Cassation nullity for lack of legal reasoning: contractual interpretation and suretyship exonerations mischaracterized as substantive law claims

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 17.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata garanţiei asumate pentru societatea comercială B. S.R.L. şi a dobânzii penalizatoare aferente, constatând că motivele de respingere a cererii de plată sunt neîntemeiate, respectiv obligarea la plata următoarelor sume:

- suma de 929.703,45 RON, reprezentând 70% din soldul restant în sumă de 1.328.147,79 RON, al creditului acordat societăţii B. S.R.L. prin Contractul de credit nr. x/21.01.2014, modificat prin Actele adiţionale nr. x/16.01.2015, nr. y/31.08.2015 şi nr. 3/24.12.2015, suma la garantarea căreia pârâtul s-a obligat în mod irevocabil şi necondiţionat;

- daune interese, reprezentând dobânda legală penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale aferentă sumelor indicate la punctul 1, calculată de la data de 16.10.2017 (data respingerii cererii de plata) până la data achitării integrale a acesteia;

- cheltuielile de judecată ocazionate de promovarea şi susţinerea acţiunii.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 192, 194 şi urm. din Noul C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 2280 şi urm., art. 2293, art. 1170, art. 1266, art. 1270 art. 1530 Noul C. civ., pe prevederile Legii contabilităţii, ale Legii nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 3835/19.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A.- IFN ca neîntemeiată, precum şi cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1852 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. S.A, prin care a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin Decizia nr. 123/27 ianuarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă s-a admis recursul reclamantei şi a fost casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

4. Prin decizia civilă nr. 2155/A din 6 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.A..

5. Împotriva deciziei civile nr. 2155/A din 6 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, reclamanta A. S.A a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1267 C. civ., potrivit cărora contractele se interpretează după voinţa comună a părţilor, art. 2280 C. civ., care reglementează fidejusiunea şi art. 1270 C. civ., privind forţa obligatorie a contractului valabil încheiat între bancă şi pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A.- IFN.

Astfel, s-a învederat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 2280 C. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 7.8, art. 8.4 art. 9.3 pct. (4) din Convenţie, apreciind în mod greşit că motivul de refuz al plăţii, invocat de către FNGCIMM S.A. - IFN, ar reprezenta o cauză de exonerare a acestuia de la plata garanţiei, deşi acesta nu era prevăzut în mod expres în Convenţie.

Instanţa de apel, ignorând prevederile art. 2280 C. civ., precum şi voinţa părţilor exprimată în Convenţie de a stabili numai trei situaţii în care Fondul este exonerat de la plata garanţiei, încălcând forţa obligatorie a convenţiei, a adăugat la Convenţie o a patra situaţie de exonerare a FNGCIMM S.A. - IFN, respectiv situaţia netransmiterii referatului de aprobare a prelungirii creditului.

Recurenta-reclamantă a mai subliniat că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 7.2 din Convenţie, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x/03.12.2013, precum a dispoziţiilor art. 7.3 alin. (2) (3) din Convenţie, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x/21.03.2013, în speţă nefiind incidentă situaţia prevăzută de aceste dispoziţii, cum pârâtul a menţionat în adresa nr. x/16.05.2018. Procedând de această manieră, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1267 C. civ., potrivit cărora clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul care rezultă din ansamblul convenţiei.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat în mod greşit, pe de o parte, că banca nu şi-a îndeplinit o obligaţie, pe care de altfel nu o avea, iar pe de altă parte a retinut că data trecerii la restanţă a creditului reprezintă data încetării contractului, deşi în Conventie nu era prevăzut acest lucru.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamante este greşită interpretarea instanţei de apel care justifică temeinicia motivului de refuz al plăţii garanţiei asumate de FNGCIMM S.A. - IFN în temeiul art. 2280 C. civ. prin existenţa unei presupuse culpe a băncii pentru depăşirea de către pârât a termenului de soluţionare a cererii de plată, în pofida a ceea ce dovedesc documentele depuse la dosarul cauzei.

Reclamanta nu avea obligaţia de a transmite referatul de aprobare a prelungirii finanţării prevăzut la art. 7.3. alin. (3) din Convenţie, întrucât nu se afla în situaţia arătată la art. 7.3. alin. (2) al acesteia, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 2280 privind fideiusiunea, raportate la dispoziţiile convenţionale, care reflectă voinţa comună a părţilor, apreciind în mod eronat că data trecerii la restanţă a creditului reprezintă data încetării contractului/scadenţei finale a acestuia.

Totodată, s-a arătat că singura dată calendaristică la care se raportează termenul de soluţionare a cererii de plată de către FNGCIMM S.A. - IFN, este data transmiterii cererii de plată, iar nu data transmiterii înştiinţării de neplată, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Prin întâmpinarea depusă la 11 martie 2022, intimatul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, cu motivarea că, deşi recurenta invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile acesteia nu vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ci aspecte de temeinicie a cauzei, fiind incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În acest sens, s-a învederat că recurenta susţine în mod formal aplicarea greşită a prevederilor art. 1267, art. 1270, art. 2280 C. civ., însă în realitate criticile privesc temeinicia hotărârii, recurenta fiind de fapt nemulţumită de soluţia instanţei de apel.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 4 aprilie 2022, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a celorlalte apărări invocate de intimatul-pârât prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 mai 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 01 noiembrie 2022, s-a admis în principiu recursul declarat de pârâtă, s-a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului şi s-a stabilit termen de judecată la data de 6 decembrie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii prezentei căi extraordinare de atac, invocată prin întâmpinare, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, deşi recurenta afirmă că decizia atacată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cele privind interpretarea contractelor şi voinţa părţilor, precum şi cele referitoare la forţa obligatorie a contractelor, aceasta nu aduce nicio critică propriu-zisă deciziei instanţei de apel, ci se limitează la a susţine că, pe baza unei interpretări greşite a prevederilor contractuale, instanţa de apel a reţinut că banca nu şi-a îndeplinit o obligaţie, pe care de altfel nu o avea, iar pe de altă parte a reţinut că data trecerii la restanţă a creditului reprezintă data încetării contractului, deşi în Convenţie nu era prevăzut acest lucru, fără a face referire, însă, la argumentele instanţei de apel şi fără a arăta care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate şi care sunt textele legale încălcate.

Totodată, nu se poate considera că afirmaţiile recurentei-reclamante din cuprinsul cererii de recurs, privind conţinutul clauzelor contractuale şi ipotezele de interpretare ale acestora reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale cu care ar intra în conflict, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

Aşadar, în loc să combată efectiv raţionamentul instanţei de apel, recurenta nu face altceva decât să aducă în atenţia instanţei de recurs interpretarea clauzelor contractuale în maniera proprie, prezentată deja în faţa instanţelor devolutive.

Or, interpretarea greşită a clauzelor contractuale de către instanţa de apel şi stabilirea unei situaţii de fapt prin analizarea greşită a probatoriului administrat în cauză, aceasta fiind în realitate critica adusă deciziei recurate, nu poate fi valorificată pe tărâmul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind textul lipsit de echivoc al acestuia.

Chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Mai reţine Înalta Curte că, deşi recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1267, art. 2280 şi art. 1270 C. civ., în realitate, susţinerile acesteia nu conţin critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, ci urmăresc supunerea unei noi examinări a clauzelor contractuale, o redezbatere a fondului cauzei, criticile vizând, de fapt, administrarea şi interpretarea probatoriului de către instanţa de apel, în vederea reţinerii unei alte situaţii de fapt cu privire la stabilirea voinţei reale a părţilor la încheierea Convenţiei.

Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv a contractului dintre părţi şi a celorlalte înscrisuri depuse în probaţiune.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză, în care instanţa de recurs examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să îşi exprime nemulţumirea în condiţiile stabilite de lege.

Aşa fiind, susţinerile recurentei-reclamante prezentate drept motive de recurs nu conţin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa Curţii de Apel Bucureşti, care şi-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, astfel încât acestea nu pot constitui o motivare legală a recursului.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 2280 C. civ., care reglementează fideiusiunea, sunt formulate omisso medio, respectiv nu au fost deduse judecăţii în apel, situaţie faţă de care nu pot fi avute în vedere în analiza instanţei de recurs, faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepţii de la această regulă în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au fost invocate formal, în condiţiile în care simpla afirmaţie privind încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de drept material referitoare la interpretarea contractelor şi cele referitoare la forţa obligatorie a contractelor pentru părţile sale nu reprezintă o motivare a recursului în acord cu exigenţele textului legal.

Reţinând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu vizează considerentele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în motivarea deciziei pronunţate, care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidenţa unui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2155/A din 6 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2155/A din 6 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2022.