Validity of shareholder withdrawal from listed company and classification of 90-day statutory deadline as forfeiture period

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Prahova, sub numărul x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 226.543,156 RON, datorie certă, lichidă şi exigibilă, reprezentând contravaloarea unui număr de 851.666 acţiuni, ca urmare a exercitării de către reclamantă a dreptului de retragere din calitatea de acţionar al acesteia.

De asemenea a solicitat obligarea la plata dobânzii legale, calculată de la data scadenţei plăţii dreptului de retragere şi până la achitarea integrală a debitului.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1535 C. civ., O.G. nr. 13/2011, Legea nr. 151/2014 şi Regulamentul A.S.F. nr. 17/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 1680/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta B. S.A. şi s-a respins cererea având ca obiect pretenţii, ca fiind exercitată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin decizia nr. 107 din 11 martie 2020, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a admis apelul pârâtei A. S.A., a anulat sentinţa civilă nr. 1680/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019*.

Prin sentinţa nr. 1132/12.11.2020, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 226.543,156 RON, reprezentând contravaloarea unui număr de 851.666 acţiuni, urmare a exercitării dreptului de retragere din calitatea de acţionar, precum şi la plata dobânzilor legale calculate de la data scadenţei plăţii şi până la achitarea integrală a debitului şi s-a luat act de solicitarea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Pârâta B. S.A. a formulat apel, care a fost respins prin decizia nr. 182 din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta a formulat recurs prin care, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat:

- în principal, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 6 CEDO, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare direct la instanţa de fond, ca urmare a incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. urmare a admiterii recursului, tribunalul va fi obligat să procedeze la o judecată efectivă şi convingătoare asupra fondului cauzei, prin raportare la tot ansamblul apărărilor formulate de recurentă;

- în secundar, admiterea prezentului recurs, casarea în tot a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, ca urmare a incidenţei motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., instanţa de apel urmând a fi obligată să procedeze la o judecată efectivă şi convingătoare asupra primului motivul de apel, respectiv cu privire la motivarea sentinţei civile nr. 1132 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Prahova;

- în subsidiar, admiterea prezentului recurs, casarea în tot a deciziei civile atacate, cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea admiterii apelului formulat de recurentă, ca urmare a incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu a procedat la motivarea corespunzătoare a deciziei pronunţate.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

După o serie de consideraţii teoretice asupra importanţei motivării unei hotărâri, recurenta învederează că instanţa de apel nu a efectuat o cercetare efectivă a litigiului, aspect care rezultă, în esenţă, din faptul că soluţia pronunţată asupra primului motiv de apel este cuprinsă într-un singur paragraf care cuprinde mai puţin de 2 rânduri complete.

Arată recurenta că esenţa apelului formulat a fost aceea de a reclama încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. şi a dreptului la un proces echitabil prin aceea că prima instanţă, prin hotărârea dată, a preluat efectiv, susţinerile reclamantei, dând o aparenţă de motivare a hotărârii astfel pronunţate.

Instanţa de apel nu ar fi analizat niciunul dintre argumentele recurentei, spre a le sublinia netemeinicia, chestiune care a încălcat iremediabil dreptul la un proces echitabil al acesteia.

Procedând în acest mod, instanţa de apel nu a cercetat temeinicia motivului principal de apel cu care a fost sesizată, iar pronunţarea unei soluţii direct în recurs asupra motivului principal de apel nu respectă dispoziţiile procedurale aplicabile cauzei.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine, în primul rând, că, prin decizia atacată i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Astfel, învederează că instanţa de apel a procedat la judecarea cauzei pe fond fără a da posibilitatea recurentei de a-i fi reprezentate interesele de către avocatul ales, a cărui cerere de amânare pentru motive medicale a fost respinsă.

Apreciază că stabilirea unui alt termen de judecată în vederea acordării posibilităţii avocatului ales de a se prezenta personal în faţa instanţei, în condiţiile în care, până la acel moment, a existat numai bună-credinţă din partea recurentei, ar fi fost o măsură care nu ar fi creat nicio ingerinţă în drepturile procesuale ale intimatei-reclamante.

Conchide că s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţia României, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nulă.

În al doilea rând, recurenta învederează că dezbaterile asupra apelului, inclusiv pronunţarea deciziei, s-au făcut cu încălcarea principiului contradictorialităţii, sub două aspecte.

Dintr-o primă perspectivă, arată că însăşi trecerea peste imposibilitatea medicală de prezentare şi acordarea cuvântului asupra apelului declarat a creat premisele unor dezbateri lipsite de substanţă, unilaterale, lipsite de contradictorialitate.

Dintr-o a doua perspectivă, susţine că instanţa de apel a avut în vedere împrejurări care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, cum ar fi calificarea naturii termenului instituit de Legea nr. 151/2014 în vederea depunerii cererii de retragere, respectiv dacă este unul prohibitiv sau de decădere şi efectele nerespectării acestuia, precum şi reaprecierea situaţiei care atrăgea posibilitatea acţionarilor de a formula cerere de retragere, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 151/2014.

În concret, instanţa de apel ar fi apreciat că, în cauză, este incidentă situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014 şi nu cele prevăzute la lit. a) şi b) ale aceluiaşi text legal.

Astfel, instanţa de apel ar fi recalificat situaţia care atrăgea posibilitatea acţionarilor societăţii de a formula cerere de retragere, fără ca această chestiune să fi făcut obiectul apelului sau întâmpinării şi fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor acest lucru.

Concluzionând, arată că întemeierea deciziei date în apel pe alte împrejurări decât cele ridicate de părţi, împrejurări care nu au fost puse în discuţia părţilor, încalcă principiul contradictorialităţii şi al disponibilităţii.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că instanţa de apel a procedat la recalificarea situaţiei care dădea dreptul acţionarilor de a se retrage din cadrul societăţilor listate pe sistemul alternativ Rasdaq în baza Legii nr. 151/2014, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, instanţa de apel ar fi apreciat că, în cauză, este incidentă situaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, pe considerentul că împrejurarea anulării hotărârii A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015 a societăţii B. S.A. ar echivala cu ipoteza nedesfăşurării adunării generale (prevăzută de art. 2 din lege) în termenul de 120 zile.

Menţionează că, pentru a se considera incidentă ipoteza de la lit. c) a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 151/2014, era necesar ca adunarea generală de aprobare a demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacţionare a acţiunilor emise de societate pe o piaţă reglementată sau a tranzacţionării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare fie să nu fi fost convocată absolut deloc de Consiliile de administraţie/Directoratele societăţilor listate pe piaţa Rasdaq, fie să fi fost convocată dar cu nerespectarea ţinerii adunării în termenul de 120 zile.

Susţine că, în cauză, nu este incidentă o astfel de ipoteză, deoarece Consiliul de administraţie al societăţii recurente a convocat adunarea pentru data de 20.01.2015, dată la care s-a aprobat efectuarea demersurilor în vederea tranzacţionării acţiunilor societăţii în sistemul alternativ AERO.

În plus, susţine că nici împrejurarea anulării ulterioare a hotărârii acţionarilor nu echivalează cu nedesfăşurarea efectivă a Adunării Generale. Faptul că acea hotărâre a fost anulată în temeiul art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu duce la anularea adunării generale.

Conchide recurenta că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 114 din Legea nr. 31/1990 şi de art. 2 şi 4 din Legea nr. 151/2014, împrejurare care a creat premisele pronunţării eronate şi asupra următoarelor aspecte determinante asupra fondului cauzei.

O altă critică subsumată acestui motiv de casare o reprezintă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în aprecierea faptului că cererea de retragere formulată de reclamanta-intimată A. S.A. îndeplineşte cumulativ toate condiţiile de fond şi de formă.

Recurenta prezintă cadrul legal general aplicabil dreptului acţionarului de a se retrage din societate, respectiv art. 134 din Legea nr. 31/1990 şi cadrul special, respectiv art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 151/2014.

Menţionează că naşterea dreptului de retragere este afectată de condiţia suspensivă a intervenirii uneia dintre cele trei ipoteze ale art. 4 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 151/2014. Totodată, dreptul de retragere se putea exercita în termen de 90 zile care curge de la data ţinerii adunării generale, convocată potrivit art. 2 din Legea nr. 151/2014, termenul fiind unul imperativ şi peremptoriu.

În privinţa condiţiilor de formă, susţine că dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 151/2014 sunt derogatorii numai în privinţa termenului şi a condiţiilor de fond, astfel că, în speţă, s-ar aplica regulile generale ale alin. (3) al art. 134 din Legea nr. 31/1990, respectiv depunerea unei cereri în care acţionarul îşi manifestă dreptul de retragere, la care se ataşează certificatul de acţionar.

Or, raportat la aceste condiţii, intimata-reclamantă nu şi-ar fi exercitat dreptul de retragere din societatea B. S.A.

Astfel, arată că, în ce priveşte condiţiile de fond, era incidentă ipoteza prevăzută de art. 4 lit. a) din Legea nr. 151/2014, întrucât constatarea nulităţii AGEA nr. 1/20.01.2015 ca efect al nulităţii votului acţionarului ce deţinea 49,2732% din capitalul social a dus la neîndeplinirea condiţiilor legale de cvorum, prevăzute de art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, apreciază că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 151/2014.

Referitor la exercitarea dreptului de retragere în termenul de 90 de zile, se susţine că, având în vedere faptul că Hotărârea A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015 a fost anulată, termenul de 90 de zile în care acţionarii îşi puteau exercita dreptul de retragere a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv de la data de 04.04.2016 şi s-a împlinit la data de 04.07.2016.

În acest sens, pentru eliminarea oricăror dubii şi interpretări variate, a fost emisă şi Decizia ASF nr. 955/22.04.2016, care a statuat că cererile de retragere se depun în termen de 90 de zile de la data de 04.04.2019, numai de către persoanele (fizice/juridice) care aveau calitatea de acţionar la data 05.03.2015 (a se vedea dosar fond).

Din punctul de vedere al recurentei, termenul imperativ de 90 de zile reprezintă tot o condiţie de fond a exercitării dreptului de retragere în condiţiile reglementate de Legea 151/2014, deoarece dreptul de retragere se naşte la data îndeplinirii uneia din ipotezele prev. de art. 4 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 151/2014.

În speţă, în condiţii ideale, dreptul de retragere s-ar fi născut la data ţinerii A.G.E.A. din 20.01.2015, dacă mandatarul general al acţionarului majoritar nu ar fi votat/nu i s-ar fi permis să voteze (aşa cum ar fi trebuit) în cadrul AGEA. Totuşi, în condiţiile adoptării hotărârii A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015, recurenta apreciază că dreptul de retragere s-a născut la data rămânerii definitive a deciziei de anulare, respectiv la 04.04.2016.

Dreptul subiectiv civil al acţionarului de a se retrage din societate este nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, fiind afectat de condiţia suspensivă a evenimentului viitor şi nesigur ca realizare a preexistentei uneia din ipotezele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a)-c) din Legea 151/2014. Altfel spus, naşterea dreptului intervine abia la momentul îndeplinirii uneia din cele trei ipoteze prevăzute de lege.

Prin urmare, susţine că, depunerea cererii de retragere în termenul prevăzut de lege trebuie asimilată unei condiţii de fond a dreptului de retragere din societate deoarece, în afara termenului imperativ de 90 de zile, acest drept nu exista în patrimoniul acţionarului societăţii.

Cum dreptul de retragere există efectiv numai în acest interval de timp foarte bine definit de lege, rezultă că acţionarul poate pretinde exercitarea dreptului doar înăuntrul termenului.

Or, cu privire la acest aspect, decizia instanţei de apel are la bază atât încălcarea cât şi aplicarea eronată a normelor de drept material, susţine recurenta.

Pe de o parte, instanţa de apel ar fi considerat ca valid exercitat un drept afectat de condiţia suspensivă a împlinirii uneia din cele trei ipoteze prev. de art. 4 din Legea 151/2014, înainte de împlinirea condiţiei suspensive, respectiv a validat exercitarea unui drept care nu era născut la data depunerii declaraţiei de retragere din data de 09.12.2015.

Pe de altă parte, instanţa de apel ar fi recalificat natura modalităţii ce afecta dreptul subiectiv de retragere reglementat de Legea nr. 151/2014, dintr-unul afectat de o condiţie suspensivă, în unul afectat de un termen rezolutoriu.

Cu privire la condiţiile de formă, susţine că instanţa de apel nu a analizat condiţia obligatorie pentru transferul acţiunilor prevăzută de art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, constând în prezentarea certificatului de acţionar odată cu cererea de retragere.

A treia critică a recurentei, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte faptul că, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că este aplicabilă dobânda legală penalizatoare pentru raporturi între profesionişti.

În acest sens, arată că deşi dispoziţiile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 nu fac distincţie după cum sumele de bani datorate provin sau nu din obiectul de activitate al profesioniştilor, totuşi instanţa trebuia să facă distincţie între aria de aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Aşadar, de vreme ce raporturile juridice care fac obiectul cauzei nu decurg din exploatarea unei întreprinderi (chestiune lămurită prin dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (3) din C. civ.), în cauza de faţă devin aplicabile normele de drept material prevăzute de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 şi nu cele prevăzute de art. 3 alin. (2)1 din acelaşi act normativ.

La 04 noiembrie 2021, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 9 noiembrie 2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta invocă, sub un prim aspect, încălcarea dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 din C. proc. civ. şi a principiului contradictorialităţii, prin faptul că instanţa de apel a deschis dezbaterile asupra fondului, deşi apărătorul recurentei formulase o cerere de amânare a judecăţii cauzei, pe considerente de ordin medical.

Verificând actele dosarului de apel, se constată că, pentru termenul din 12.05.2021, apărătorul apelantei-pârâte a depus la dosarul cauzei, prin poşta electronică, o cerere de amânare a cauzei, ca urmare a unei intervenţii stomatologice pentru eliminarea unui abces dentar la 07.05.2021, solicitând acordarea unui termen de judecată, fiind ataşată şi dovada celor afirmate.

Dezbaterile asupra apelului au avut loc la termenul din 12.05.2021, când instanţa a respins cererea de amânare a judecării cauzei, având în vedere diagnosticul menţionat pe adeverinţa medicală şi lipsa menţiunii părţii că nu doreşte substituirea apărătorului ales şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 26.05.2021.

Potrivit art. 222 C. proc. civ., "(1) amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei; (2) când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea, în vederea depunerii de concluzii scrise".

Aşa cum arată expres textul de lege, amânarea pentru lipsa de apărare are un caracter excepţional, aspect care se corelează cu faptul că se poate dispune numai pentru motive temeinice. Pornind de la faptul că primul alineat al art. 222 C. proc. civ. precizează că motivele invocate nu trebuie să fie imputabile părţii sau reprezentantului ei, Înalta Curte reţine că această abordare normativă evidenţiază caracterul obiectiv al motivelor ce pot justifica o cerere de amânare pentru lipsă de apărare. Totodată, trebuie reliefat faptul că această prevedere are menirea de a asigura respectarea dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ.

Făcând aplicarea în cauza de faţă a acestor norme legale, instanţa supremă constată că nu este îndeplinită cerinţa referitoare la dovedirea unor motive temeinice pentru a obţine amânarea cauzei, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, raportat la diagnosticul menţionat în adeverinţa medicală, apărătorul pârâtei nu a dovedit, în concret, imposibilitatea de prezentare la termenul din 12.05.2021.

În plus, conform art. 234 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, "în cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional, îşi va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care îşi desfăşoară activitatea într-o altă formă de exercitare a profesiei, dacă în prealabil obţine acordul clientului în acest scop", or, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în cauză nu s-a făcut dovada unei interdicţii de substituire a apărătorului exprimată expres de pârâta B. S.A.

Instanţa supremă reţine că recurenta nu justifică o vătămare nici din perspectiva art. 222 alin. (2) C. proc. civ., sens în care constată că instanţa de apel a amânat pronunţarea pentru 26.05.2021, dată până la care recurenta-pârâtă, prin apărător ales, a depus la dosarul cauzei concluzii scrise .

Cât timp, partea, legal citată, a avut posibilitatea, pe parcursul procesului, de a-şi susţine cererile şi apărările, oral sau în scris, nu se poate reţine nici o încălcare a principiului contradictorialităţii, din această perspectivă.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază ca nefondată această critică.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, prin faptul că, la soluţionarea cauzei, a avut în vedere împrejurări care nu au fost puse în discuţia părţilor, sens în care menţionează calificarea din oficiu a naturii juridice a termenului instituit de Legea nr. 151/2014 în vederea depunerii cererii de retragere din societate, respectiv dacă este un termen prohibitiv sau de decădere şi reaprecierea, din oficiu, a situaţiei care atrăgea posibilitatea acţionarilor de a formula cerere de retragere, în temeiul dispoziţiilor art. 1512014.

În speţă, instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune în despăgubire rezultată din exercitarea dreptului de retragere din calitatea de acţionar, în temeiul art. 4 din Legea nr. 151/2014.

Prin sentinţa nr. 1132/12.11.2020, Tribunalul Prahova, admiţând cererea, a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 151/2014, coroborat cu art. 2 din acelaşi act normativ, obligaţia societăţii ai căror acţionari şi-au exercitat dreptul de retragere este una de rezultat, corelativă dreptului acţionarului de a pretinde preţul pentru acţiunile deţinute, ceea ce înseamnă, în speţă, că dreptul reclamantei s-a născut ca efect al legii.

Prin apelul exercitat împotriva acestei sentinţe, recurenta-pârâtă a susţinut că dispoziţiile Legii nr. 151/2014 nu au reglementat un drept de retragere absolut şi perpetuu, ci un drept de retragere de care se putea beneficia numai în anumite condiţii (art. 4 din Legea nr. 151/2014) şi numai într-un anumit termen (respectiv, de 90 zile, derogatoriu faţă de cel de 30 zile, stabilit prin art. 134 din Legea nr. 31/1990).

A mai susţinut că, având în vedere că hotărârea A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015 prin care acţionarii recurentei au aprobat admiterea la tranzacţionare a acţiunilor emise prin sistemul alternativ de tranzacţionare AERO a fost anulată, prima instanţa trebuia să o asimileze celei prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 151/2014.

Totodată, a susţinut că, raportat la decizia ASF nr. 955/22.04.2016, reclamanta avea posibilitatea formulării unei cereri de retragere în intervalul 04.04.2016-04.07.2016, respectiv în termen de 90 de zile de la data anulării AGEA nr. 1/20.01.2015. Cum reclamanta nu şi-a manifestat dreptul de retragere în termenul prevăzut de lege, cererea depusă în data de 09.12.2015 ar fi prematur introdusă.

Prin întâmpinarea formulată în apel, intimata-reclamantă a susţinut că dreptul acţionarilor de a se retrage din societate s-a născut prin efectul legii, iar susţinerea potrivit căreia dreptul de a solicita răscumpărarea acţiunilor s-ar fi născut abia la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 8 C. civ./24.09.2015 este nefondată, hotărârea pronunţată în fond bucurându-se de o putere de lucru judecat provizorie, confirmată prin soluţia dată în apel.

Totodată, a susţinut intimata faptul că decizia A.S.F. nu se poate interpreta în sensul că cei care îşi exercitaseră deja dreptul de retragere, prin raportare la dispoziţiile legii, ar fi trebuit să reia această procedură. Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 151/2014, a apreciat că cererea de retragere a fost formulată în termen legal.

Având în vedere aceste susţineri ale părţilor, cât şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii, respectiv plata unui număr de 851.666 acţiuni ca urmare a exercitării dreptului de retragere din calitatea de acţionar, instanţa de apel a reţinut că nu pot fi incidente ipotezele reglementate de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 151/2014, situaţia de fapt încadrându-se în prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din acelaşi text normativ, care reglementează situaţia în care adunarea generală convocată potrivit prevederilor art. 2 nu se desfăşoară în termenul de 120 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 151/2014, deoarece anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015 produce efecte retroactive, considerându-se că aceasta nu a avut loc niciodată.

A mai reţinut instanţa de apel, pe de o parte, că Legea nr. 151/2014 nu a instituit termene prohibitive, până la împlinirea cărora nu se permite exercitarea unui drept, ci termene de decădere, care au efectul contrar, adică pierderea dreptului în cazul exercitării ulterior termenului şi, pe de altă parte că, atât timp legea nu a instituit termene prohibitive, exercitarea dreptului de retragere înainte de data rămânerii definitive a sentinţei nr. 8 C. civ./24.09.2015 nu duce la pierderea de către reclamantă-intimată a dreptului de retragere.

Critica recurentei este nefondată.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a coroborat argumentele de fapt şi temeiurile juridice invocate prin cererile şi apărările depuse la dosar, stabilind că cererea de retragere din societate a reclamantei nu poate fi considerată prematură, fiind introdusă în mod evident anterior împlinirii termenului de decădere, care începe să curgă la 04.04.2016.

În acest context, nu se poate reţine că au fost încălcate limitele devoluţiunii în apel sau principiul contradictorialităţii, părţile fiind legal citate şi având posibilitatea să formuleze concluzii asupra chestiunilor supuse discuţiei de către instanţa de apel, respectiv asupra tuturor cererilor, excepţiilor şi împrejurărilor de fapt sau de drept invocate prin motivele de apel şi întâmpinare.

Încadrarea juridică realizată de instanţă cu privire la cazul de retragere din societate aplicabil potrivit art. 4 din Legea nr. 151/2014, precum şi calificarea termenului în care acţionarii îşi pot exercita dreptul de retragere reprezintă operaţiuni ce ţin de procesul deliberării şi constituie argumentele prin care instanţa de apel a respins criticile apelantei.

Recurenta-pârâtă nu poate justifica vreo vătămare procesuală prin nepunerea în discuţie, prealabil închiderii dezbaterilor în apel, a acestor încadrări juridice, în condiţiile în care a putut invoca în prezentul recurs greşita aplicare a normelor de drept material relevante.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia este nemotivată, deoarece instanţa de apel nu a făcut o cercetare efectivă a fondului cererii de apel, respectiv nu a motivat convingător respingerea motivului de apel constând în pronunţarea sentinţei primei instanţe cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "art. 6 paragraful nr. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că, prin cererea de apel, pârâta a criticat sentinţa primei instanţe atât sub aspectul nemotivării, cât şi sub aspectul netemeiniciei sale.

Faţă de soluţia pronunţată asupra apelului, prin care s-a confirmat soluţia primei instanţe, raportat şi la caracterul devolutiv al acestei căi de atac, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând un raţionamentul-logico juridic ce poate fi verificat de instanţa de control judiciar.

În ceea ce priveşte primul motiv de apel referitor la "viciul nemotivării", instanţa de apel a arătat, în mod succint, că "instanţa de fond a procedat la examinarea atât a situaţiei de fapt, cât şi a prevederilor legale incidente în cauză, neputându-se aprecia că motivarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege."

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă, sub un prim aspect, faptul că instanţa de apel a aplicat greşit, în cauză, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, respectiv a reţinut incidenţa ipotezei în care acţionarii au dreptul de a se retrage din societate când adunarea generală, convocată potrivit prevederilor art. 2, nu se desfăşoară în termenul de 120 de zile stabilit la art. 2 alin. (1) din lege.

Prin sentinţa civilă nr. 8 C. civ. din 24.09.2015, pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 226/04.04.2016 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a constatat nulitatea Hotărârii Generale Extraordinare a Acţionarilor B. S.A. Comarnic nr. 1/20.01.2015.

Prin decizia ASF nr. 955/22.04.2016, s-a hotărât că acţionarii înregistraţi în Registrul acţionarilor la data de 05.03.2015 pot depune cereri de retragere din societate, în termen de 90 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii de Apel Ploieşti prin care s-a anulat hotărârea A.G.E.A. a acţionarilor B. S.A., respectiv de la data de 04.04.2016.

Nu poate fi primită critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 151/2014.

În acest sens, instanţa supremă reţine că, deşi art. 4 din Legea nr. 151/2014 nu prevede expres ipoteza anulării hotărârii adunării generale convocată conform prevederilor art. 2 din acelaşi act normativ, fiind deci o situaţie atipică, în realitate, în speţă, nici nu prezintă relevanţă care dintre ipotezele prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 151/2014 ar fi incidentă, atât timp cât, pentru a înlătura orice dubiu, şi în mod derogatoriu de la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 151/2014, Autoritatea de Supraveghere Financiară a stabilit că termenul de exercitare a dreptului de retragere curge de la data de 04.04.2016.

Pentru aceste considerente, vor fi înlăturate şi criticile recurentei-pârâte privind neîndeplinirea condiţiei suspensive a împlinirii uneia dintre cele trei ipoteze prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 151/2014.

În ce priveşte natura termenului în care se poate exercita dreptul de retragere, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că Legea nr. 151/2014 nu a instituit termene prohibitive, în interiorul cărora legea interzice exercitarea unui drept, ci termene de decădere, care au efectul contrar, adică pierderea dreptului în cazul exercitării ulterior termenului.

Prin urmare, cererea de retragere din societate a reclamantei nu este prematur introdusă la data de 09.12.2015, întrucât sentinţa nr. 8 C. civ. din 24.09.2015 a Tribunalul Prahova, prin care s-a anulat hotărârea A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015, se bucura de autoritate de lucru judecat provizorie, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (4) C. proc. civ., confirmată cu efect retroactiv prin decizia nr. 226/04.04.2016 a Curţii de Apel Ploieşti.

Este nefondată şi critica recurentei-pârâte privind faptul că, respingând excepţia prematurităţii, instanţa de apel ar fi statuat, practic, că dreptul de retragere din societate este afectat de un termen rezolutoriu, întrucât, aşa cum s-a arătat, data de 04.04.2016 marchează data de început a unui termen de decădere pentru depunerea cererii, însă dreptul subiectiv al reclamantei de a se retrage, s-a născut la momentul anulării hotărârii A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015.

Înalta Curte nu poate primi criticile recurentei privind neîndeplinirea de către reclamantă a condiţiilor de formă ale retragerii, prevăzute de dispoziţiile art. 134 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 (nedepunerea certificatului de acţionar), întrucât acestea au fost invocate "omisso medio", direct în calea de atac a recursului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, va înlătura şi susţinerea recurentei, în sensul că dobânda legală ar fi trebuit diminuată cu 20%, întrucât ipoteza avută în vedere de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în care rata dobânzii legale se stabileşte diminuat, aceea a unor raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu este incidentă, recurenta-pârâtă fiind constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni, conform art. 9 din Legea nr. 31/1990, iar raportul juridic dedus judecăţii s-a născut din exercitarea unui drept al acţionarului în raport cu societatea.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 182 din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 182 din 26 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2022.