Enforceability of judgment debts under O.G. 13/2011 notwithstanding judicial installment plans and pre-existing contracts

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. (b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 03.12.2019 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Constanţa, prin Primar la plata dobânzilor legale aferente: a) tranşei de plată nr. x din debitul principal de 61.236.178,454 RON, reprezentând contravaloarea primului stadiu de execuţie a lucrărilor de urbanizare publică din cadrul proiectului Faleza Nord (SAL 1 - debit supus executării silite prin somaţia din data de 26.01.2011, emisă de către BEJ B. în dosarul de executare nr. 241/2008); b) debitului de 12.213.635,86 RON, reprezentând contravaloarea stadiului nr. 3 de execuţie a lucrărilor de urbanizare publică din cadrul proiectului Faleza Nord (SAL 3 - debit urmărit silit prin somaţia din data de 20.02.2014 emisă în acelaşi dosar de executare silită), pretenţii pe care le-a evaluat astfel:

A. pentru dobânda legală aferentă tranşei de plată nr. x din debitul principal de 61.236.178,454 RON:

În principal: 2.800.925,97 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2)1din O.G. nr. 13/2011 şi în subsidiar:

- 1.733.906,55 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, sau

- 666.887,14 RON, cu titlu de dobândă legală remuneratorie, calculată conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, ori

- 1.600.529,13 RON, cu titlu de dobândă legală calculată conform art. 4 din O.G. nr. 9/2000.

B. pentru dobânda legală aferentă debitului de 12.213.635,86 RON:

În principal: 6.389.404,66 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 şi în subsidiar:

- 3.883.768,89 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, sau

- 1.378.133,13 RON, cu titlu de dobândă legală remuneratorie, calculată conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, ori

- 3.758.453,64 RON, cu titlu de dobândă legală calculată conform art. 4 din O.G. nr. 9/2000, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 11.06.2020, Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 21.02.2014 – 03.12.2016, faţă de deciziile nr. 7/2015 şi, respectiv, nr. 21/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 550/22.04.2021, aceeaşi instanţă a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente debitului de 12.213.635,86 RON, reprezentând contravaloarea stadiului 3 de execuţie a lucrărilor de urbanizare publică din cadrul Falezei Nord, pentru perioada 21.02.2014-03.12.2016.

A admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar şi a obligat pârâtul către reclamantă la:

- plata sumei de 2.800.925,97 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada 25.05.2018-14.02.2019, conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, aferentă tranşei de plată nr. x (calculată asupra debitului rămas neachitat principal de 36.741.706,35 RON, din valoarea totală de 61.236.178,454 RON reprezentând contravaloarea primului stadiu de execuţie a lucrărilor);

- plata sumei de 2.859.580 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada 03.12.2016 - 01.04.2019, conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, dobândă aferentă debitului de 12.213.635,86 RON corespunzător stadiului 3 de execuţie a lucrărilor de urbanizare publică din cadrul Falezei Nord.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 30.105,03 RON, reprezentând contravaloare taxă judiciară de timbru şi la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând contravaloare onorariu expert.

Apelul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar, atât împotriva încheierii, cât şi a sentinţei, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 360/2021/16.09.2021 a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs acelaşi pârât, Municipiul Constanţa, prin Primar, care a solicitat casarea ei în totalitate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel, invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată că prevederile O.G. nr. 13/2011 nu sunt aplicabile dobânzii legale penalizatoare solicitate de reclamantă, întrucât izvorul creanţei principale este anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Din acest punct de vedere, se arată că O.G. nr. 13/2011 a intrat în vigoare la 01.09.2011, urmând să producă efecte numai pentru viitor, neputând produce efecte retroactiv. Or, raportul contractual ce a stat la baza pronunţării titlului executoriu (sentinţa civilă nr. 4853/COM/27.05.2004, cu referire la debitul principal asupra căruia se solicită dobânzile în prezenta cauză) este dat de contractele de concesiune nr. x/2000 şi, respectiv, nr. y/2000, al căror obiect constă în realizarea obiectivelor de investiţii "Proiect al programului de dezvoltare edilitară Mun. Constanţa – zona Faleza Nord şi, respectiv, strada x".

Mai arată recurentul că titlul executoriu - sentinţa civilă nr. 4853/COM/2004 - a fost pronunţat la 27.05.2004 şi a devenit irevocabil la 23.05.2006, prin decizia civilă nr. 1775/23.05.2006 a ÎCCJ, deci cu mult anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011.

Mai mult, însăşi executarea silită ce a format obiectul dosarului de executare silită nr. x/2008 al BEJ B., a fost începută în anul 2008, deci anterior momentului intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011 şi, respectiv, intrării în vigoare a art. 3 alin. (2)1 din acest act normativ.

Nu în ultimul rând, decizia nr. 1517/13.12.2012 a Curţii de Apel Constanţa, prin care i s-a acordat un termen de graţie şi s-a dispus eşalonarea plăţii din titlul executoriu, a fost pronunţată anterior intrării în vigoare a alin. (2)1 al art. 3 din O.G. nr. 13/2011, text normativ introdus prin art. 20, cap. VIII din Legea nr. 72/2013, în vigoare din 05.04.2013.

Prin urmare, autorul căii de atac susţine că decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din vechiul C. civ., art. 6 din noul C. civ., art. 15 din Constituţia României, precum şi cu încălcarea art. 21 din Legea nr. 72/2013.

Totodată, evidenţiază recurentul că dispoziţiile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 nu se aplică în cazul de faţă, hotărârea recurată fiind nelegală şi dată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel evocă dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 3, art. 6, art. 8, art. 11 şi art. 21 din O.G. nr. 13/2011, precum şi pe cele ale art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 72/2013 şi conchide că cele două acte normative au urmărit luarea unor măsuri ferme pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din tranzacţiile comerciale ce au la bază un contract, în vederea atenuării consecinţelor crizei economice.

Recurentul arată că între părţi nu s-a încheiat un contract comercial care să aibă ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii de către intimata-reclamantă, în calitatea acesteia de profesionist, prin urmare prevederile O.G. nr. 13/2011 nu sunt aplicabile litigiului dedus judecăţii.

În motivarea recursului, autorul căii de atac mai arată că prin decizia nr. 1517/13.12.2012 a Curţii de Apel Constanţa s-a dispus în sensul acordării unui termen de graţie în favoarea sa, până la 01.03.2013, cu referire la executarea silită a sentinţei civile nr. 4843/COM/27.05.2004, în vederea includerii sumei de 61.236.178,454 RON în bugetul pe anul 2013 al Municipiului Constanţa, dispunându-se totodată eşalonarea plăţii sumelor din titlul executoriu, pe o perioadă de 15 ani, în rate anuale egale, începând cu anul 2013, cel mai târziu la 30 decembrie a fiecărui an.

Astfel, sub un prim aspect, recurentul menţionează că în mod greşit a fost obligat la plata sumei de 2.800.925,97 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă tranşei de plată nr. x, calculată asupra debitului rămas neachitat în valoare de 36.741.706,35 RON, din valoarea totală de 61.236.178,454 RON, întrucât singura sumă datorată cu titlu de debit care putea comporta discuţii referitoare la dobândă era suma aferentă tranşei de plată nr. x din situaţia 1 de lucrări, respectiv suma de 4.082.411,90 RON şi nu suma de 36.741.706,35 RON, aceasta din urmă nereprezentând debit aferent tranşei nr. 7, ci diferenţa din debitul total de 61.236.178,454 RON, aferentă celor 9 tranşe rămase în plată, respectiv tranşele nr. 7–15. A conchis în sensul că instanţa a acordat reclamantei mai mult decât aceasta a solicitat, cu depăşirea limitelor învestirii şi prin încălcarea prevederilor art. 22 şi ale art. 397 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, se arată că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că între cele două modalităţi de calcul posibile nu este o diferenţă deoarece, în esenţă, prin ambele metode se ajunge la plata aceluiaşi cuantum al dobânzilor. Arată că, dimpotrivă, nu s-ar ajunge la plata aceluiaşi cuantum al dobânzilor în situaţia în care debitul rămas de achitat (adică soldul rămas în plată după plata tranşei nr. 7) ar fi achitat integral anterior scadenţelor stabilite prin decizia de eşalonare nr. 1517/13.12.2012.

Susţine recurentul că a şi adus acest argument în faţa instanţei de apel, însă susţinerile nu i-au fost consemnate, nefiind deci nici analizate în cadrul deciziei, instanţa menţionând că pârâtul nu a evocat niciun argument pertinent în sensul celei de-a doua metode de calcul, fără a arăta nici în ce constă argumentul adus, nici de unde rezultă lipsa de pertinenţă a respectivului argument.

O altă critică a recurentului vizează încălcarea deciziei civile nr. 1517/13.12.2012 din perspectiva stabilirii naturii juridice a dobânzii acordate, în condiţiile în care, pe de o parte, debitul aferent tranşei nr. 7 de plată din situaţia nr. 1 a lucrărilor a fost plătit anterior scadenţei stabilite prin hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte, debitul aferent stadiului 3 de execuţie a lucrărilor a fost achitat imediat după stabilirea certă a acestuia, în urma admiterii contestaţiei la executare.

Totodată, invocă aplicarea greşită a legii şi încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1517/2012 din perspectiva acordării dobânzii legale penalizatoare aferente debitului de 12.213.635,86 RON, în condiţiile în care caracterul cert şi exigibil al acestei sume nu a fost stabilit prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 4853/COM/2007, ci abia prin decizia civilă nr. 31/13.03.2019 prin care a fost soluţionată irevocabil contestaţia sa la executare formulată împotriva somaţiei din 20.02.2014, astfel încât nu poate datora dobânzi anterior datei de 13.03.2019.

Astfel, arată că în cazul în care s-ar reţine în cauză incidenţa O.G. nr. 13/2011, dobânda legală ce ar putea fi acordată ar fi cea remuneratorie, prevăzută de art. 3 alin. (1), iar nu cea penalizatoare, statuată de art. 3 alin. (21) din actul normativ citat, faţă de împrejurarea că obligaţiile de plată, astfel cum au fost eşalonate, au fost îndeplinite la scadenţă, potrivit deciziei civile nr. 1517/2012 ale cărei efecte au fost ignorate practic de către instanţe.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările invocate în fazele devolutive ale procesului şi reafirmând efectul pozitiv al lucrului judecat din alte patru dosare derulate între aceleaşi părţi, ca şi caracterul general – obligatoriu al deciziilor nr. 7/2015 şi, respectiv, nr. 21/2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând decizia atacată, precum şi actele dosarului, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:

Necontestat, astfel cum a fost expusă detaliat în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a considerentelor prezentei decizii, situaţia de fapt derivă din încheierea de către recurentul-pârât, în anul 2000, a unor contracte de concesiune cu C. Catania Italia, având ca obiect realizarea programului de investiţii "Proiect al programului de dezvoltare edilitară a Municipiului Constanţa – zona Faleză Nord şi, respectiv, strada x".

Prin sentinţa civilă nr. 4853/COM/27.05.2004, Tribunalul Constanţa a obligat recurentul-pârât la predarea terenurilor – obiect al concesiunii, la realizarea căilor de acces, la efectuarea lucrărilor de sistematizare şi utilităţi edilitare, autorizând totodată C. să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala recurentului-pârât în caz de neexecutare de către acesta din urmă. Realizând în cele din urmă lucrările pe cheltuiala recurentului-pârât, C. a pornit executarea silită împotriva acestuia şi a cesionat ulterior creanţele izvorâte din stadiile etapizate de execuţie a lucrărilor în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1517/13.12.2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2012, s-a dispus acordarea unui termen de graţie până la data de 01.03.2013 şi plata eşalonată pe o perioadă de 15 ani, în rate anuale egale, începând cu 2013, cel mai târziu la 30 decembrie a fiecărui an, a creanţei rezultate din lucrările de infrastructură executate la proiectul anterior menţionat, reprezentând primul stadiu al lucrărilor, creanţă statuată în titlul executoriu. Ulterior, între aceleaşi părţi s-au derulat alte şapte stadii de execuţie a lucrărilor aferente aceluiaşi proiect.

Acesta este, aşadar, contextul în care între părţi s-au născut o serie de litigii, generate pe de o parte, tocmai de achitarea etapizată a creanţei, ulterior scadenţei debitului global aferent primului stadiu de execuţie a lucrărilor, iar, pe de altă parte, de derularea, necontestată, şi a altor stadii de execuţie a lucrărilor pentru acelaşi proiect, după cum s-a arătat anterior.

Înalta Curte reţine faptul că, de o manieră invariabilă, în cadrul acestor litigii (cu titlu de exemplu: dosarele nr. x/2014, nr. y/2016, nr. z/2018 şi nr. 744/118/2019), controversele dintre părţi s-au circumscris: incidenţei/neincidenţei în cadrul raportului juridic litigios a O.G. nr. 13/2011, din perspectiva faptului că izvorul debitului principal (reprezentat de contractele de concesiune încheiate între părţi), titlul executoriu (reprezentat de sentinţa civilă nr. 4853/COM/27.05.2004), executarea silită demarată în temeiul acestuia şi, nu în ultimul rând, decizia civilă nr. 1517/13.12.2012 a Curţii de Apel Constanţa, de eşalonare a plăţii creanţei cuprinse în titlul executoriu, sunt anterioare intrării în vigoare a actului normativ citat; naturii juridice a dobânzii pretinse şi datorate, respectiv penalizatoare/remuneratorie; depăşirii/nedepăşirii limitelor învestirii instanţelor, cu încălcarea principiului disponibilităţii, faţă de împrejurarea că acestea au acordat dobânda legală penalizatoare calculată prin imputare asupra diferenţei de debit rămas neachitat şi nu doar asupra sumei aferente fiecărei tranşe în parte; încălcării efectelor deciziei civile nr. 1517/13.12.2012 a Curţii de Apel Constanţa, de eşalonare a plăţii sumelor din titlul executoriu; modalităţii de calcul al sumelor pretinse şi acordate cu titlu de dobânzi legale penalizatoare; momentului la care creanţele prestinse cu acest titlu au dobândit caracterul cert, lichid şi exigibil cerut de lege; efectului pozitiv al lucrului judecat dedus din litigii similare, anterioare.

Astfel, Înalta Curte notează că prin hotărâri judecătoreşti definitive (cu titlu de exemplu, sentinţa civilă nr. 351 din 17.03.2020 a Tribunalului Constanţa – secţia a II-a Civilă, astfel cum a fost schimbată prin decizia nr. 106/04.03.2021 a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 197/29.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă – dosar nr. x/2019; sentinţa civilă nr. 1785/21.11.2019 a Tribunalului Constanţa – secţia a V-a Civilă, astfel cum a fost schimbată prin decizia civilă nr. 390/02.11.2020 a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 345/15.02.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă – dosar nr. x/2018), instanţele au statuat, fără echivoc, în sensul că intimata-reclamantă este îndreptăţită la dobânda legală penalizatoare, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, a căror incidenţă a fost reţinută pentru perioadele ulterioare intrării în vigoare a actului normativ, dată la care au fost abrogate dispoziţiile O.G. nr. 9/2000; că suspendarea executării silite a obligaţiei de plată, acordarea unui termen de graţie, respectiv eşalonarea plăţii datoriei dispuse în baza deciziei civile nr. 1517/13.12.2012 a Curţii de Apel Constanţa, nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere sub aspectul plăţii dobânzii legale, pentru că aceste împrejurări nu sunt de natură să înlăture dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului suferit prin întârzierea în executarea obligaţiei de plată, ci reprezintă o modalitate de executare eşalonată, consfinţită pe cale judiciară, aptă doar să confere debitorului dreptul de a face plăţi parţiale şi succesive şi să stabilească în sarcina creditorului obligaţia corelativă de a nu continua executarea silită, acesta din urmă fiind îndreptăţit la obţinerea beneficiului nerealizat sub forma dobânzii legale penalizatoare; că maniera de indicare a sumelor pretinse cu titlu de dobândă (ca rezultând din chiar efectul juridic al măsurii de eşalonare a plăţii pe cale judiciară), astfel cum acestea au fost justificate (art. 1531, art. 1535 C. civ.), iar ulterior precizate, cu menţionarea intervalelor de timp aferente şi ataşarea tabelelor conţinând calculul matematic explicativ al acestora, aspecte coroborate cu achitarea taxelor judiciare de timbru la valoarea pretinsă, circumscriu în mod evident împrejurarea că pretenţiile deduse judecăţii se raportează la soldul aflat în plată la momentul achitării fiecărei tranşe, iar nu la cuantumul individual al fiecărei tranşe şi, pe cale de consecinţă, conturează limitele învestirii instanţelor; că aspectele vizând modalitatea efectivă de calcul al dobânzii, reţinută în fazele devolutive ale procesului şi determinarea datei la care creanţele pretinse cu acelaşi titlu, pentru stadiile de execuţie ulterioare, au dobândit caracterul cert, lichid şi exigibil cerut de lege, nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, urmărind în realitate o reanalizare a probatoriului, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt, demers inadmisibil în faţa instanţei de recurs şi că statornicirile prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior, în litigii similare derulate între părţi, se impun în virtutea efectului pozitiv al lucrului judecat.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, fără a pretinde incidenţa în prezenta cauză a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în contextul lipsei triplei identităţi - justificată prin obiectul diferit al litigiilor anterioare derulate între aceleaşi părţi şi întemeiate pe aceeaşi cauză juridică - dezlegările date chestiunilor de drept menţionate, în litigiile anterioare similare, se impun prezentei judecăţi, ca rezultat al unei judicioase valorificări a efectului puterii de lucru judecat, confirmând astfel, atât apărările intimatei-reclamante, cât şi considerentele deciziei recurate, sub acest aspect.

Aceasta deoarece, procedând la o sinteză a motivelor de recurs, instanţa supremă observă că acestea se circumscriu, în cvasitotalitatea lor, problemelor de drept care, după cum s-a arătat, au primit deja o rezolvare definitivă. Astfel, în esenţă, criticile de nelegalitate invocate de recurent aduc în discuţie prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva încălcării regulilor de procedură sancţionate cu nulitatea, respectiv a depăşirii limitelor învestirii şi nerespectării principiului disponibilităţii, generate de imputarea sumelor pretinse cu titlu de dobânzi legale penalizatoare asupra soldului aflat în plată la data plăţii fiecărei tranşe, iar nu asupra valorii individuale a acestora din urmă; prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greşitei aplicări a normelor de drept material reprezentate de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu consecinţa statuării greşite asupra naturii juridice a dobânzii legale, generate de reţinerea eronată a naturii contractelor încheiate între părţi - izvor al obligaţiilor şi de faptul că actul normativ citat nu era în vigoare, nici la data încheierii acestora, nici la data emiterii titlului executoriu şi nici la cea a eşalonării plăţii; prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva încălcării autorităţii de lucru judecat a deciziei civile de eşalonare a plăţii, nr. 1517/2012, a Curţii de Apel Constanţa, precum şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva unei pretinse insuficiente motivări a deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte notează că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi ea presupune tripla identitate - de părţi, obiect şi cauză juridică; a doua operează atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv şi demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase ivite în raporturile dintre părţi, care nu mai pot fi contrazise şi care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior.

Astfel, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar în conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol, "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Textul legal citat impune în sarcina judecătorului obligaţia de a ţine seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept. Cu alte cuvinte, lucru judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Soluţia contrară – încălcarea lucrului judecat, prin ignorarea modului în care, anterior, au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi - vulnerabilizează legalitatea hotărârii nou-pronunţate, echivalând cu o nesocotire a principiilor securităţii raporturilor juridice şi garantării dreptului la un proces echitabil, ocrotite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce nu poate fi primit.

Din această perspectivă, reţinând identitatea de materie litigioasă existentă între prezentul proces şi cele anterioare derulate între părţi, Înalta Curte constată că au dobândit putere de lucru judecat statuările anterioare din hotărârile menţionate în precedent, referitoare la: aplicabilitatea în cauză a O.G. nr. 13/2011; natura juridică a dobânzii legale, în mod just prestinse de reclamantă, ca fiind penalizatoare; pronunţarea în limitele învestirii de către instanţe, prin raportare la maniera unitară în care reclamanta a înţeles să deducă judecăţii pretenţiile îndreptate împotriva pârâtului, în sensul că acestea vizează întregul sold aflat în plată la data plăţii fiecărei tranşe, iar nu valoarea individuală a acestora din urmă.

Altfel spus, aceste dezlegări se impun şi instanţei de recurs, astfel încât nu mai pot constitui obiect de analiză în prezentul stadiu procesual, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu referire la critica vizând încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile de eşalonare a plăţii creanţei, nr. 1517/2012, a Curţii de Apel Constanţa, Înalta Curte subliniază, în primul rând, faptul că doar încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu şi încălcarea efectului pozitiv.

În al doilea rând, fiind neechivocă neîndeplinirea condiţiei triplei identităţi între prezentul litigiu şi cel finalizat prin decizia în discuţie şi observând argumentele invocate de recurentul-pârât în susţinerea acestui motiv de nelegalitate, referitoare la eşalonarea plăţilor şi rescadenţarea termenelor de plată (de natură să excludă, în opinia sa, raportul juridic litigios din sfera de aplicabilitate a O.G. nr. 13/2011), apare cu evidenţă faptul că acesta a înţeles că pretindă, în realitate, o încălcare a efectului pozitiv al lucrului judecat, critică ce se subsumează ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce, în susţinerea acestuia, instanţele devolutive nu au conferit valoare de lucru judecat unor aspecte pretins a fi dezlegate, cu încălcarea normelor de drept procesual care reglementează efectele hotărârii judecătoreşti, cuprinse în art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Deşi recurentul-pârât extinde efectul pozitiv şi asupra dobânzii legale penalizatoare aferente debitului de 12.213.635,86 RON, invocând că exigibilitatea şi certitudinea acestei creanţe au intervenit mult ulterior emiterii titlului executoriu iniţial, Înalta Curte apreciază că, întrucât, pe de o parte, decizia civilă nr. 1517/2012 nu statuează asupra naturii juridice a dobânzilor pretinse de reclamantă şi nici asupra bazei de calcul la care acestea ar putea fi raportate, iar pe de altă parte, hotărârea judecătorească în discuţie nu a suspendat executarea creanţelor statuate în titlul executoriu, concluzia care se impune este aceea că lucrul judecat în respectivul proces nu poate fi de natură a contrazice statuările reţinute în prezentul cadru procesual ci, dimpotrivă, justifică şi fundamentează soluţia adoptată în cauza de faţă, astfel încât efectul pozitiv - în forma pretinsă de recurent - nu se verifică.

Cu referire la critica de nelegalitate circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reţine că, potrivit textului legal citat, casarea unei hotărâri se poate cere şi când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de recurs deduce verificării instanţei supreme nemotivarea deciziei sub aspectul criticii formulate în apel, referitoare la discrepanţele existente între cele două modalităţi de calcul al cuantumului dobânzilor pretinse.

Şi această critică este nefondată, urmând a fi înlăturată în condiţiile în care, după cum se poate lesne observa din analiza considerentelor deciziei recurate, curtea de apel a realizat o examinare judicioasă şi completă a argumentelor pro şi contra, de fapt şi de drept, ridicate de părţile litigante în legătură cu aspectul sesizat. Susţinerea recurentului nu este justificată faţă de împrejurarea că raţionamentul logico-juridic al instanţei devolutive este explicat adecvat, suficient şi reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii în discuţie, motivarea reprezentând, de principiu, o chestiune de conţinut şi nu una de cantitate, neobligând la analiza fiecărui argument invocat, instanţele având libertatea de a grupa susţinerile ample ale părţilor pentru a le răspunde printr-un considerent comun.

Nemulţumirea recurentului-pârât faţă de modalitatea de calcul al sumelor pretinse adoptată de instanţă şi, implicit, faţă de soluţiile pronunţate, nu poate însă constitui obiect de analiză din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte factuale, de reapreciere a materialului probator, inadmisibile în actuala reglementare a căii extraordinare de atac, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În afara sferei de examinare vor rămâne astfel şi criticile vizând stabilirea exactă a momentului la care creanţele pretinse cu titlu de dobânzi au dobândit caracter cert şi exigibil, acestea constituindu-se, de asemenea, în motive de netemeinicie a hotărârii recurate, urmărind, în realitate, reevaluarea situaţiei de fapt, ceea ce nu poate fi primit.

Faţă de toate considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând neincidenţa în cauză a motivelor de casare examinate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Constanţa, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 360/16.09.2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2022.