Financial lease rescission: financier's liability for failure to transfer right of use and property title when supplier fails to deliver vehicle

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la 1 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C. S.A., a solicitat instanţei să dispună: suspendarea obligaţiei de plată a ratelor lunare, aferente Contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015 încheiat de reclamantă, în calitate de Utilizator, C. în calitate de Finanţator şi B. S.R.L., în calitate de Furnizor; rezoluţiunea Contractului de leasing financiar pentru (i) neasigurarea, de către pârâta C. a transmiterii şi garantării, către reclamantă, a dreptului de folosinţă a bunului finanţat, precum şi pentru (ii) imposibilitatea de transmitere a dreptului de proprietate, la finalul Contractului de leasing financiar, pârâta B. nefiind proprietar al bunului; restituirea de către pârâta C. către reclamantă a tuturor sumelor plătite până la acest moment (avans şi rate de leasing), respectiv obligarea C. la restituirea sumei de 186.044,46 RON, împreună cu dobânda legală de la momentul pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă; s-a solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997, art. 3 din contractul de leasing financiar nr. x/21.08.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 11347 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetentei materiale şi s-a declinat soluţionarea cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 1 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

2. Prin sentinţa civilă nr. 4912 din 27 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă. s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., dispunându-se: rezoluţiunea contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015; obligarea pârâtei C. S.A. să restituie reclamantei sumele încasate în baza contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015, în cuantum de 240.456 RON, precum şi dobânda legală aferentă debitului în sumă de 240.456 RON, calculată de la data pronunţării hotărârii până la data plăţii efective; obligarea pârâtei C. S.A. să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2915,33 RON, reprezentând taxa de timbru.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C. S.A., prin care a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerea acţiunii.

3. Prin decizia civilă nr. 2565 A din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

4. Prin decizia civilă nr. 1056 din 18 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

5. Prin decizia civilă nr. 671 din 14 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu opinie majoritară, s-a admis apelul pârâtei C. S.A., în sensul schimbării în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

S-a dispus obligarea intimatei-reclamante să plătească apelantei-pârâte suma de 7.808,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Împotriva acestei hotărâri, la data de 14 ianuarie 2022, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecinţa casării deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare în recurs, iar în urma rejudecării să se dispună respingerea apelului, cu consecinţa menţinerii hotărârii pronunţate în fond.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că o parte din motivarea deciziei recurate conţine argumente conform cărora instanţa de apel ar fi analizat o eventuală acţiune a C. de atragere a răspunderii recurentei pentru eventualul prejudiciu creat acesteia prin plata preţului contractului de vânzare şi imposibilitatea recuperării preţului de la furnizorul B.. Or, o asemenea acţiune (cerere reconvenţională) a C. nu a fost formulată. Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi a acordat extra petita (ceea ce nu s-a solicitat), precum şi principiul inadmisibitităţii formulării de cereri noi (apărări noi) în apel, aspecte ce atrag aplicabilitatea pct. 5 din art. 488 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel atât a unor instituţii de drept prevăzute de C. civ., dar şi dispoziţiile O.G. nr. 51/1997, precum şi legea părţilor - contractul de leasing.

Astfel, s-a susţinut că, în mod greşit, susţine opinia majoritară din decizia recurată teoria conform căreia riscul contractului de vânzare dintre furnizor şi finanţator este suportat de reclamantă, terţul care nu este parte în raportul obligaţional - vânzarea bunului - neavând nici calitatea de vânzător, nici cea de cumpărător. Cu toate acestea, instanţa de apel consideră că riscurile vânzării ar fi trebuit să fie asumate de către recurenta-reclamantă.

În mod greşit, instanţa de apel a reţinut lipsa obligaţiei cumpărătorului de a se asigura că vânzătorul este şi proprietarul bunului vândut. Mai mult decât atât, în materia leasingului, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 lit. b) din O.G. nr. 51/1997.

Prin încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, instanţa de apel a stabilit o instituţie de drept nouă, neprevăzută de lege, respectiv obligaţia utilizatorului de a garanta cumpărătorul/finanţator de insolvabilitatea sau reaua-credinţă a vânzătorului/furnizor, în condiţiile în care cumpărătorul - societatea de leasing – şi-a încălcat obligaţia principală stabilită de legiuitor, respectiv de a fi proprietarul bunului dat în leasing şi de a transmite utilizatorului dreptul de folosinţă.

S-a mai învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat că rezoluţiunea contractului nu poate fi dispusă în situaţia nedobândirii proprietăţii de către finanţator şi, în consecinţă, a netransmiterii către utilizator a dreptului de folosinţă, fiind o confuzie între obligaţia de livrare şi obligaţia de dobândire a proprietăţii.

În final, s-a susţinut că decizia recurată încalcă prevederile contractului de leasing, prin care societatea de leasing - profesionist în materie - a asumat transmiterea către reclamantă a dreptului de folosinţă asupra unui bun şi a opţiunii de a dobândi proprietatea bunului după plata tuturor ratelor de leasing.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 15 noiembrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este întemeiat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că prin hotărârea dată au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cu referire la nesocotirea principiului disponibilităţii şi a inadmisibilităţii unor cereri noi în apel.

Recurenta susţine că, depăşindu-se limitele apărărilor pârâtei faţă de admiterea acţiunii în rezoluţiune, instanţa de apel ar fi analizat, în realitate, o acţiune în răspundere a reclamantei (utilizator), pentru prejudiciul creat pârâtei (societatea de leasing), prin plata preţului aferent contractului de vânzare şi imposibilitatea recuperării acestuia de la furnizorul intrat în procedura insolvenţei, în absenţa unei cereri reconvenţionale.

Pentru început, Înalta Curte reţine că obiectul procesului este dat de pretenţiile exprimate prin cererile părţilor şi de situaţia juridică a cărei rezolvare în justiţie se urmăreşte, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 30 alin. (1) C. proc. civ.

Art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

În ce priveşte cadrul judecăţii în care s-a pronunţat decizia recurată, se observă că prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantei, a dispus rezoluţiunea contractului de leasing încheiat de părţile în litigiu şi a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele încasate în baza contractului rezoluţionat, cu dobânda legală aferentă debitului, de la data pronunţării sentinţei şi până la data plăţii efective.

Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a admis apelul pârâtei şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Instanţa de apel reţine, prin hotărârea recurată, că reclamanta (utilizator) trebuia să se asigure că furnizorul ales de aceasta va livra bunul iar în caz de imposibilitate, să aibă capacitatea de restituire a preţului primit de la societatea de leasing finanţatoare, ultimă constatare care, potrivit recurentei, nu avea nicio justificare decât în măsura în care instanţa ar fi fost învestită şi cu o acţiune în răspundere a reclamantei (utilizator).

Această hotărâre a fost pronunţată în al doilea ciclu procesual, după casarea primei decizii de respingere a apelului pârâtei.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond judecă, din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Pe de o parte, în vederea verificării condiţiilor rezoluţiunii, instanţa de casare a instituit obligaţia reexaminării conduitei reclamantei la data încheierii contractului de leasing financiar, în raport cu exercitarea drepturilor utilizatorului prevăzute de art. 9 lit. a) şi b) din O.G. nr. 51/1997.

Pe de altă parte, prin apelul pârâtei a fost criticată inechitatea restituirii prestaţiilor către reclamantă, subsecvent rezoluţiunii contractului, susţinându-se că societatea de leasing şi-ar fi îndeplinit întocmai şi la timp obligaţia de creditare a utilizatorului, contestându-se culpa sa contractuală gravă şi exclusivă, reţinută prin sentinţă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu s-a considerat învestită cu un petit al pârâtei în vederea atragerii răspunderii contractuale a reclamantei, cum se susţine prin memoriul de recurs.

Criticile recurentei vizează argumentarea în drept a soluţiei de respingere a acţiunii în rezoluţiune, analiză care urmează a fi efectuată în cadrul următorului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., inclusiv în legătură cu limitele judecăţii după casare, instituite prin art. 501 C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că, prin hotărârea recurată, au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, fiind confundate obligaţia de livrare a furnizorului cu obligaţiile de transmitere şi de asigurare a liniştitei folosinţe care revin finanţatorului, critici care sunt fondate.

Înalta Curte reţine că, aşa cum rezultă din O.G. nr. 51/1997, precum şi din convenţia părţilor, societatea de leasing pârâtă, prin contractul de leasing financiar încheiat cu recurenta-reclamantă, şi-a asumat obligaţiile de a transmite reclamantei (utilizator) drepturile care derivă din acest contract, livrarea bunului, pe de o parte, şi transferul dreptului de folosinţă, pe de altă parte, fiind două obligaţii distincte, care nu se pot confunda şi care au titulari diferiţi, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia de casare.

Prin art. 3 din contractul de leasing financiar încheiat între reclamanta (utilizator) şi pârâta (finanţator), aceasta din urmă şi-a asumat obligaţia de a transmite recurentei-reclamante dreptul de folosinţă asupra autovehiculului finanţat, în conformitate cu prevederile din contract şi ale O.G. nr. 51/1997.

Prin art. 3 din contractul de vânzare subsecvent, societatea pârâtă (furnizor) s-a obligat să transmită proprietatea bunului finanţat societăţii de leasing (cumpărător) şi să efectueze livrarea acestuia utilizatorului (recurenta-reclamantă). Cu această ocazie, urma să se încheie un protocol de recepţie care constituia anexă la contractul de leasing, procesul-verbal urmând a fi semnat de toate cele trei părţi aflate în litigiu, livrarea urmând să producă efecte direct în patrimoniul utilizatorului.

Astfel cum se reţine prin hotărârea atacată, nemaifiind posibilă executarea contractului de vânzare, bunul finanţat nefiind procurat de furnizor, contractul de leasing a fost lipsit de obiectul derivat al prestaţiei asumate de finanţator faţă de utilizator.

Instanţa de apel reţine neîndeplinirea obligaţiei legale şi contractuale a finanţatorului de a dobândi proprietatea asupra bunului şi de a asigura folosinţa bunului finanţat de către utilizator, confirmându-se susţinerile reclamantei din acţiunea introductivă în rezoluţiune.

Cu toate acestea, instanţa de apel exclude răspunderea pârâtei, interpretând greşit dispoziţiile art. 14 alin. (2) în sensul că termenul de "livrare" care se regăseşte în conţinutul acestei norme ar avea semnificaţia unei obligaţii de "a da", fiind subînţeleasă transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului.

Înalta Curte reţine că în cuprinsul O.G. nr. 51/1997 se stipulează la art. 14 alin. (2) că finanţatorul este exonerat de răspundere dacă bunul nu este livrat ori nu se respectă termenul stabilit utilizatorului de către furnizor. Prin urmare, nu răspunde de nepredarea bunului ori pentru orice alte aspecte privind livrarea necorespunzătoare, potrivit condiţiilor agreate de părţi.

Cu alte cuvinte, printre obligaţiile finanţatorului nu figurează şi punerea la dispoziţie efectivă a bunului finanţat şi nu îi incumbă răspunderea pentru neexecutarea unei obligaţii de "a face" care revine furnizorului, astfel încât, în lipsa unei alte convenţii a părţilor, finanţatorul este exonerat în mod expres de lege.

De altfel, obligaţia furnizorului de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului finanţat, la care face referire instanţa de apel, în considerentele hotărârii recurate, există faţă de finanţator, în calitate de cumpărător.

Pe de altă parte, acţiunea introductivă nu a avut ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare, ci a contractului de leasing, pentru neexecutarea obligaţiilor care revin finanţatorului.

Tocmai de aceea instanţa de casare a subliniat necesitatea valorificării, în reexaminarea căii de atac devolutive, a principiului relativităţii efectelor contractului, pentru observarea corectă a efectelor juridice ale actelor încheiate de părţile în litigiu, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare, contractul de leasing financiar şi contractul de vânzare, care alcătuiesc împreună conţinutul operaţiunii complexe de leasing.

Nici argumentele instanţei de apel în sensul decelării semnificaţiei dispoziţiilor art. 14 alin. (2) prin coroborarea cu dispoziţiile din Codul fiscal nu pot fi reţinute, aceste norme având un domeniu special de reglementare care ţine de abordarea fiscală a raporturilor de leasing.

Înalta Curte constată şi că instanţa de apel a ignorat conţinutul convenţiei părţilor, în care dispoziţiile art. 14 alin. (2) au fost implementate, livrarea, recepţia, predarea, folosinţa bunului finanţat, riscurile şi transmiterea dreptului de proprietate fiind reglementate expres cu privire la titularii obligaţiilor şi modul lor de executare.

Prin urmare, dispoziţiile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 nu puteau susţine concluziile instanţei de apel, în sensul unei excluderi a rezoluţiunii în temeiul legii şi nici clauza instituită prin contractul de leasing, privind acceptul reclamantei (utilizator) de a renunţa la orice acţiune în justiţie împotriva finanţatorului privind livrarea bunului finanţat nu ar fi putut fundamenta soluţia pronunţată de respingere a acţiunii în rezoluţiune.

Tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică şi interpretarea şi aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 9 lit. a) şi b) din O.G. nr. 51/1997, în sensul că riscul insolvabilităţii vânzătorului ar fi fost suportat de utilizator.

În analiza acestei critici, Înalta Curte porneşte de la constatarea că finanţatorul (societatea de leasing) nu avea în patrimoniu bunul pentru care a fost încheiat contractul de leasing financiar, acesta urmând să fie procurat de furnizorul cu care utilizatorul încheiase un antecontract de vânzare-cumpărare, cu plata unui avans din preţ. Prin clauzele antecontractului, atât reclamanta cât şi pârâta-furnizor s-au obligat să întreprindă demersurile necesare pentru a se obţine finanţarea în sistem de leasing.

Înalta Curte reţine, pentru început, că dreptul utilizatorului de a alege furnizorul nu este unul absolut, fiind limitat de acordul finanţatorului care agreează convenţia de leasing financiar în aceste condiţii.

De asemenea, garanţia creditului acordat de finanţator, în această situaţie, este asigurată nu doar prin verificarea bonităţii viitorului utilizator, ci mai cu seamă prin deţinerea dreptului de proprietate asupra bunului finanţat, pe tot parcursul contractului.

Dispoziţiile art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 instituie obligaţia finanţatorului de a respecta dreptul utilizatorului privind alegerea furnizorului, potrivit cu necesităţile sale profesionale şi întrebuinţarea bunului.

În cauză, faptul că furnizorul (dealer auto) nu era şi proprietarul bunului era un aspect cunoscut şi acceptat expres de toate părţile contractante.

Înalta Curte reţine că nu s-a invocat existenţa unei conivenţe ilicite între furnizor şi utilizator, în sensul unei cunoaşteri a situaţiei de insolvabilitate a furnizorului încă din perioada precontractuală, antecontractul având, de altfel, ca obiect un bun de gen nou şi care urma să fie importat.

Analiza instanţei de apel a ignorat conţinutul convenţiei părţilor care se impune, deopotrivă, şi instanţei în verificarea condiţiilor rezoluţiunii. Astfel, părţile au stabilit ca toate riscurile legate de bunul finanţat să fie transferate utilizatorului de la data livrării, deci odată cu predarea bunului, obligaţie care nu a mai fost executată, nefiind cazul procurării bunului de către furnizor, astfel încât nu a operat acest transfer.

Totodată, în mod greşit, instanţa de apel a înlăturat apărările reclamantei privind modul în care părţile au convenit strămutarea proprietăţii bunului finanţat, în sensul art. 1674 C. civ.

Prin contractul de vânzare încheiat subsecvent contractului de leasing financiar, nu s-a stipulat transferul dreptului de proprietate asupra bunului finanţat imediat, pentru ca vânzătorul (dealerul auto) să fie titularul dreptului de proprietate asupra autovehiculului la momentul încheierii contractului.

Părţile au stipulat prin art. 3 transmiterea proprietăţii odată cu executarea obligaţiei de livrare a autovehiculului, la termenul convenit de părţi.

Prin urmare, obligaţia de asigurare a transmiterii proprietăţii era o obligaţie de sine-stătătoare a vânzătorului (pârâta-furnizor), care trebuia îndeplinită ulterior încheierii contractului de vânzare, respectiv la data transferului acestui drept către cumpărător (finanţatorul).

În această situaţie era lipsită de relevanţă în aprecierea diligenţei asupra alegerii furnizorului, verificarea deţinerii dreptului de proprietate al vânzătorului prealabil încheierii contractelor de leasing şi de vânzare, astfel încât în lipsa unei alte alocări a riscului printr-o asumare expresă contractuală, concluzia suportării riscului insolvabilităţii vânzătorului de către utilizator doar în temeiul dispoziţiilor art. 9 lit. a) lit. a) din O.G. nr. 51/1997 nu se poate susţine.

În principiu, contractul de vânzare se încheie cu furnizorul în condiţiile expres formulate de utilizator asupra cuantumului preţului, a termenului de predare, a condiţiilor tehnice de livrare etc, care se stabilesc înainte, în urma negocierilor purtate cu furnizorul.

Contractul de leasing a fost încheiat anterior contractului de vânzare, finanţatorul acţionând în interesul utilizatorului în ce priveşte cumpărarea bunului de la furnizor, ţinând seama de caracteristicile şi specificaţiile tehnice şi preţul descrise în contractul de leasing cu privire la bunul individual determinat.

În reanalizarea situaţiei de fapt, după casare, instanţa de apel nu a reţinut existenţa şi conţinutul negocierilor, observându-se doar că utilizatorul a luat parte şi la încheierea convenţiei dintre finanţator şi furnizor.

Instanţa de apel nu reţine, din analiza probelor, că prin cererea fermă a utilizatorului (recurenta-reclamantă) s-ar fi impus în mod expres finanţatorului condiţiile contractului de vânzare privind plata anticipată a preţului înainte de verificarea situaţiei juridice a bunului cumpărat, în sensul dispoziţiilor art. 9 lit. b) din O.G. nr. 51/1997, ceea ce ar fi presupus, în mod necesar, analiza raporturilor dintre părţi din stadiul precontractual şi nu doar a cuprinsului clauzelor din contractul de vânzare, concluzia că neexecutarea obligaţiei finanţatorului ar fi în legătură cu propria omisiune a utilizatorului fiind lipsită de orice fundament legal.

Recurenta-reclamantă critică şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1549 C. civ., în sensul că deşi instanţa de apel a reţinut că reclamantei îi revine obligaţia de plată a ratelor fără a beneficia de folosinţa bunului, nu se justifică rezoluţiunea.

O primă observaţie care se impune este că instanţa de apel îşi fundamentează acest raţionament prin absenţa culpei finanţatorului, deşi apărările acestuia au constat în susţinerea îndeplinirii integrale, exacte şi la timp a obligaţiei de finanţare, prin plata preţului din contractul de vânzare încheiat cu furnizorul, convenţie ce nu forma obiectul acţiunii în rezoluţiune.

Înalta Curte reţine că obiectul obligaţiei este dat de prestaţia la care se angajează debitorul, potrivit art. 1226 C. civ.. Chiar dacă operaţiunea de leasing financiar avea ca obiect creditarea utilizatorului, iar finanţatorul nu urma să intre în posesia bunului finanţat, cauza rezoluţiunii invocată prin acţiune a fost dată de neexecutarea obligaţiei contractului de leasing, de transfer al dreptului de folosinţă (ius utendi).

Este de observat că prin încheierea contractului de leasing, odată ce transferul dreptului de folosinţă, utilizatorului îi sunt transferate toate drepturile de care beneficiază finanţatorul, ca proprietar de drept al bunului achiziţionat în urma contractului de vânzare încheiat cu furnizorul, mai puţin dreptul de dispoziţie.

Contractul de leasing este un contract sinalagmatic care generează drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente, obligaţia părţilor avându-şi cauza juridică în obligaţia celeilalte. Astfel, finanţatorul s-a obligat faţă de utilizator, prin încheierea contractului de leasing, obligaţiile sale fiind în strânsă interdependenţă cu drepturile utilizatorului.

Pe de altă parte, în ce priveşte plata ratelor de leasing pe care pârâta le pretinde recurentei-reclamante, în pofida neîndeplinirii obligaţiilor sale contractuale, art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 prevede că, în cazul leasingului financiar, acestea reprezintă cota – parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing.

Rezultă, astfel, că neîndeplinirea obligaţiilor asumate de finanţator atrage consecinţa lipsirii de interes a creditorului utilizator (recurenta-reclamantă) în menţinerea contractului.

În raporturile juridice dintre părţi, forţa obligatorie a contractului implică regula conformităţii executării.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze dispoziţiile art. 1549 C. civ. prin corelare cu dispoziţiile art. 1516 C. civ., potrivit cu care încălcarea principiului de bază contractual al executării integrale, exacte şi la timp a obligaţiilor constituie premisa valabilă a rezoluţiunii, condiţia de fond fiind ca neexecutarea debitorului să fi fost fără justificare.

Rezoluţiunea este la îndemâna creditorului, în măsura în care debitorul obligaţiei neexecutate nu dovedeşte existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere sau a unor cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale.

Înalta Curte reţine că dobândirea calităţii de proprietar asupra bunului finanţat, obligaţie ce se regăseşte în conţinutul clauzelor contractului de leasing financiar încheiat de părţi, nu doar în cuprinsul legii, precum şi transmiterea dezmembrământului folosinţei erau obligaţii de rezultat, culpa fiind prezumată legal şi rezultând din simplul fapt al neexecutării, potrivit art. 1548 C. civ.

Cauza justificată a imposibilităţii de executare – la care se face referire sumar în hotărârea recurată, fără nicio analiză în drept a condiţiilor în care operează – nu este, însă, incompatibilă absolut cu remediul de ultim resort al rezoluţiunii, cum greşit se reţine, iar clauza de limitare a răspunderii sub aspectul vinovăţiei instituită prin art. 2.5 din contractul de leasing, în contextul factual reţinut al lipsei caracterului imputabil al neexecutării, este lipsită de relevanţă.

Înalta Curte constată, însă, că în ce priveşte pârâta C. S.A., prima instanţa de casare nu a stabilit ca obiectiv al analizei, în rejudecare, verificarea incidenţei vreunei cauze exoneratoare de răspundere, ci a impus, în temeiul art. 501 C. proc. civ., să se reaprecieze în ce măsură se putea desfiinţa convenţia contestată doar din culpa pârâtei.

Este de precizat că teza riscurilor contractuale, pe care şi-a fundamentat soluţia de respingere a acţiunii în rezoluţiune instanţa de apel, este în legătură cu incidenţa unei cauze exterioare şi independente de orice culpă a vreuneia dintre părţile contractului, inclusiv a utilizatorului (recurenta-reclamantă).

Or, asemenea coordonate nu se regăsesc nicidecum în hotărârea instanţei de casare, în legătură cu criticile însuşite din memoriul de recurs al pârâtei, ci dimpotrivă, s-a impus reanalizarea condiţiilor rezoluţiunii în ce priveşte conduita utilizatorului şi culpa acestuia.

În această privinţă, astfel cum rezultă din considerentele precedente, nu se putea reţine în cauză fapta creditorului (recurenta-reclamantă) ca generatoare a neexecutării şi lipsirii de efecte a contractului de leasing.

Prin urmare, soluţia pronunţată, de admitere a apelului pârâtei şi de respingere a acţiunii în rezoluţiune ca nefondată nu este împărtăşită şi de Înalta Curte, pentru că nu reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale, în raport cu situaţia de fapt reţinută din probele administrate în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că raţionamentele instanţei de apel care au stat la baza pronunţării soluţiei nu sunt corecte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 671 din 14 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 6 decembrie 2023.