Unjust enrichment accessories: exclusion of general compensation rules and non-applicability of civil fruits doctrine to punitive interest

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 iunie 2021, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2021, reclamanta Diferit S.R.L., reprezentată legal prin administrator A., a solicitat obligarea pârâtului Judeţul Cluj la plata sumei totale de 276.478,96 RON, compusă din suma de 54.230.47 RON reprezentând actualizarea creanţei în sumă totală de 764.886,83 RON cu rata inflaţiei şi suma de 222.248,49 RON reprezentând dobânda legală, calculată pentru întârzierea la plată a debitului principal în sumă totală de 764.886,83 RON.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1531, art. 1535 alin. (1) C. civ., art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1726 din 21.09.2021, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind actualizarea cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal în sumă de 535.961,50 RON, invocată de pârâtul Judeţul Cluj.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Diferit S.R.L., fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 59.626,40 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 228.925,33 RON, calculată pentru perioada 29.09.2018-27.04.2021 şi a sumei rezultată din actualizarea creanţei în valoare de 228.925,33 RON cu rata inflaţiei.

De asemenea, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.750 RON.

2. Împotriva acestei decizii a formulat apel pârâtul Judeţul Cluj, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate şi, în rejudecare, respingerea în întregime a cererii introductive formulată de reclamant.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi reclamanta Diferit S.R.L., solicitând admiterea apelului, în principal, anularea în parte, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi cu privire la solicitarea de actualizare cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal în sumă de 535.961,50 RON.

Prin decizia nr. 211 din 31 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, au fost respinse apelurile promovate.

3. Împotriva acestei decizii au formulat recurs părţile.

Prin recursul declarat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Diferit S.R.L. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care în rejudecarea apelului să schimbe în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi cu privire la solicitarea de actualizare cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal în sumă de 535.961,50 RON.

În susţinerea recursului, reclamanta a arătat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că în cauză este prescris dreptul material la acţiune privind solicitarea de actualizare cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal în sumă de 535.961,50 RON. În acest sens, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2517 coroborate cu art. 2528 C. civ. şi a încălcat prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ. privind întreruperea termenului de prescripţie.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2537 pct. 2 C. civ., întrucât cursul termenului de prescripţie a fost întrerupt prin introducerea la 25.07.2018 a cererii de chemare în judecată întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. Prin urmare, susţine recurenta că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune s-a împlinit ulterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv la 25.07.2021.

Recurenta susţine că penalitatea reprezintă un accesoriu al debitului principal iar întreruperea cursului termenului de prescripţie pentru debitul principal conduce la întreruperea prescripţiei dreptului la penalitate. Astfel că, fiind întreruptă prescripţia dreptului de a solicita debitul principal prin introducerea cererii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză este întreruptă şi prescripţia dreptului de a solicita penalitatea ca drept accesoriu.

Mai arată recurenta că prin decizia recurată a fost încălcat art. 2503 alin. (2) C. civ., întrucât dobânzile şi actualizarea creanţei cu rata inflaţiei reprezintă prestaţii succesive pentru care curge un termen de prescripţie distinct pentru fiecare prestaţie. Prin urmare, recurenta consideră că cel mult pentru două zile este prescris dreptul material privind solicitarea accesoriilor.

În continuare, recurenta susţine că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C. civ., întrucât prin plata voluntară efectuată de intimată la 12.04.2021 a fost întrerupt cursul prescripţiei debitului principal şi în consecinţă şi a drepturilor accesorii.

Prin recursul declarat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Judeţul Cluj a solicitat casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte apelul formulat de aceasta, modificarea în parte a sentinţei pronunţate de prima instanţă şi, în consecinţă, respingerea în totalitate a acţiunii introductive.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii şi străine de natura cauzei.

În acest sens, recurentul susţine că există o contradicţie între motivare şi dispozitivul deciziei recurate, întrucât în considerentele hotărârii instanţa de apel a reţinut că pârâtul este obligat doar la restituirea fructelor bunului, pentru ca în dispozitiv să respingă în întregime apelul formulat de pârâtă care privea atât restituirea fructelor, cât şi contravaloarea folosinţei bunului.

În continuare, recurentul susţine că dispoziţiile art. 1531 şi 1535 alin. (1) C. proc. civ. în temeiul cărora instanţa de apel a găsit întemeiată acţiunea nu sunt incidente cauzei, fiind străine de natura cauzei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1645 şi art. 548 alin. (4) C. civ.

Potrivit recurentului dobânda legală penalizatoare ar putea fi calificată fructe civile în sensul art. 548 alin. (4) C. civ. doar în situaţia în care ar reprezenta venituri rezultate din folosirea bunului în temeiul unui act juridic. Or, în cauză temeiul îl reprezintă îmbogăţirea fără justă cauză.

Mai arată recurentul că instanţa de apel în mod greşit a aplicat dispoziţiile art. 1645 alin. (2) C. civ. atunci când a constatat că acesta a devenit de rea-credinţă la 29.09.2018 urmare a pronunţării deciziei nr. 3903 din 28.09.2018 în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Cluj, întrucât pretenţiile în cuantum de 228.925 RON au fost devoalate.

Recurentul susţine că buna sa credinţă a fost reţinută cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 156 din 29.01.2000, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care recurentul a fost obligat la plata sumei de 228.925 RON în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

De asemenea, recurentul a mai susţinut că reaua-credinţă nu poate fi reţinută având în vedere dispoziţiile legale care reglementează plata cheltuielilor instituţiilor publice. Prin urmare, consideră recurentul că faptul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză nu reprezintă un angajament legal în temeiul căruia acesta ar fi putut plăti la momentul în care instanţa a constatat că nu poate răspunde contractual.

Pârâtul Judeţul Cluj a formulat întâmpinare la 19 septembrie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, iar la 13 octombrie 2022 reclamanta Diferit S.R.L., prin întâmpinare, a solicitat anularea recursului pârâtei pentru netimbrare în situaţia în care nu se depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar pe fond respingerea recursului.

De asemenea, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare la 27 octombrie 2022, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de pârâtă, iar la 17 noiembrie 2022 pârâtul, prin care a solicitat respingerea excepţiei netimbrării recursului pârâtului şi admiterea recursului formulat de acesta.

Cauza a fost înregistrată la 8 august 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 4 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 6 decembrie 2022.

Referitor la recursul declarat de reclamanta Diferit S.R.L., Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante privind încălcarea normelor de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2517 C. civ. coroborate cu art. 2528 din acelaşi cod privind împlinirea cursului termenului de prescripţie. În acest sens a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că dreptul material la acţiune privind solicitarea de plată a accesoriilor constând în actualizarea cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale penalizatoare, aferente debitului principal în sumă de 535.961,50 RON, a fost prescris, întrucât cursul termenului de prescripţie a fost întrerupt potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ.

Recurenta susţine că dobânda legală reprezintă un accesoriu al debitului principal iar întreruperea cursului termenului de prescripţie pentru debitul principal conduce la întreruperea prescripţiei dreptului la despăgubire. Astfel că, fiind întreruptă prescripţia dreptului de a solicita debitul principal prin introducerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză la 25.07.2018, este întreruptă şi prescripţia dreptului de a solicita accesoriile, termenul de prescripţie împlinindu-se astfel ulterior introducerii prezentei cereri.

În cauză, se constată că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata accesoriilor constând în actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală a sumelor obţinute prin cererile de chemare în judecată întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2018 pentru suma de 535.961 RON şi nr. 673/1285/2019 pentru suma de 228.925 RON.

Potrivit art. 2517 C. civ. "termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen" iar conform art. 2528 din acelaşi cod, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză prescripţia dreptului la acţiunea în repetiţiune începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Totodată, potrivit art. 2503 alin. (1) C. civ. "odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel".

Aşadar, prin prevederile legale evocate a fost reglementat principiul prescrierii dreptului la acţiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acţiune privind un drept principal.

Instanţele de fond în mod just au stabilit că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 18.04.2018, dată la care reclamanta a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde, prin respingerea în mod definitiv a acţiunii în pretenţii întemeiată pe răspunderea contractuală pentru suma de 535.961,50 RON, ce a format obiectul dosarului x/2017 De asemenea, s-a reţinut că termenul de prescripţie a fost suspendat în perioada 16.03.2020-18.05.2020 în temeiul art. 41 din Decretul Preşedintelui României nr. 19/2020 şi s-a împlinit la 21.06.2021.

Critica recurentei privind întreruperea cursului termenului de prescripţie potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ. la data de 25.07.2018, prin introducerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, care a format obiectul dosarului nr. x/2018, nu este fondată.

Potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ. "prescripţia se întrerupe (...) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare (...) ori prin invocarea pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie".

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că pentru ca cererea de chemare în judecată să producă efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripţie trebuie să existe identitate între obiectul cererii de chemare în judecată şi dreptul supus prescripţiei.

Or, prin cererea de chemare în judecată, care a format obiectul dosarului nr. x/2018, s-a solicitat plata sumei de 535.961,50 RON, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, fără însă a fi solicitate şi accesoriile constând în actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală a acestei sume, în timp ce în dosarul pendinte s-a solicitat plata accesoriilor debitului principal.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de întrerupere a cursului termenului de prescripţie prevăzut de art. 2537 pct. 2 C. civ., întrucât cererea de chemare în judecată invocată de recurentă nu priveşte dreptul material a cărui acţiune se prescrie în dosarul pendinte referitor la accesoriile debitului principal.

De asemenea, nici critica recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ. privind întreruperea cursului prescripţiei debitului principal şi în consecinţă a drepturilor accesorii prin plata voluntară efectuată de intimată la 12.04.2021, nu este fondată.

Potrivit art. 2537 pct. 1 C. civ. "prescripţia se întrerupe (...) printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia".

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că recunoaşterea datoriei este o cauză de întrerupere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, dacă intervine în cursul termenului de prescripţie şi se poate realiza fie printr-un act de executare voluntar din partea debitorului, fie în alt mod.

Analizând cazul de întrerupere invocat se reţine că plata voluntară a sumei de 535.961,50 RON efectuată de intimată la 12.04.2021, reprezentând debitul principal, ar putea avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei dreptului la acţiune privind plata debitului principal.

Prin urmare, efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripţie nu poate fi extins la dreptul la acţiune privind accesoriile, întrucât prin plata debitului principal nu s-a realizat o recunoaştere a dreptului la accesorii.

Criticile recurentei privind încălcarea principiului stingerii printr-o prescripţie deosebită a dreptului la acţiune pentru fiecare prestaţie datorată în cazul obligaţiilor cu executare succesivă, reglementat la art. 2503 alin. (2) C. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, dobânzile legale şi actualizarea creanţei cu rata inflaţiei reprezintă prestaţii succesive pentru care curge un termen de prescripţie distinct pentru fiecare prestaţie în parte.

Este de menţionat că prestaţiile succesive implică o obligaţie de a presta servicii sau de a furniza produse pe o perioadă determinată de timp, de regulă cu plata ulterioară pentru fiecare serviciu sau produs furnizat.

În primul rând, dobânda legală penalizatoare şi actualizarea sumei cu rata inflaţiei nu reprezintă prestaţii succesive chiar dacă accesoriile debitului principal se calculează pentru fiecare zi de întârziere la plată, nefiind incidente dispoziţiile art. 2503 alin. (2) C. civ.

În al doilea rând, aplicabilitatea principiului prevăzut la art. 2503 alin. (2) C. civ. este înlăturată de incidenţa celui de la art. 2503 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căruia prescrierea dreptului principal atrage prescrierea tuturor prestaţiilor succesive ce alcătuiesc obiectul dreptului de creanţă accesoriu.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că prevederile art. 2503 alin. (2) C. civ. nu sunt incidente în cauză, dreptul la acţiune privind accesoriile debitului principal fiind prescris la data de 21.06.2021.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile prevăzute la art. 2517 coroborate cu art. 2503 alin. (1) şi art. 2528 C. civ. privind împlinirea cursului termenului de prescripţie, nefiind încălcate prevederile privind întreruperea cursului prescripţiei de la art. 2537 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

În consecinţă, nefiind în situaţia încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Diferit S.R.L. împotriva deciziei nr. 211 din 31 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Judeţul Cluj, Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, îl va admite pentru următoarele considerente:

Criticile privind considerentele contradictorii şi străine de natura cauzei din cuprinsul hotărârii recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentului, există o contradicţie între motivare şi dispozitivul deciziei recurate, întrucât în considerentele hotărârii instanţa de apel a reţinut că pârâtul este obligat doar la restituirea fructelor bunului, pentru ca în dispozitiv să respingă în întregime apelul formulat de pârâtă, care privea atât restituirea fructelor, cât şi contravaloarea folosinţei bunului.

Analizând decizia recurată se constată că instanţa de apel a reţinut că dreptul la restituirea fructelor şi a contravalorii folosirii bunului este reglementat la art. 1645 C. civ. din perspectiva art. 1347 alin. (2) C. civ.. De asemenea, instanţa de apel a concluzionat că accesoriile solicitate de reclamantă pentru debitul principal în sumă de 228.925,33 RON, reprezentând pierderea patrimonială suferită, sunt datorate de pârâtă în temeiul prevederilor legale evocate.

Având în vedere că nu au fost găsite întemeiate criticile apelantei-pârâte privind accesoriile solicitate pentru suma de 228.925,33 RON, instanţa de apel a respins apelul formulat de pârâtă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în decizia recurată nu se regăsesc considerente contradictorii privind accesoriile solicitate pentru debitul în sumă de 228.925,33 RON.

Criticile privind faptul că dispoziţiile art. 1531 şi art. 1535 alin. (1) C. civ. nu sunt incidente, fiind străine de natura pricinii, întrucât restituirea prestaţiilor în temeiul răspunderii civile întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză se poate realiza doar în condiţiile art. 1639 şi urm. C. civ., vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind relevate norme de drept material aplicate greşit.

Criticile recurentului privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1531, art. 1535 alin. (1), art. 1645 raportat la art. 548 alin. (4) C. civ., subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Într-o primă critică recurentul susţine că în mod eronat instanţa de apel a găsit întemeiată acţiunea raportat şi la dispoziţiile art. 1531 şi art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât restituirea prestaţiilor în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză se poate realiza doar în condiţiile art. 1639 şi urm. C. civ.

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 alin. (1) C. civ. în repararea integrală a prejudiciului în cazul în care o sumă de bani nu a fost plătită la scadenţă corelat cu regimul juridic specific actio de in rem verso.

În cauză se constată că în dosarul pendinte reclamanta a solicitat plata accesoriilor constând în actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor obţinute în acţiunile întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză din dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2019

Având în vedere că accesoriile sunt solicitate pentru sumele obţinute în cadrul actio de in rem verso sunt aplicabile cauzei dispoziţiile legale care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză prevăzute la art. 1345 şi urm. C. civ.

Potrivit art. 1347 alin. (2) C. civ. "cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1639 şi următoarele". Dispoziţiile art. 1639 şi urm. C. civ. reglementează modalităţile de restituire a prestaţiilor iar la art. 1645 este prevăzută restituirea fructelor şi a contravalorii folosinţei bunurilor în funcţie de buna sau reaua-credinţă a dobânditorului ori când cauza îi este imputabilă.

Prin urmare, se constată că în situaţia restituirii contravalorii folosinţei bunurilor în acţiunile întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză reglementările specifice stabilesc condiţiile pentru restituirea accesoriilor debitului principal, derogatorii de cele de drept comun prevăzute la art. 1531 şi art. 1535 alin. (1) C. civ., care prevăd o reparare integrală a prejudiciului.

Aşadar, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut şi incidenţa dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât sunt înlăturate de la aplicare ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Or, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale privind plata accesoriilor unui debit rezultat din îmbogăţirea fără justă cauză prevăzute la art. art. 1347 alin. (2) coroborat cu art. 1645 C. civ.

De asemenea, şi criticile recurentului privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1645 alin. (2) C. civ. sunt fondate.

Potrivit art. 1645 alin. (2) C. civ. "atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura".

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel a constatat îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 1645 alin. (2) C. civ. reţinând că recurentul este de rea-credinţă începând cu data de 29.09.2018, urmare a pronunţării deciziei definitive din acţiunea în răspundere contractuală, prin care pretenţiile în cuantum de 228.925,33 RON au fost devoalate şi că datorează reclamantei fructele civile solicitate sub forma accesoriilor până la data plăţii debitului principal.

Sub un prim aspect, instanţa de apel în mod greşit a reţinut reaua-credinţă a recurentului-pârât întrucât prin sentinţa definitivă nr. 156 din 29.01.2020, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2019, având ca obiect acţiunea de restituire a sumei de 228.925,33 RON, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, s-a reţinut cu putere de lucru judecat buna-credinţă a recurentului-pârât. În acest sens, tribunalul a reţinut că raportat la împrejurările efectuării lucrărilor suplimentare s-a constatat că acestea au fost acceptate de pârâtul Judeţul Cluj, efectuându-se de către pârât menţiunea că se vor deconta la întocmirea unui nou contract de lucrări. A mai reţinut tribunalul că pârâtul nu a refuzat la plată lucrările suplimentare, ci a amânat momentul plăţii până la reglementarea convenţională a drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Aşadar, în hotărârea menţionată tribunalul a dezlegat cu putere de lucru judecat cu privire la comportamentul pârâtului Judeţul Cluj în actio de in rem verso, constatând că acesta a fost de bună-credinţă.

Înalta Curte constată că dezlegarea dată în acţiunea în îmbogăţirea fără justă cauză, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, are legătură cu cauza pendinte, în care sunt solicitate accesoriile pentru suma la care pârâtul a fost obligat în dosarul susmenţionat şi în care este analizat comportamentul acestuia din perspectiva cerinţelor prevăzute la art. 1645 C. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, reţinând reaua-credinţă a pârâtului Judeţul Cluj începând cu data de 29.09.2018, a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei definitive nr. 156 din 29.01.2020, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2019, în considerentele căreia s-a reţinut că acesta a fost de bună-credinţă prin amânarea la plată a lucrărilor suplimentare până la reglementarea convenţională a drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Mai mult, faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză nu constituie un angajament legal în temeiul căruia pârâtul, instituţie publică, ar fi putut achita suma solicitată de reclamantă în cadrul acţiunii în răspundere contractuală, începând cu data de 29.09.2018, pentru a putea fi considerat de rea-credinţă din această dată.

Totodată se reţine că raportat la data de 08.09.2020, când sentinţa nr. 156 din 29.01.2020, pronunţată în acţiunea de in rem verso privind suma de 228.925,33 RON, a devenit executorie, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă, prin efectuarea cu întârziere a plăţilor din titlul executoriu menţionat, s-a creat în patrimoniul reclamantei un prejudiciu care trebuie reparat prin plata de despăgubiri constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflaţiei damnum emergens, cât şi dobânda legală lucrum cessans.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că accesoriile solicitate în dosarul pendinte sub forma dobânzii legale penalizatoare şi actualizării sumei cu indicele de inflaţie reprezintă fructe civile în sensul dispoziţiilor art. 548 alin. (4) C. civ.

Potrivit art. 548 alin. (4) C. civ. "fructele civile sunt venituri rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele".

Prin urmare, fructele civile sunt venituri pe care proprietarul le obţine din folosinţa bunului său de către o altă persoană, în temeiul unui act juridic încheiat între părţi. Pe de altă parte, în situaţia în care bunul este folosit fără acordul proprietarului, acesta din urmă suferă un prejudiciu, care trebuie reparat prin plata de despăgubiri, care însă nu constituie un fruct civil.

Înalta Curte constată că dobânda legală penalizatoare şi actualizarea debitului principal cu rata inflaţiei nu reprezintă venituri rezultate dintr-un act juridic încheiat între părţi, ci sunt solicitate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a bunului, nefiind incidente dispoziţiile art. 548 alin. (4) C. civ.. Aşadar, se reţine că accesoriile solicitate de reclamantă nu pot fi asimilate fructelor civile.

Având în vedere că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute la 548 alin. (4), art. 1531, art. 1535 alin. (1) şi art. 1645 C. civ., Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. civ. este fondat.

În considerarea celor prezentate, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Judeţul Cluj împotriva deciziei nr. 211 din 31 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru judecarea apelului pârâtului.

În rejudecare instanţa de apel va analiza îndeplinirea cerinţelor prevăzute la art. 1645 C. civ. pentru plata accesoriilor de la data de 29.09.2018 până la data la care sentinţa civilă nr. 156 din 29.01.2020, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2019, a devenit definitivă, având în vedere buna-credinţă a pârâtului Judeţul Cluj şi faptul că despăgubirile solicitate cu titlu de dobândă legală penalizatoare şi actualizarea cu indicele de inflaţie nu reprezintă fructe civile.

Totodată, instanţa de apel urmează să analizeze dacă după ce a devenit executorie sentinţa civilă nr. 156 din 29.01.2020, accesoriile solicitate de reclamantă sunt întemeiate având în vedere efectuarea plăţi debitului principal cu întârziere la 27.04.2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Diferit S.R.L. împotriva deciziei nr. 211 din 31 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul Judeţul Cluj împotriva deciziei nr. 211 din 31 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru judecarea apelului pârâtului.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2022.