Share purchase agreement challenge fails as share-sale statutory provisions inapplicable and fraud claims unreviewable; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 10 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), solicitând să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. B011 din 5 aprilie 2004, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B011 din 5 aprilie 2004, încheiat la S.C. B. S.A. Piteşti la 9 martie 2006, respectiv nulitatea absolută a art. 9.16, art. 9.17, art. 9.19 şi art. 9.20 pentru fraudarea legii şi abuz de drept; să se constate încălcarea de către vânzătoare a art. 8.4.2 şi art. 8.7 din contract; să se dispună restituirea preţului actualizat al contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, pentru fraudarea legii prin constatările de la punctele 1 şi 2; să se dispună acordarea dobânzilor şi actualizărilor prevăzute de lege pentru sumele încasate cu titlu de preţ; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 57 din Constituţia României, art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi ale O.U.G. nr. 296/2000 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.

Pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea de şedinţă din 12 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins excepţia netimbrării, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere având ca obiect constatarea încălcării de către vânzătoare a art. 8.4.2 şi art. 8.7 din contract, excepţie invocată de instanţă din oficiu, pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată, şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 3186/2019 din 1 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins capătul 2 de cerere având ca obiect constatarea încălcării de către vânzătoare a art. 8.4.2 şi art. 8.7 din contract, ca inadmisibil. A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi a respins cererea reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a sentinţei atacate. A menţionat că nu contestă soluţia de respingere ca inadmisibil a capătului 2 de cerere.

Prin decizia civilă nr. 697A/2021 din 16 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant şi a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând instanţei să admită calea de atac formulată şi să caseze în parte hotărârea atacată, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs sunt în esenţă următoarele:

Prin memoriul de recurs recurentul susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei în sensul că raţionamentul prin care curtea de apel a reţinut că deşi clauzele contestate există în contract ele, nu limitează accesul la justiţie, nu este logic. Se susţine că limitările impuse de art. 9.16, art. 9.17, art. 9.19 şi art. 9.20 din contractul încheiat între părţi nu au fost analizate din perspectiva art. 13 din Convenţia Europeană referitor la accesul la justiţie.

Recurentul-reclamant invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1337 C. civ. din 1864 referitor la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, susţinând că intimata-pârâtă nu l-a informat despre situaţia B. S.A. şi că i-a ascuns componenţa patrimoniului şi datoriile acestei societăţi.

Sub un alt aspect, recurentul susţine că au fost greşit aplicate normele de drept material reprezentate de art. 12 alin. (5)1 şi alin. (5)2 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării deoarece curtea de apel a reţinut că aceste dispoziţii au fost introduse prin Legea nr. 191/2004, care a intrat în vigoare la 29 mai 2004, ulterior încheierii contractului de privatizare, deşi acestea au fost introduse prin O.G. nr. 36/2004, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 2004, anterior încheierii contractului de privatizare, arată recurentul. În acest sens, recurentul susţine că instanţa de apel a menţionat eronat că Legea nr. 137/2002 a fost modificată la data de 26.05.2004 în condiţiile în care acesta a indicat corect parcursul legislativ al acestei legi. Astfel, arată recurentul, art. 12 alin. (5) indice 1 şi 5 indice 2 ale Legii nr. 137/2002 au fost introduse şi s-au aflat în vigoare anterior datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 05.04.2004, fiind prevăzute de O.G. nr. 36/2004 din 20.01.2004.

Se mai arată că raţionamentul curţii de apel ar fi fost diferit, în sensul că aceasta ar fi putut constata că activele societăţii privatizate erau incluse în capitalul social. De asemenea, recurentul susţine că prin aplicarea greşită a normelor de drept material instanţa de apel a pronunţat decizia recurată bazată pe o premisă eronată. Totodată, recurentul menţionează că nu contestă soluţia de respingere de către tribunal ca inadmisibil a capătului 2 din cererea de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 12 alin. (5)1 şi alin. (5)2 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, întrucât instanţa de apel în mod corect a răspuns criticilor cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 191/2004, prin care a fost modificată Legea nr. 137/2002, astfel cum a fost criticată prin cererea de apel.

Înalta Curte reţine că art. 12 alin. (5)1 din Legea nr. 137/2002 a fost introdus prin O.U.G. nr. 36/2004 şi menţinut prin Legea nr. 191/2004, prin care a fost introdus şi alin. (5)2, astfel cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 191/2004 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 36/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 137/2002:

"La articolul I, punctul 5 va avea următorul cuprins: 5. După alin. (5) al articolului 12 se introduc alin. (5)1 şi 52 cu următorul cuprins:

(51) Majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-au eliberat certificate de atestare a dreptului de proprietate se realizează fără adăugarea unei prime de emisiune.

(52) Preţul de subscriere al acţiunilor aferente dreptului de preferinţă exercitat de acţionarii existenţi în cadrul majorării capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-au eliberat certificate de atestare a dreptului de proprietate se va stabili fără adăugarea unei prime de emisiune."

Este adevărat că art. 12 alin. (5)1 din Legea nr. 137/2002 a fost introdus prin O.U.G. nr. 36/2004, însă această împrejurare nu este de natură să atragă aplicabilitatea acestuia în cauză.

Înalta Curte reţine că prevederile art. 12 alin. (5)1 şi 52 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, nu sunt incidente în speţă, obiectul actului juridic a cărui nulitate absolută parţială se solicită a fi constatată prin cererea de chemare în judecată este reprezentat de acţiunile deţinute de stat, prin instituţia publică implicată în privatizare, respectiv intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, la societatea B. S.A.

Referitor la acest aspect, în mod corect instanţa de apel, stabilind situaţia de fapt, a reţinut că obiectul actului juridic rezultă din clauza expresă de la art. 2.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. B011/05.04.2004, respectiv un număr de 217.279 acţiuni, reprezentând 97.98% din capitalul social al B. S.A..

Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a evidenţiat distincţia între capitalul social, reprezentat de acţiuni sau părţi sociale şi patrimoniul societăţii, compus din bunurile aflate în proprietatea acesteia. Or, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat, autoarea intimatei-pârâte a vândut şi autorul recurentului-reclamant a cumpărat, pachetul de acţiuni deţinut de stat la această societate comercială, şi nu imobile din patrimoniul B. S.A..

În consecinţă, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub acest aspect sunt nefondate.

Totodată, Înalta Curte reţine că recurentul a invocat în mod formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece acesta nu argumentează în concret considerentele contradictorii şi nici nu arată care sunt motivele străine de natura cauzei din decizia recurată, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de curtea de apel. Criticile recurentului prin care arată că limitele impuse de art. 9.16, art. 9.17, art. 9.19 şi art. 9.20 din contractul încheiat între părţi nu au fost analizate din perspectiva art. 13 din Convenţia Europeană referitor la accesul la justiţie nu pot fi însuşite de Înalta Curte, deoarece din punct de vedere al naturii sale juridice, dreptul de "recurs" este un drept subiectiv de natură procedurală care garantează în privinţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie "un drept de acces" în faţa judecătorului intern sau în faţa oricărei alte autorităţi competente ce poate dispune "redresarea" situaţiei litigioase.

Faţă de faptul că cererea de chemare în judecată a fost analizată de prima instanţă de judecată, iar hotărârea pronunţată a fost supusă căii de atac prevăzute de lege, rezultă fără echivoc că recurentul a avut acces la justiţie, astfel că nu se poate prevala de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că instanţa de apel a reţinut din perspectiva art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie că în prezenta cauză accesul la justiţie al reclamantului nu a fost blocat în condiţiile în care acesta a putut să formuleze cerere de chemare în judecată pentru a obţine desfiinţarea clauzelor contractuale apreciate ca nelegale pe care instanţa nu a respins-o ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte criticile cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1337 C. civ. din 1864, cu privire la răspunderea vânzătorului, instanţa supremă reţine că acestea nu pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât analiza relei-credinţe şi a răspunderii contractuale a unei părţi sunt aspecte de fapt. Administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile. Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 697A/2021 din 16 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 697A/2021 din 16 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2022.