întâmpinării.

Interpretarea acestui text de lege în sensul invocat de intimaţii-reclamanţi nu poate fi primită, nefiind oferit niciun argument pertinent pentru înlăturarea posibilităţii legale acordate pârâtei de a invoca excepţia prescripţiei la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, în condiţiile în care art. 2.513 C. civ. conţine o formulare clară.

Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere dispoziţiile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora sancţiunea decăderii din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, pentru nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., intervine numai dacă legea nu prevede altfel.

Câtă vreme în cazul invocării excepţiei prescripţiei extinctive se aplică regula specială prevăzută de art. 2.513 C. civ., care prevede că aceasta poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, Înalta Curte reţine ca la 7 februarie 2018, pârâta nu era decăzută din dreptul de a invoca această excepţie de ordine privată, având în vedere că primul termen de judecată a fost la 15 februarie 2018, acesta fiind momentul limită stabilit în conformitate cu art. 2.513 C. civ.

Înalta Curte precizează că argumentele expuse de către recurenta-pârâtă în susţinerea excepţiei prescripţiei nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate şi nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât această excepţie nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, care a constatat că pârâta era decăzută din dreptul de a invoca prescripţia. Pe cale de consecinţă, nu pot fi analizate nici apărările intimaţilor-reclamanţi, astfel cum au fost expuse prin întâmpinare, în sensul că nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Pentru toate considerentele de mai sus, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinând că soluţia instanţei de apel privind decăderea pârâtei din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei extinctive a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 2.513 C. civ. sub sancţiunea nulităţii, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Pe cale de consecinţă, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nici apărările intimaţilor-reclamanţi astfel cum au fost expuse prin întâmpinare, nu mai pot fi analizate, urmând ca, instanţa de apel, în raport de soluţia pe care o va pronunţa cu privire la excepţia prescripţiei, să analizeze toate criticile invocate de părţi în cererile de apel şi apărările formulate în cauză.

În raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D., PRIN REPREZENTANT E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 334/A din 6 aprilie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează decizia civilă nr. 334/A din 6 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2022.