Recusal Grounds for Judicial Impartiality and Bias Arising from Procedural Evidentiary Rulings Under Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Soluţia instanţei. Hotărârea atacată

Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă, prin încheierea Camerei de Consiliu din data de 20 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a respins cererea de recuzare formulată de petentul A. împotriva doamnei judecător B., în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2014, ca neîntemeiată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs, petentul A., întemeiat, în drept, pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În esenţă, reproşează încheierii recurate că aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi, respectiv, că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi, după o amplă prezentare a stării de fapt şi cererii de recuzare, cu motivele invocate în cuprinsul acesteia, în dezvoltarea motivelor de recurs, a invocat, în esenţă, următoarele:

Instanţa care a judecat cererea de recuzare formulată de acesta a respins, în mod nelegal şi nejustificat, motivul de recuzare prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.. şi invocat în cazul doamnei judecător B., limitându-se să pretindă că nu se încadrează în exigenţele prevăzute de textul de lege invocat, fără a preciza, concret, şi care sunt aspectele care au format convingerea instanţei faţă de acest lucru, fiind evidentă, astfel, lipsa unei motivări şi dovedind superficialitatea analizării motivului de recuzare invocat.

De asemenea, mai susţine recurentul, faptul că cererea de recuzare a fost analizată în mod superficial, reiese şi din cuprinsul încheierii recurate, unde, instanţa recunoaşte că nu a analizat decât o mică parte din susţinerile sale din cererea de recuzare, invocând, în mod nereal şi nejustificat, în acest sens, ca motiv pentru neanalizarea celorlalte susţineri, o pretinsă repetare de 7 ori a aceluiaşi motiv de recuzare, fiind evident că au fost ignorate dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

De altfel, se arată, tot în cuprinsul încheierii recurate este menţionat că nu au fost analizate mai multe motive de recuzare în raport de dispoziţiile legale invocate, devenind, astfel, evidentă, superficialitatea cu care a fost soluţionată cererea de recuzare, în acest context, fiind evidentă şi nelegalitatea încheierii recurate.

Totodată, recurentul susţine că instanţa nu a cercetat şi nu s-a pronunţat concret asupra vreunuia din motivele de recuzare invocate, mai ales în condiţiile în care exista şi există posibilitatea ca doamna judecător B. să se afle în siajul părţii adverse din dosar, aspecte care intră sub incidenţa interdicţiilor impuse de art. 42 alin. (1) C. proc. civ.., fiind evident, astfel, că, şi în acest caz, a fost lipsit în mod nejustificat de posibilitatea de a avea acces la probele propuse şi de a le administra, tocmai pentru a se găsi motive ca să i se respingă cererea de recuzare.

În atare condiţii, concluzionând, recurentul arată că încheierea recurată încalcă grav dispoziţiile legale în materie procedurală şi orice drepturi procesuale şi cetăţeneşti ale sale.

Pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea recursului şi casarea încheierii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, la data de 10.05.2021, sub nr. x/2021.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 04 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurentul a formulat punct de vedere în scris la raport, înregistrat la data de 24.11.2021, iar, la termenul din 24 februarie 2022, faţă de notele de şedinţă depuse de recurent la acel termen, s-a dispus amânarea cauzei, în vederea completării raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

La termenul din 22 septembrie 2022, s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul S.R.L., iar recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 17 noiembrie 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, dar şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurentul a criticat încheierea recurată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., afirmând că nu este motivată, întrucât, instanţa a respins motivul de recuzare prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.., invocat în cazul doamnei judecător B., limitându-se să pretindă că nu se încadrează în exigenţele prevăzute de textul de lege invocat, fără a preciza, concret, şi care sunt aspectele care au format convingerea instanţei faţă de acest lucru, fiind evidentă, astfel, lipsa unei motivări şi dovedind superficialitatea analizării motivului de recuzare invocat.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care încheierea recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Într-un prim considerent, instanţa supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 din C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, care sunt exprimate printr-o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat, cât şi motivele de recuzare invocate şi probele verificate, modalitatea interpretării lor şi conturează concluziile instanţei care a soluţionat cererea de recuzare, raţionamentul logico-juridic putând fi cu uşurinţă identificat.

Înalta Curte reţine că instanţa a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a argumentelor părţii, pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, se constată că încheierea recurată cuprinde o motivare corectă şi completă, iar aspectele formulate de recurent în cererea de recuzare, au fost analizate şi înlăturate motivat de instanţă, care a răspuns punctual criticilor formulate, după cum rezultă din hotărârea atacată, realizând o examinare completă a motivelor de recuzare, cu referire la aspectele arătate.

În ceea ce priveşte nemotivarea unor elemente foarte importante pentru dezlegarea problemei de drept deduse judecăţii, critica recurentului nu este fondată.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de recuzare a realizat o sinteză a motivelor invocate de petentul-recurent, a grupat argumentele invocate în susţinerea cererii şi a oferit o motivare corespunzătoare, raţionamentul juridic asupra problemelor de drept analizate fiind clar, de natură a permite efectuarea cu uşurinţă a controlului judiciar.

De altfel, revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., recurentul a formulat susţineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţa sau a unor motive străine de natura pricinii, recurentul era ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurentul face trimitere doar la modalitatea de soluţionare a motivelor de recuzare deduse judecăţii, de apreciere a probelor (de exemplu, stabilirea situaţiei de fapt prin prisma aprecierii probelor administrate) şi cum aceste probe trebuiau interpretate şi coroborate între ele, declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de hotărârea pronunţată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Trecând, mai departe, la examinarea motivului de recurs întemeiat de recurent pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar care, în realitate, se circumscrie pct. 5 al acestui text, Înalta Curte constată că recurentul a criticat încheierea recurată, susţinând că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie procedurală.

Înalta Curte relevă că situaţiile ce se pot încadra în dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. nu includ orice suspiciuni ale părţilor cu privire la imparţialitatea judecătorilor, ci trebuie luate în considerare elemente care nasc în mod întemeiat presupunerea rezonabilă că judecătorul nu ar fi obiectiv şi imparţial.

Fundamentul instituţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 41 - 44 C. proc. civ., este acela al respectării dreptului la judecarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, care să analizeze obiectiv circumstanţele cauzei, fiind o cerinţă ridicată la nivel de principiu constituţional prin dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie, care prevede că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

În reglementarea actuală a C. proc. civ., cazurile de incompatibilitate relativă prevăzute de art. 41 şi art. 42 C. proc. civ. au fost extinse, iar prin introducerea cazului prevăzut de art. 42, alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., orice situaţie în afara celor menţionate expres la pct. 1 - 12 ale art. 42, alin. (1) C. proc. civ., în care se poate presupune în mod legitim că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate, poate întemeia o cerere de recuzare.

Examinând motivele invocate de petent în susţinerea cererii de recuzare, Înalta Curte constată că în mod legal şi corect instanţa anterioară a concluzionat că nu există niciun caz de incompatibilitate a judecătorului recuzat, avându-se în vedere că nu sunt întrunite cerinţele art. 42 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin cererea de recuzare de faţă, împrejurările la care face referire autorul acesteia nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enumerate mai sus, corect instanţa reţinând că nu există vreun motiv de incompatibilitate, de natura celor expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, care să impună admiterea cererii, precum şi că, din actele dosarului, nu rezultă că există motive care să conducă la susţinerea că magistratul recuzat ar fi imparţial ori lipsit de obiectivitate.

Nemulţumirile recurentului au vizat, în principal, aspecte ce ţin de anumite măsuri procedurale ori de soluţionare a unor cereri şi excepţii, pe care, în opinia recurentului-petent, instanţa nu le-a încuviinţat în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în speţă.

Or, faptul că doamna judecător B. învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins cererile formulate de petent– recurent în dosar, s.n.–, ori excepţiile invocate de acesta şi probatoriile solicitate, pentru motivele care se regăsesc pe larg în considerentele încheierilor pronunţate, nu poate conduce la concluzia că "au lăsat în mod clar să se înţeleagă soluţia ce urmează a fi adoptată în această cauză", cum nefondat pretinde recurentul.

Nemulţumirea părţii cu privire la desfăşurarea şi măsurile dispuse de completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului, faptul că recurentului – petent, în cererea de recuzare - i-a fost respinsă cererea de administrare a unor probatorii de către instanţa de recurs, nu pot echivala cu o antepronunţare şi nici nu rezultă că s-ar fi creat premisele şi aparenţa existenţei unor suspiciuni cu privire la imparţialitatea membrilor completului de judecată, fiind absurd a se acredita ideea că, în situaţia în care măsurile dispuse de judecător în timpul şedinţei de judecată nu concordă cu voinţa părţilor, judecătorul şi-a spus părerea asupra pricinii care se judecă sau că nu este imparţial.

Rezolvarea anumitor solicitări ale părţilor, în condiţii conforme cu cele impuse de C. proc. civ., reprezintă o prerogativă a judecătorului care este îndrituit să încuviinţeze acele cereri sau să dispună administrarea acelor probe pe care le consideră necesare în soluţionarea cauzei. Respingerea unei anumite cereri, inclusiv neîncuviinţarea administrării unei anumite probe sunt măsuri procedurale ce pot fi dispuse în condiţii legale, fără a induce vreunei părţi concluzia că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului.

Din perspectiva imparţialităţii judecătorului recuzat, astfel cum este conturată noţiunea de incompatibilitate şi prin hotărârile CEDO Cubber v. Belgia, Micallef v. Malta sau Kiprianou v. Grecia, se poate observa că analiza practică a acestui concept trebuie determinată potrivit unui demers subiectiv şi a unuia obiectiv, ambele studiate în raport cu magistraţii recuzaţi, aşa cum este şi în cazul de faţă.

În privinţa demersului subiectiv, niciunul dintre aspectele expuse de petent nu este apt de a face dovada unei prejudecăţi sau predilecţii a doamnei/domnilor judecători, membri ai completului de judecată, în sensul de a justifica concretizarea unei supoziţii legate de convingerile lui personale şi modul de soluţionare a cauzei.

Criteriul obiectiv se află în strânsă interdependenţă cu cel subiectiv, presupunând a se analiza dacă există fapte determinate sau verificări care pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorilor.

Astfel, autorul recuzării are percepţia subiectivă a lipsei aparenţei de imparţialitate a judecătorilor membri ai completului de judecată învestit cu soluţionarea recursului, generată de aspectele de fapt expuse în cererea de recuzare, care, şi acestea, aşa cum însuşi petentul recunoaşte, nu se bazează pe probe care să ateste acest lucru.

Or, argumentele aduse de recurent nu pot fi supuse analizei în felul şi sensul dorit de acesta, ci în raport chiar de limitele expuse în jurisprudenţa CEDO, aşa cum s-a arătat mai sus.

Totodată, în analiza imparţialităţii judecătorilor recuzaţi, se reţine că punctul de vedere al părţilor într-un proces este important pentru a se consolida aparenţa de imparţialitate, dar nu e decisiv, ansamblul actelor de procedură întocmite în cauză evidenţiind această aparenţă de imparţialitate care nu poate fi demontată de susţinerile expuse în cererea de recuzare.

În consecinţă, corect s-a reţinut că motivele aduse prin cererea de recuzare nu se circumscriu vreunui caz reglementat de art. 42 alin. (1) din C. proc. civ., neexistând nici indicii privind lipsa de imparţialitate a judecătorului recuzat, iar împrejurările învederate nu pot conduce la concluzia unei lipse de obiectivitate şi imparţialitate a doamnei judecător B., membru al completului legal învestit cu soluţionarea apelului.

Aşadar, Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată prin încheierea din data de 20 ianuarie 2020 este corectă, întrucât în susţinerea situaţiei de incompatibilitate reglementată de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., recurentul a invocat aspecte privind administrarea probelor, fiind nemulţumit de faptul că instanţa de apel a respins noile sale cereri de probatorii. Or, măsurile pe care instanţa le dispune, pe parcursul cercetării procesului, cu privire la administrarea probatoriului sau pentru buna administrarea a procesului, conform normelor de procedură, nu pot fi, în contextul dat, dovezi de imparţialitate a membrilor completului de judecată ori, cel puţin, îndoieli rezonabile în această privinţă.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a reţinut prin încheierea recurată că nu s-au invocat aspecte care să se încadreze în ipoteza art. 42- 44 C. proc. civ. şi, în temeiul prevederilor art. 51-53 din C. proc. civ., constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile strict şi limitativ prevăzute de lege, cererea de recuzare a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 20 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2022.