Abusive variable interest clause in CHF-denominated loan: failure of transparency and intelligibility criteria

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 12 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constatate caracterului abuziv al clauzei privind modalitatea de rambursare a creditului (clauza de risc valutar), inserată la art. 4 din contractul nr. x/2007 şi să se dispună modificarea acesteia în sensul stabilizării cursului de schimb CHF/LEU, pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamant, la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului (02.03.2007), începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la calcularea ratelor de rambursare a creditului şi a soldului datorat de reclamant, la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului de credit, precum şi obligarea pârâtei să restituie reclamantului sumele achitate în plus, faţă de valoarea ratelor calculate în acest mod.

S-a mai solicitat constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind stabilirea nivelului dobânzii, precum şi modalitatea de calcul al acesteia, cuprinse în art. 3.3 al contractului, obligarea pârâtei la precizarea şi actualizarea contractului de credit prin semnarea unui act adiţional la acesta, cuprinzând următoarele clauze minimale: 1) precizarea şi definirea elementelor componente ale dobânzii şi a cuantumului acestora: marja fixă a băncii de la momentul contractării + indicele LIBOR CHF 3M; 2) modalitatea de modificare a dobânzii exclusiv în funcţie de indicele de referinţă LIBOR, cu menţiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părţilor, modificarea dobânzii urmând a se produce atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător, în funcţie de variaţiile indicelui de referinţă LIBOR.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la recalcularea pe viitor a nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului după următoarea formulă: marja fixă a băncii de la momentul contractării (x%) + valoarea indicelui de referinţă Libor CHF 3M. S-a solicitat şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor prelevate ilegal prin creşterea abuzivă a nivelului dobânzii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 966-968, art. 977, art. 1578 C. civ., art. 5 lit. c), art. 27 lit. b), art. 36 şi art. 44 din Legea nr. 296/2004, art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, art. 13 alin. (1), (14) şi art. 15 din Legea nr. 193/2000 republicată; art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, Norma BNR nr. 17/2003.

Prin sentinţa civilă nr. 499 din 26 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 3.3, teza a II-a, din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007 "[...] Banca poate modifică rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare [...]" în ceea ce priveşte mecanismul de variaţie a dobânzii, lăsat exclusiv la latitudinea pârâtei.

S-a dispus ca în urma eliminării clauzei parţial abuzive, nule absolut, art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007, va avea următorul conţinut "[...] Rata dobânzii curente se calculează după cum urmează: Libor CHF la 3 luni + 3,67583 p.p./an (marja fixă a băncii pârâte), formulă care se aplică pe întreaga durată a derulării raporturilor dintre reclamant şi pârâtă în baza contractului de credit nr. x/2 martie 2007; ratele de credit datorate de reclamant se recalculează corespunzător".

A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantului A., în RON, utilizând cursul de schimb arătat la pct. 3.1, toate sumele de bani percepute ca dobândă în perioada cuprinsă între 2 martie 2007 şi data rămânerii definitive a hotărârii pendinte, care exced dobânzii rezultate din aplicarea formulei arătate la 2.1.: LIBOR CHF la 3 luni + 3,67583 p.p./an (marja fixă a băncii pârâte).

S-a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 4, cu subpunctele 4.1.- 4.11. din contract, în măsura în care îl obligă pe reclamant să suporte variaţiile cursului de schimb al BNR aplicabil CHF/RON la data încheierii contractului de credit nr. x din 2 martie 2007: 1 CHF = 2,1058 RON.

În urma eliminării clauzei parţial abuzive, nulă absolut, s-a dispus ca restituirea de către reclamant a împrumutului, în conformitate cu art. 4, cu subpunctele 4.1. - 4.11. din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007, să se facă astfel: banca pârâtă are obligaţia de a accepta plata voluntară din partea reclamantului sau, după caz, de a debita oricare cont al consumatorului reclamant utilizând următoarea formulă: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare iniţial, recalculată la cursul de 2,1058/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenţei.

A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantului A. sumele de bani percepute în plus din conturile reclamantului faţă de cele pe care reclamantul trebuia să le plătească conform formulei de calcul: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare iniţial, recalculată potrivit art. 2.1. X 2,1058/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenţei, pe parcursul perioadei dintre data încheierii contractului de credit şi data rămânerii definitive a hotărârii.

Au fost respinse ca neîntemeiate restul pretenţiilor reclamantului.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 716/2021 din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost înlăturată dispoziţia potrivit căreia: "în urma eliminării clauzei parţial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/2 martie 2007 are următorul conţinut: "[...] Rata dobânzii curente se calculează după cum urmează: LIBOR CHF la 3 luni + 3,67583 p.p./an (marja fixă a băncii pârâte), formulă care se aplică pe întreaga durată a derulării raporturilor dintre reclamant şi pârâtă în baza contractului de credit nr. x/2 martie 2007; ratele de credit datorate de reclamant se recalculează corespunzător".

De asemenea, a fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantului A. toate sumele de bani percepute în plus faţă de dobânda curentă iniţială de 5,9 % pe an.

Totodată, a fost respinsă cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4, cu subpunctele 4.1-4.11 din contractul de credit nr. x din 2 martie 2007, precum şi cererea subsecventă privind restituirea sumelor achitate în plus în baza acestei clauze.

S-au păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A fost obligat intimatul-reclamant A. să plătească apelantei-pârâte B. S.A. suma de 3.250,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.A. în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi, în rejudecare, să se dispună admiterea apelului pârâtei, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecata, ca neîntemeiată.

Ca efect al casării, în temeiul art. 500 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care vor fi efectuate acte de executare împotriva băncii în baza deciziei atacate, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei să constate că acestea sunt desfiinţate de drept şi să se dispună restituirea eventualelor sume executate în temeiul deciziei recurate.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 atunci când a analizat clauza referitoare la dobândă, apreciind că nu face parte din obiectul principal al contractului şi, mai mult decât atât, clauza nu ar fi fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a constatat în mod nelegal caracterul abuziv al clauzei 3.3 teza a II-a, făcând aplicarea greşită a dispoziţiilor de la lit. a) teza I din Anexa la Legea nr. 193/2000. De asemenea, instanţa de apel, constatând că este incidentă ipoteza de la alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, a reţinut că banca trebuia să prevadă situaţiile în care este autorizată să modifice dobânda, precum şi criteriile aferente.

Mai arată recurenta că primul act normativ, care a introdus obligativitatea exprimării dobânzii variabile în funcţie de indici de referinţă verificabili, a intrat în vigoare ulterior semnării contractului, or analiza caracterului abuziv al clauzelor trebuie făcută prin raportare la actele normative în vigoare la data încheierii contractelor de credit.

În aprecierea recurentei modificarea dobânzii nu a intervenit prin voinţa unilaterală a băncii, ci în baza consimţământului dat de consumator asupra clauzelor contractuale ce au prevăzut un contract de împrumut cu dobândă variabilă, instanţa de apel încălcând astfel principiul forţei obligatorii a contractului reglementat la art. 969 C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce priveşte perceperea dobânzii variabile ulterior implementării tacite a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010.

În acest sens, s-a arătat că legiuitorul nu a impus prin O.U.G. nr. 50/2010 obligativitatea scăderii dobânzilor din contractele de credit, ci s-a dorit o mai mare transparenţă în exprimarea acestora, pârâta respectând acest principiu, având în vedere că nivelul dobânzii nu a suferit nicio modificare, noutatea reprezentând-o formula de calcul.

De asemenea, s-a învederat că singura obligaţie a profesionistului constă în informarea consumatorului despre obligaţia acestuia de a se prezenta la sediul băncii pentru semnarea actului adiţional de conformare a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, pe care a îndeplinit-o prin transmiterea la domiciliul reclamantului a unei scrisori recomandate.

O altă critică invocată de recurentă vizează faptul că instanţă de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nefiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile legale necesare în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

S-a învederat că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia lipsei negocierii cât timp recurenta-pârâtă nu a refuzat niciodată o contraofertă propusă de reclamant, acesta din urmă exprimându-şi acordul total cu privire la contractul de credit analizat până la momentul demarării acţiunii pendinte.

Recurenta susţine că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât aplicarea clauzei privind dobânda s-a făcut într-un mod adecvat şi rezonabil, indiferent de redactarea clauzei şi de aparentul pericol de lipsă de previzibilitate a sintagmei "evoluţia pieţei financiare".

Astfel, recurenta a subliniat că, până la momentul implementării tacite a actului adiţional, dobânda a variat cu doar 1,6 puncte procentuale, de la 5,9% la 7,5%, iar în prezent dobânda aplicată este chiar mai redusă decât cea de la momentul contractării, astfel cum rezultă din evoluţia dobânzii detaliate în cadrul întâmpinării depuse la fondul cauzei.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că restituirea sumelor achitate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive nu reprezintă o sancţiune prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000.

S-a mai susţinut că, deşi instanţa de apel a considerat că a respectat Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-269/19, în realitate aceasta a fost încălcată prin dispoziţia de restituire a ceea ce s-a plătit peste dobânda iniţială pentru trecut. Recurenta a subliniat că instanţa de apel a modificat de fapt tipul de dobândă din variabilă în fixă, cu încălcarea Hotărârii CJUE şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de recurs să constate că, şi în ipoteza în care s-ar menţine constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.2 teza a II-a, iar instanţa de control judiciar ar aprecia că se impune restituirea unor sume, acestea trebuie să vizeze perioada până la implementarea actului adiţional, în temeiul O.U.G. nr. 50/2010.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat insuficienta motivare privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

La 9 mai 2022, intimatul A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, ca fiind legală şi temeinică.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 1 noiembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtă, fiind stabilit termen de judecată în şedinţa publică din 6 decembrie 2022.

Prin notele scrise depuse la 2 decembrie 2022, intimatul a solicitat în esenţă respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei privind motivarea insuficientă referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Înalta Curte verificând hotărârea recurată constată că instanţa de apel a analizat clauza privind caracterul variabil al dobânzii "în funcţie de evoluţia pieţei financiare" prevăzută la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit din perspectiva îndeplinirii condiţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi criteriului transparenţei prevăzut la art. 4 alin. (6) din acelaşi act normativ şi a constatat că nu a fost dovedită negocierea clauzei şi nu a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, întrucât nu au fost menţionate criteriile şi limitele prin care banca modifică dobânda aplicabilă creditului, creându-se astfel un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului.

Prin urmare, motivarea curţii de apel conţine temeiurile pentru care s-au respins criticile formulate de pârâtă privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei motivări insuficiente, contrar celor susţinute de recurentă.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată.

Criticile recurentei privind aplicarea greşită de instanţa de apel a dispoziţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 atunci când a analizat clauza referitoare la caracterul variabil al dobânzii, apreciind că nu face parte din obiectul principal al contractului şi, mai mult decât atât, clauza nu ar fi fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul naţional prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte reţine că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Din normele legale evocate rezultă că o clauză este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv în cazul în care face parte din obiectul principal al contractului şi este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut pendinte nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară.

Însă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod just a reţinut că situaţia de excludere, prevăzută de textul legal invocat, nu este operantă în speţă, în ceea ce priveşte clauza inserată la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit, întrucât aceasta nu întruneşte cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referinţă variabilă nefiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Aşadar, exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Or, analizând clauza inserată la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit potrivit căreia "[...] Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare [...]"se constată că mecanismul de variaţie a dobânzii este lăsat exclusiv la latitudinea pârâtei.

Criteriile în funcţie de care variază această componentă variabilă a dobânzii nu sunt clare, precise, determinate sau determinabile ci, dimpotrivă, exprimarea este una echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii variabile.

În mod just instanţa de apel a reţinut că aprecierea modului de evoluţie a pieţei financiare depinde de factori interni ai băncii, este un reper care poate fi invocat doar ca un simplu pretext pentru creşterea dobânzii şi nu este verificabil mecanismul de modificare a dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare.

În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înţeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare a acesteia, se poate considera că o atare clauză nu satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Din această perspectivă, criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sunt nefondate, deoarece clauza prevăzută la art. 3.3 teza a II-a din contract referitoare la dobânda variabilă poate face obiectul controlului caracterului abuziv, întrucât nu respectă criteriul de transparenţă.

De asemenea, contrar celor susţinute de recurentă, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei privind caracterul variabil al dobânzii, instanţa de apel în mod corect a reţinut că nu a fost negociată şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei de bună-credinţă, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte criticile privind caracterul nenegociat al clauzei contestate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod just, a procedat la analiza acesteia şi, din probele administrate, a căror examinare este exclusă în recurs, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în calea extraordinară de atac se analizează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, a reţinut că este îndeplinită condiţia caracterului nenegociat al clauzelor convenţiei de credit.

Totodată, se reţine că prin criticile invocate recurenta reia situaţia de fapt şi solicită reaprecierea probelor administrate privind negocierea clauzelor contractului de credit, aspecte care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care se analizează nelegalitatea hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte cerinţa privind dezechilibrul contractual, se reţine că modificarea dobânzii care se aplică sumei împrumutate de către reclamant urmare evoluţiei pieţei financiare este stabilită de către bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator şi care nu se pot verifica, ceea ce conduce la concluzia că banca şi-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreţionar dobânda variabilă, excluzând din mecanismul de modificare a dobânzii un criteriu obiectiv pe care consumatorul să îl cunoască şi să nu îl poată controla, contrar criticilor recurentei.

Situaţia creată prin inserarea clauzei privind dobânda variabilă în modalitatea relevată este de natură să afecteze echilibrul contractual, deoarece banca şi-a creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a controla în mod exclusiv şi conform propriilor interese acest cost al creditului, pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziţie avantajoasă, superioară în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaşte mecanismul de formare al dobânzii variabile, trebuind doar să o accepte ca atare.

În ceea ce priveşte buna-credinţă, este de reţinut, aşa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiţie este îndeplinită atunci când profesionistul acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecăţii, se constată că această condiţie nu este îndeplinită deoarece clauza privind dobânda variabilă conferă profesionistului, într-un mod injust, dreptul de a regla dobânda creditului în favoarea sa, fără ca intimatul să aibă reprezentarea elementelor prin care se stabileşte dobânda, precum şi a efectelor economice pe care le implică.

Mecanismul de determinare a dobânzii variabile creează un dezavantaj pentru consumator şi îl plasează într-o situaţie de inferioritate de natură să conducă la afectarea echilibrului contractual real care trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Practic, reclamantul nu are posibilitatea de a cunoaşte şi a verifica dobânda variabilă, trebuind doar să o accepte, în cuantumul stabilit de bancă, situaţie care conduce la concluzia că interesele legitime ale acestuia au fost nesocotite, contrar cerinţei privind buna-credinţă.

În urma analizei clauzei contractuale prin care se stabileşte dobânda variabilă, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine că această clauză reuneşte toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă, instanţa de apel aplicând în mod corect prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Critica recurentei-pârâte privind aplicarea greşită a prevederilor art. 969 C. civ. de la 1864, întrucât instanţa de apel nu a dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului, nu sunt fondate.

Potrivit recurentei modificarea dobânzii nu a intervenit prin voinţa unilaterală a băncii, ci în baza consimţământului dat de consumator asupra clauzelor contractuale ce au prevăzut un contract de împrumut cu dobândă variabilă, instanţa de apel încălcând astfel principiul forţei obligatorii a contractului reglementat la art. 969 C. civ. de la 1864.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, se desprinde concluzia că actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţelor acestora, ceea ce, în speţă nu era cazul, consumatorul neavând reprezentarea elementelor prin care se modifică dobânda.

Criticile recurentei privind aplicarea în mod greşit a dispoziţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 referitoare la sintagma "motiv întemeiat", întrucât nu era în vigoare la data încheierii contractului, nu sunt fondate.

Mai arată recurenta că primul act normativ care a introdus obligativitatea exprimării dobânzii variabile în funcţie de indici de referinţă verificabili a intrat în vigoare ulterior semnării contractului, or analiza caracterului abuziv al clauzelor trebuie făcută prin raportare la actele normative în vigoare la data încheierii contractelor de credit.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că Anexa la Legea nr. 193/2000 cuprinde o listă exemplificativă privind clauze cu caracter abuziv, însă instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi a constatat caracterul abuziv al acesteia prin raportare la aceste cerinţe.

Totodată, referitor la lipsa unor prevederi legale la data încheierii contractului care să interzică dobânda variabilă, Înalta Curte reţine că această clauză a fost constatată nulă pentru caracterul ei abuziv justificat de lipsa transparenţei mecanismului de modificare a dobânzii şi nu de caracterul variabil al dobânzii. Modalitatea prin care s-a stabilit posibilitatea de modificare a dobânzii a creat un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi nu caracterul variabil al dobânzii.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica recurentei privind aplicarea greşită a prevederilor art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, referitor la acceptarea tacită de către consumator a modificărilor prin act adiţional şi perceperea dobânzii variabile ulterior.

Înalta Curte reţine că recurenta solicită reaprecierea probelor administrate la instanţele de fond privind procedura prevăzută de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2020 de acceptare tacită a actului adiţional şi o reinterpretare a situaţiei de fapt, aspecte care nu pot forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în care sunt analizate aspectele de nelegalitate a hotărârii atacate.

Totodată, nu se poate aprecia că raţionamentul instanţei de apel ar fi viciat de încălcarea textului legal evocat, respectiv de o pretinsă confuzie între obligaţia de diligenţă pentru informarea consumatorului, stabilită de lege în sarcina creditorului (comunicarea cu privire la semnarea actelor adiţionale), cu o obligaţie de rezultat (recepţionarea notificării), întrucât a depune toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale presupune tocmai a dovedi că informarea a ajuns la destinatar, este efectivă, consumatorul semnând sau acceptând tacit actul adiţional. Or, în cauză nu se regăseşte această ipoteză.

O altă critică a recurentei, care este de asemenea nefondată, vizează încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000. Recurenta susţine că sancţiunea aplicabilă clauzelor declarate abuzive este inopozabilitatea şi nu nulitatea.

Potrivit art. 6 din acest act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorilor, iar contractul se va derula în continuare, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Astfel, inopozabilitatea unui act nu se confundă cu nulitatea acestuia, deoarece efectele inopozabilităţii presupun un act valabil încheiat, pe când nulitatea unui act vizează încălcarea cerinţelor legale pentru încheierea sa valabilă.

Or, atâta timp cât dispoziţiile privind protecţia consumatorilor fac parte din ordinea publică, încălcarea obligaţiilor prevăzute de această lege se sancţionează cu nulitatea absolută, ca atare, interpretarea recurentei, potrivit căreia această sancţiune ar fi inopozabilitatea nu are niciun temei legal.

Este de menţionat şi faptul că jurisprudenţa CJUE recunoaşte judecătorului naţional puterea de a declara din oficiu nule clauzele unui contract constatate ca fiind abuzive şi s-a statuat că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele (Hotărârea Curţii în cauza C-241/98, Salvat Editores S.A. vs. Jose M. Sanchez Alcon Prades).

De asemenea, în jurisprudenţa naţională s-a statuat că finalitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, în temeiul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, care prevede că aceste clauzele nu vor produce efecte juridice.

Înalta Curte reţine că în virtutea principiului restitutio in integrum şi a plăţii nedatorate, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit, contrar susţinerilor recurentei.

Ca atare, reclamantul este îndreptăţit la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurentă a dobânzii contractuale, întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

Nu poate fi primită nici critica privind modificarea în mod greşit de către instanţa de apel a tipului de credit cu dobândă variabilă în credit cu dobândă fixă, cu încălcarea Hotărârii CJUE 269/19 şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ.

Înalta Curte reţine că această clauză a fost constatată nulă pentru caracterul ei abuziv, justificat de lipsa transparenţei mecanismului de modificare a dobânzii şi nu de caracterul variabil al dobânzii. Modalitatea prin care s-a stabilit posibilitatea de modificare a dobânzii a creat un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi nu caracterul variabil al dobânzii. Prin urmare, doar criteriile în funcţie de care variază dobânda au fost înlăturate nu şi caracterul său variabil.

Solicitarea recurentei formulată în subsidiar privind restituirea sumelor încasate peste dobânda rezultată din aplicarea formulei de la pct. 2.1 din contracte până la implementarea actului adiţional, în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, în ipoteza în care s-ar menţine constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a II-a, nu este fondată întrucât actul adiţional nu şi-a produs efecte, aşa cum s-a motivat mai sus.

Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 716 din 14 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Întrucât a fost respins recursul pârâtei nu se mai impune analiza solicitării acesteia formulată în temeiul art. 500 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la cererea intimatului A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatului privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 716 din 14 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2022.