Bank loan abusive clauses dispute; cassation for failure to rule on statute of limitations exception and contradiction principle

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului, din actele şi lucrările dosarului reţine următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 08.03.2016 pe rolul Tribunalul Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., următoarele:

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei contractuale prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit nr. x din 31.05.2007, referitoare la comisionul de analiză în valoare de 2% "flat", comisionul de gestiune în valoare de 0,25% calculat la soldul creditului şi comisionul de rambursare anticipată;

- obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind abuzive, prin care au fost impuse în sarcina reclamantei comisioanele de analiză, de gestiune a creditului, de rambursare anticipată şi, de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale conform O.G. nr. 9/2000 în perioada de aplicare, respectiv a dobânzii legale remuneratorii potrivit O.G. nr. 13/2011, aferentă sumelor de restituit, de la data plăţii şi până la data restituirii efective;

- constatarea caracterului abuziv şi, implicit, a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1, 5.3 şi 5.4 din contractul de credit nr. x din 31.05.2007, referitoare la obligaţia de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF, la cursul practicat de bancă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 1,9861 RON/CHF, curs aplicabil de la data semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia şi obligarea pârâtei să restituie reclamantei toate sumele achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar, cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la restituirea sumelor de către pârâte.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2), art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 992 C. civ., art. 970, art. 981 C. civ. de la 1864, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 469/2002.

Prin notele de şedinţă din 25.01.2017, reclamanta a precizat valoarea sumelor solicitate, respectiv suma achitată cu titlu de comision de analiză în cuantum de 3.135 CHF, reprezentând suma de 5.991,93 RON, iar cea achitată cu titlu de comision de gestiune în perioada 31.05.2007-08.03.2016 în cuantum de 20.210,41 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 130 din 26.01.2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, iar prin sentinţa civilă nr. 475 din 30.10.2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepţia necompetenţei materiale, s-a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj şi s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Cluj pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 394 din 14.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

În data de 20.04.2018 reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a D. S.P.A. iar la 7 iunie 2018 E. S.A. a formulat cerere de intervenţie în temeiul art. 39 raportat la art. 62 C. proc. civ.

Prin încheierea din 27.04.2018, instanţa a dispus introducerea în cauză a societăţii D. SPA şi a E. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 1449 din 21.09.2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute de art. 6.1 din convenţia de credit nr. 13 din 31.05.2007 doar în ceea ce priveşte menţiunile referitoare la comisionul de analiză în valoare de 2% "flat" şi comisionul de gestiune în valoare de 0,25% calculat la soldul creditului.

A fost obligată pârâta C. să achite reclamantei suma de 5.991,93 RON, reprezentând comision de analiză încasat în temeiul convenţiei nr. 13 din 31.05.2007 şi dobânda legală aferentă acestei sume ce se va calcula de la momentul perceperii acestei sume şi până la restituirea efectivă, precum şi sumele percepute cu titlu de comision de gestiune în temeiul contractului de credit în perioada 31.05.2007-06.12.2011 şi a dobânzii legale aferente acestor sume, ce se va calcula începând cu data perceperii fiecărei sume cu acest titlu şi până la achitarea integrală a debitului.

Au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta C. să achite suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reclamantei, reprezentând parte din onorariul avocaţial pretins.

De asemenea, a fost obligată reclamanta să achite în favoarea pârâtei E. S.A. suma de 1.500 RON, reprezentând parte din onorariul avocaţial pretins.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în integralitate a acţiunii formulate.

De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel şi pârâta E. S.A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 656 din 23.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-au respins apelurile declarate.

3. Împotriva acestei decizii, la 19.01.2022, pârâta E. S.A. a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că au fost încălcate normele de procedură prevăzute la art. 14 alin. (5), (24)8 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a omis să pună în discuţia părţilor şi să se pronunţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita sumele achitate cu titlu de comisioane şi dobânda aferentă acestora, deşi reţine că a fost invocată.

De asemenea, recurenta precizează că potrivit art. 18 din Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958 "instanţa judecătorească şi organul de arbitraj sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris".

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că întreaga motivare a instanţei de apel are la bază o interpretare greşită a textelor de lege aplicabile în cauză privind transparenţa clauzelor considerate ca fiind abuzive.

În acest sens, recurenta susţine că instanţa de apel în mod greşit a interpretat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, considerând îndeplinite condiţiile privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

În egală măsură, recurenta apreciază că intervenţia instanţei de apel asupra componentelor de preţ ale contractului de credit constituie o imixtiune oprită atât de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât şi de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, rata dobânzii, alături de comisioane reprezintă preţul contractului, respectiv elementul cheie despre care Banca îşi informează Clienţii de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenţei între bănci.

Aşadar, potrivit celor evocate, fiind incidentă în speţă excepţia prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu se poate trece la controlul asupra caracterului abuziv al celor două clauze din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv la analiza caracterului negociat al clauzelor, existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi absenţa bunei-credinţe.

Potrivit recurentei, în condiţiile în care limbajul utilizat în contract este unul cât se poate de limpede, este exclusă ab initio orice analiză a instanţei de control în ceea ce priveşte celelalte condiţii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte caracterul negociat al clauzelor, recurenta consideră că reclamanta a avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale în întregime şi trebuia să cunoască acest lucru de la încheierea contractului, necunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin neputând fi imputabilă băncii.

Pe de altă parte, în analiza încălcării acestui principiu, instanţa trebuia să aibă în vedere şi principiul ofertării şi contra-ofertării, potrivit căruia, la momentul încheierii contractului de credit, banca a emis o ofertă cu privire la condiţiile de creditare. Aşadar, în lipsa emiterii unei contraoferte de către consumator, în conformitate cu raţionamentul mai sus arătat, se prezumă că împrumutatul a acceptat oferta băncii care conţinea condiţiile de creditare ce au format obiectul contractului de credit.

Referitor la cerinţa relei-credinţe a băncii, recurenta susţine că la momentul încheierii contractului de credit, buna-credinţă a comerciantului se putea raporta la dispoziţiile art. 970 alin. (2) C. civ., respectiv convenţiile obligă la "toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa".

Din dispoziţiile legale evocate rezultă că se poate reţine reaua-credinţă a profesionistului la încheierea contractului în acele situaţii în care, raportat la condiţia consumatorului, profesionistul ar trebui să prevadă cu suficientă uşurinţă că respectivul consumator nu ia o decizie în deplină cunoştinţă de cauză, respectiv că nu îşi înţelege drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă, consimţământul său fiind în acest caz unul viciat, iar toate aceste aspecte trebuie dovedite.

Având în vedere că buna-credinţă se prezumă, rezultă că pentru a interveni sancţiunea nulităţii trebuie să se demonstreze incidenţa unor factori extrinseci contractului care au condus la vicierea consimţământului dat de către consumator. Or, o astfel de demonstraţie nu se poate realiza, aşa cum s-a încercat în prezenta cauză, doar cu elemente intrinseci ale contractului sau cu speculaţii fără fundament.

Potrivit recurentei, clauzele au fost exprimate în termeni simpli, obişnuiţi, astfel încât o persoană cu un minim de pregătire şi interes putea avea o reprezentare a efectelor contractelor pe care şi le asumă şi despre care declară că i-au fost explicate şi au fost înţelese, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Recurenta menţionează că la analiza bunei-credinţe trebuie avut în vedere faptul că atât contractul utilizat, cât şi ofertele băncii au fost prezentate reclamantei înainte de acceptarea acestora prin semnătură, astfel cum rezultă din faptul că cererea de acordare a creditului a fost înaintată de acesta la o dată ulterioară semnării ei, dar şi din faptul că reclamanta a înţeles să pună la dispoziţia băncii documentele ce adeveresc veniturile sale, în etapa de analiză financiară şi a bonităţii clientului, anterior încheierii contractului.

Prin urmare, arată recurenta că anterior semnării contractului reclamanta luase deja decizia de a contracta creditul acordat, fiind în deplină cunoştinţă a condiţiilor acestuia, neputându-se reţine că banca nu a asigurat informarea precontractuală.

În acest context, recurenta menţionează că declararea nulităţii pentru caracter abuziv al clauzelor nu reprezintă o adaptare a contractului în funcţie de necesităţile împrumutatului, ci o veritabilă sancţiune pentru comerciantul abuziv, care a indus în eroare consumatorul, ascunzându-i la momentul încheierii contractului toate obligaţiile pecuniare ce îi incumbă.

Aşadar, recurenta susţine că înţelesul clauzelor defăimate ca abuzive este clar, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a probat că ar fi cerut explicaţii băncii, iar aceasta din urmă a refuzat să i le ofere.

În ceea ce priveşte condiţia de a se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenta susţine că echilibrul contractual nu echivalează cu egalitatea perfectă între drepturile şi obligaţiile părţilor, o astfel de presupunere şi interpretare a raporturilor juridice echivalând cu lipsirea de efecte juridice a alin. (6) a art. 4 din Legea nr. 193/2000 care stabileşte foarte clar că natura abuzivă a unei clauze nu are legătură cu raportul calitate-preţ.

Echilibrul contractual amintit de legiuitor se referă la condiţia de a exista o contraprestaţie pentru fiecare componentă de cost şi nicidecum la o echivalenţă valorică a obligaţiilor asumate de părţile contractului, fiecare dintre obligaţiile asumate având un drept corelativ, precum şi o justificare reală şi rezonabilă.

În ceea ce priveşte comisionul de analiză a creditului, contrar instanţei de apel, recurenta susţine că acest comision de analiză a creditului reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a documentaţiei prezentate de client pentru acordarea creditului.

Recurenta consideră că acest comision este perceput pentru analiza dosarului, ceea ce presupune procesarea cererii de finanţare, costul cu analiştii de credite şi procesarea datelor, sisteme automatizate de analiză, copierea documentelor necesare, accesarea bazelor de date tip CIP şi CRB, etc. În vederea realizării tuturor acestor activităţi banca avansează cheltuieli cu resurse umane, logistică, telefonie şi aplicaţii informatice, interogare baze de date, care urmează a fi recuperate doar în cazul semnării contractului de credit, în caz contrar, banca asumându-şi pierderea.

De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi uşor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaşte încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

În concluzie, recurenta consideră că respectiva clauză contractuală privind comisionul de analiză credit este exprimată într-un mod clar şi inteligibil, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la comisionul de gestiune, recurenta susţine că acesta este prevăzut de dispoziţiile art. 93 lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Totodată, recurenta menţionează că acest comision a fost definit pe înţelesul oricărui consumator mediu care, cu un minim de cunoştinţe generale, putea înţelege noţiunea de gestiune şi o putea asocia cu serviciile prestate de bancă în schimbul acestui tip de comision.

În continuare, recurenta precizează că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că banca nu a argumentat de ce s-ar impune perceperea unui asemenea comision şi cuantumul acestuia.

Recurenta susţine că acest comision este reglementat în cuprinsul dispoziţiilor legale evocate şi nu era necesară definirea sau explicitarea sa în cuprinsul contractului de credit.

De altfel, arată recurenta că până a se ajunge la intrarea efectivă în posesia banilor şi la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii, respectiv primeşte cererea de acordare a creditului, verifică documentaţia depusă în vederea acordării creditului, verifică îndeplinirea condiţiilor necesare în acest sens, ceea ce implică utilizarea de personal, de timp şi de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profită clientului împrumutat, este firesc ca şi costurile să fie suportate de către acesta.

De asemenea, după acordarea creditului, stabilirea şi calcularea dobânzii, urmărirea scadenţelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activităţi de gestionare a creditului, care implică din nou costuri, resurse de personal şi resurse financiare.

Comisionul de gestiune se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât, pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade, potrivit susţinerilor recurentei.

Totodată, legiuitorul a prevăzut legalitatea unui comision de gestiune care să acopere costurile administrării contului prin care se derulează plăţile creditului acordat, ulterior încheierii contractului de credit, prin dispoziţiile art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, importantă fiind voinţa legiuitorului de a acoperi o lacună legislativă.

Mai mult, cuantumul comisionului de gestiune a fost evidenţiat atât în cuprinsul contractului, cât şi a graficul de rambursare, care face parte integrantă din contractului de credit.

În aprecierea recurentei nu poate fi considerată îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin simplul fapt că reclamanta are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie să fie unul juridic, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

Astfel, întrucât clauza contractuală privind comisionul de gestiune este exprimată într-un mod clar şi inteligibil şi îşi găseşte suport normativ în dispoziţiile legale anterior evocate, recurenta consideră că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, intenţia părţilor de a stipula comisionul de gestiune cu titlu de preţ al contractului este fără echivoc, fiind de notoritate că "preţul" unui credit nu se compune numai din dobândă, ci şi din comisioane şi alte costuri conform art. 3 lit. g) şi i) din Directiva nr. 48/2008.

Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, comisionul de gestiune care este parte integrantă a costului creditului şi care a fost introdus de bancă în mod corect în acest sens în contractul de credit, nu poate fi analizat de instanţă sub aspectul caracterului abuziv, în măsura în care clauzele care stipulează acest tip de comision sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

În concluzie, recurenta susţine că această clauză care stabileşte obligaţia de plată a unui comision de gestiune nu este abuzivă, neîndeplinind condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

La 28.04.2022 reclamanta A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât recurenta nu a formulat critici de nelegalitate a deciziei atacate, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 1 noiembrie 2022, Înalta Curte a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului invocată de reclamanta A., prin întâmpinare, şi a admis în principiu recursul declarat de pârâtă, fiind stabilit termen de judecată în şedinţa publică din 6 decembrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei privind încălcarea principiului contradictorialităţii procesului civil prevăzut la art. 14 alin. (5) C. proc. civ. şi a procedurii de soluţionare a excepţiilor conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt fondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau principii de drept.

Potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ. "instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate" iar conform art. 248 alin. (1) din acelaşi cod "instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi a celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

De asemenea, conform art. 397 alin. (1) Cod "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Potrivit recurentei, instanţa de apel a omis să pună în discuţia părţilor şi să se pronunţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu comision de analiză şi gestiune credit, precum şi a dobânzii aferente acestor sume.

Or, excepţia, ca incident procedural, prin neregularităţile pe care le aduce în discuţie şi a căror soluţionare o impune, are uneori rolul de a simplifica cercetarea judecătorească sau de a ajuta la o bună administrare a actelor judecăţii.

În acest sens, conform prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., soluţionarea excepţiilor se face în etapa de cercetare a procesului, etapă în care se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.

Regula generală stabilită de C. proc. civ. este ca instanţa să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Instanţa trebuie să identifice excepţiile invocate şi să stabilească ordinea de soluţionare a acestora atunci când ele sunt invocate simultan şi, ulterior, în vederea respectării principiului contradictorialităţii, prevăzut la art. 14 C. proc. civ., se impune punerea în discuţia părţilor a excepţiei sau a calificării acesteia ca apărare de fond, dacă este cazul.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte reţine că deşi prin motivele de apel pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu comision de analiză şi gestiune credit, precum şi a dobânzii aferente acestor sume, excepţie reţinută şi de instanţa de apel la pagina 16 a deciziei recurate, aceasta nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nici analizată de instanţă.

Înalta Curte reţine, astfel, că în cauză s-a produs o încălcare a principiului contradictorialităţii prin ignorarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi a naturii juridice a incidentului procedural invocat care obliga instanţa de de apel să pună în discuţia părţilor excepţia prescripţiei şi să o soluţioneze.

În consecinţă, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii prevăzut la art. 14 alin. (5) C. proc. civ. şi a normelor privind procedura de soluţionare a excepţiilor prevăzute la art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la criticile recurentei privind obligaţia instanţei de apel de a invoca din oficiu excepţia prescripţiei în temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958, acestea nu sunt fondate întrucât, în cauză, excepţia era invocată iar instanţa de apel era obligată să o analizeze potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Vătămarea cauzată apelantei-pârâte prin nerespectarea prevederilor art. 14 alin. (5) şi art. 248 alin. (1) C. proc. civ. este evidentă, câtă vreme instanţa nu a pus în discuţia părţilor şi nu a analizat prescripţia sumelor acordate reclamantei de prima instanţă cu titlu de comision de analiză şi gestiune credit, precum şi dobânda legală.

Prin urmare, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentă referitoare la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste limite ale soluţionării recursului pârâtei E. S.A., fiind întemeiate criticile acesteia subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii hotărârii recurate privind soluţia dată în apelul pârâtei, devine de prisos a mai analiza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte admite recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 656 din 23 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru judecarea apelului pârâtei, menţinând în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În rejudecarea apelului pârâtei, instanţa de apel va analiza excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu comision de analiză şi gestiune credit, a dobânzii aferente acestor sume, precum şi toate motivele de apel invocate de apelanta-pârâtă, urmând a se apleca în analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de analiză şi gestiune credit asupra criteriilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care interpretează dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, privind sensul expresiei de limbaj uşor inteligibil.

În acest sens relevante sunt decizia nr. 621/2017 Kiss contra CIB Bank şi hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 656 din 23 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru judecarea apelului pârâtei.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2022.