RCA auto-insurance compensation: late payment penalties accrual date and procedural limits on re-evaluating factual evidence in cassation

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Cadrul procesual.

Obiectul cererii, temeiul de drept.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, la data de 06.09.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA – DIRECŢIA FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII, obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi materiale pentru decesul numitului D., în cuantumul indicat mai jos:

- pentru A. - suma 1.000.000 RON cu titlu de daune morale şi suma de 2.225 RON cu titlu de daune materiale, în calitate de mamă a victimei decedate;

- pentru B. - suma de 1.000.000 de RON cu titlu de daune morale, în calitate de tată al victimei decedate;

- pentru C. - suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei decedate, precum şi obligarea societăţii de asigurare la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 12 martie 2018, conform dispoziţiilor art. 38 din Norma A.S.F. 23/2014.; reclamanţii au solicitat să se ia act, în cuprinsul hotărârii, că înţeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

I.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 658, pronunţată la data de 17 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor A. şi B. câte 250.000 RON, reprezentând daune morale; reclamantei C.- suma de 100.000 RON, reprezentând daune morale, şi reclamantei A.- suma de 2225 RON, reprezentând daune materiale.

Prin cererea înregistrată la data de 14.08.2020, petenţii A., B. şi C. au solicitat completarea sentinţei civile 658/17.06.2020 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, având în vedere că instanţa nu s-a pronunţat asupra penalităţilor de întârziere in procent de 0,2% pe zi solicitate, în drept, indicând art. 444 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2132 din data de 11.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 658/17.06.2020, şi s-a dispus completarea sentinţei civile nr. 658/17.06.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2018 în sensul că, s-a respins cererea de acordare a penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiată.

I.3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea atacată

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1275, pronunţată la data de 06 iulie 2021, în dosarul nr. x/2018, a respins apelul incident formulat de apelanţii- reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 658 din data de 17.06.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat; a admis apelul pârâtului Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din Romania- ca Organism de Plată a Despagubirilor - Directia Fondul de Protectie a Victimelor Străzii împotriva aceleiaşi sentinţe; a admis apelul reclamanţilor A., B. şi C., formulat împotriva sentinţei civile nr. 2132 din data de 11.11.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018; a schimbat în parte sentinţa 658/2020, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 1483 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta la plata a câte 60.000 RON cu titlu de daune morale către reclamanţii A. şi B. şi a sumei de 30.000 RON, cu acelaşi titlu, către reclamanta C., şi a schimbat în parte sentinţa nr. 2132/2020, în sensul că: a dispus completarea sentinţei nr. 658/2020, în sensul că a admis cererea accesorie şi a obligat pârâta la plata penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, aferente debitelor de mai sus de la 12.03.18, până la data plăţii efective.

II. Căile de atac exercitate

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, reclamanţii A., B. şi C., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti, în limitele invocate, şi pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR – DIRECŢIA FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, în privinţa stabilirii datei de la care se acordă penalităţile de întârziere, în conformitate cu prevederile art. 37 şi art. 38 alin. (4) din Norma A.S.F. 23/2014.

Recurenţii- reclamanţi au invocat motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi au relevat scurtă prezentare a situaţiei de fapt, invocând, în esenţă, următoarele:

Încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1355 C. civ.

Cu toate că instanţa de apel a menţionat că, în cauză, nu se pune problema unor clauze privind răspunderea, totuşi, aceasta a reţinut că victima, "prin comportamentul său nediligent, s-a pus în pericol".

Or, susţin recurenţii, toate aceste menţiuni făcute de către instanţa de apel duc în mod cert la concluzia că instanţa de apel, deşi a reţinut că nu se pune problema unor clauze privind răspunderea, totuşi, a apreciat că printr-un act al victimei (acela de a se urca în autovehiculul condus de o persoană aflată în stare de ebrietate şi fără permis de conducere) şi-a asumat producerea prejudiciului.

Raportat la susţinerile pârâtului, precum şi la menţiunile instanţei de apel, este clar că se are în vedere o limitare a răspunderii asigurătorului.

Susţin recurenţii- reclamanţi că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 1355 C. civ. şi să constate, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, că răspunderea asigurătorului nu poate fi limitată pentru aceste considerente, evocând, în continuare, prevederile art. 1355 C. civ., privitor la clauzele de răspundere, şi aspecte teoretice şi doctrinare, inclusiv, cu referire la Directiva Europeană în materia asigurărilor 103/CE/2009, ce interzice, de asemenea, exonerarea asigurătorului pe acest motiv.

Apreciază că în mod greşit instanţa de apel a încercat să eludeze aplicarea prevederilor art. 1355 C. civ., prin menţiunea că se reţine o culpă comună a victimei, nefiind vorba de limitarea răspunderii asigurătorului.

Recurenţii- reclamanţi au invocat şi aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1371 C. civ.

În susţinere, au arătat că pe lângă faptul că instanţa de apel stabileşte culpa victimei pe baza unor presupuneri, nicidecum a unor probe certe - "este evident din ansamblul probator că era puţin probabil spre imposibil ca şoferul şi pasagerul să nu fi avut cunoştinţă de starea celeilalte persoane (de ebrietate) din moment ce aceasta nu era una subtilă, ci una vădită,..." aceasta face o aplicare greşită şi a prevederilor art. 1371 C. civ., evocând, apoi, cu insistenţă, cele statuate de I. C. civ..J. prin Decizia nr. 12/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, şi considerentele reţinute în ceea ce priveşte interpretarea art. 1371 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, se arată, în legătură cu cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul sesizării, ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, asa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) si 3 din C. civ. si nu caracterul ilicit al faptei victimei, atât timp cat se retine existenta unei fapte culpabile concurente care sa se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate in sarcina făptuitorului.

Recurenţii- reclamanţi au invocat şi aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 50 din Norma A.S.F. 23/2014, art. 49 alin. (2) lit. d) din Legea 136/1995 şi a art. 1385 C. civ.

Astfel, au arătat aceştia, în vederea diminuării drastice a despăgubirilor acordate lor, de către instanţa de fond, cu titlu de daune morale, instanţa de apel nu a ţinut seama, sub nicio formă, de jurisprudenţa similară din România, instanţa încălcând, astfel, în mod flagrant prevederile art. 50 din Norma A.S.F. 23/2014, art. 49 alin. (2) lit. d) din Legea 136/1995 şi art. 1385 C. civ.

Însă, consideră că daunele trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu prejudiciul suferit în sensul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care recurenţii, le-au îndurat şi urmează să le îndure în continuare.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 50 din Norma ASF 23/2014 şi art. 49 alin. (2) lit. d) din Legea 136/1995 şi nu a ţinut cont nici, ca şi criteriu estimativ, de jurisprudenţa existentă în materie.

Aşadar, daunele morale ar trebui să fie în măsură să amelioreze efectiv condiţiile de viaţă ale reclamanţilor prin procurarea unor satisfacţii morale, urmând a se avea în vedere şi gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii şi valoarea protejată, respectiv dreptul la viaţă al persoanei.

Totodată, învederează faptul că principiul statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, se degajă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă care este obligatorie pentru instanţele naţionale.

Or, susţin recurenţii- reclamanţi, instanţa de apel s-a limitat numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate, astfel că aceasta a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor legale invocate de către recurenţi, potrivit cărora la stabilirea întinderii despăgubirilor cu titlu de daune morale, în caz de deces, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Menţionează, totodată, că nu solicită analizarea temeiniciei deciziei atacate în ceea ce priveşte cuantificarea daunelor morale acordate, însă apreciază că soluţia cuprinsă în decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 50 din Norma ASF 23/2014, indicând, în continuare, hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţe similare.

Recurentul- pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), ca organism de plată a despăgubirilor – Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii se raportează în motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, reproşând instanţei de apel că raportat la situaţia de fapt şi probele administrate în cauză, a interpretat greşit dispoziţiile Normei A.S.F. 23/2014 (în vigoare la data accidentului), cu trimitere la penalităţi, întrucât, din cuprinsul prevederilor art. 38 din Norma menţionată, rezultă, indubitabil, că penalităţile se acordă în speţa dedusă judecăţii în procent de 0,2% pe zi de întârziere, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, şi nu de la o dată anterioară.

Prin urmare, recurentul- pârât susţine că sumele acordate cu titlu de despăgubiri în asemenea cazuri, sunt purtătoare de penalităţi de întârziere, calculate din a 10-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care sunt cuantificate daunele de către instanţă, fie sunt purtătoare de dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii, în acelaşi sens, arătând că este şi jurisprudenţa constantă a I. C. civ..J., exemplificând decizii de speţă.

Sintetizând, recurentul-pârât concluzionează că nu se află în culpă, iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de penalităţi de întârziere după rămânerea definitivă a hotărârii, fie după trecerea a 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, şi nu de la data de 12.03.2018, aşa cum în mod greşit a dispus instanţa de apel, întrucât, la această din urmă dată, creanţa reclamanţilor nu era certă, lichidă şi exigibilă.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, la data de 28.10.2021, sub nr. x/2018.

Apărările formulate în cauză

La dosar au fost depuse întâmpinări de către ambele părţi, cu privire la recursul celeilalte, înregistrate la data de 23 noiembrie 2021 şi, respectiv, 17 decembrie 2021, prin care, fără a invoca excepţii au solicitat respingerea recursului părţii potrivnice, ca fiind nefondat.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 09 iulie 2015, deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursurilor

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 31 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenţii-reclamanţi au formulat punct de vedere în scris la raport, prin care au solicitat pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixarea termenului de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Cu privire la soluţia propusă de nulitate a recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că recursul formulat vizează doar aspecte de nelegalitate, şi nu de netemeinicie, iar în cuprinsul acestuia s-a menţionat expres care sunt prevederile de drept material încălcate de către instanţa de apel, fiind abordată, distinct, fiecare critică de nelegalitate adusă.

La termenul din 22 septembrie 2022, recursul declarat de pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR – DIRECŢIA FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 17 noiembrie 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ., termen la care a fost prorogată soluţionarea recursului formulat de reclamanţii A., B. şi C..

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Fiind luată în examinare cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii- reclamanţi A., B. şi C., raportat la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o admită şi să anuleze recursul declarat de aceştia, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu nulitatea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, se constată că, în speţă, recursul nu conţine critici care să poată fi încadrate în textul art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. aceasta, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi reiterează, în calea extraordinară de atac, aspectele sesizate în apel ori cererea de chemare în judecată formulată, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc decizia recurată.

Astfel, deşi recurenţii- reclamanţi au invocat, în drept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., prin motivele formulate, astfel cum au fost dezvoltate în scris, aceştia critică aspecte de netemeinicie, în referire doar la probe şi situaţia de fapt, urmărind, practic, stabilirea unei alte stări de fapt, o reevaluare a probelor şi o redozare a daunelor morale.

Prin cererea de recurs formulată nu se aduce nicio critică (de legalitate) deciziei recurate; dimpotrivă, se reiau, amplu, aspecte în ce priveşte fondul cauzei şi pretinse greşeli reproşate soluţiei instanţei de apel; recurenţii nu critică raţionamentul instanţei, ci reiau susţinerile lor legat de situaţia de fapt în cauză, prin raportare la probatorii, argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie şi care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Analizarea acestor aspecte ar presupune, însă, reevaluarea probatoriului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţele devolutive, căci, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept material aplicabile.

Deopotrivă, simpla evocare a conţinutului unor prevederi legale nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, în condiţiile în care nu s-a argumentat în ce a constat încălcarea sau aplicarea greşită a acestor norme de drept material de către instanţa de apel.

Faţă de criticile deduse judecăţii în calea de atac a recursului, cât şi prin raportare la considerentele instanţei de apel, Înalta Curte constată, astfel, că recurenţii-reclamanţi readuc spre analiză instanţei de control judiciar probleme asupra cărora instanţa anterioară a răspuns prin hotărârea atacată, fără a combate, însă, dezlegările punctuale cuprinse în decizie, ceea ce pune problema imposibilităţii încadrării susţinerilor acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., câtă vreme nu se poate cenzura, în absenţa unor critici împotriva dezlegărilor deciziei din apel, soluţia acestei instanţe.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului declarat de recurenţii- reclamanţi, prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Examinând recursul declarat de recurentul-pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR – DIRECŢIA FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea recurenţilor-reclamanţi la recursul acestuia, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurători în prezenta cauză este reglementată de art. 54 din Legea nr. 136/1995 şi de art. 37 şi 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii riscului asigurat- accidentul de circulatie.

Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016. Acest din urmă act normativ, la rândul său, a fost abrogat prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017.

În mod asemănător, Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 136/1995 a fost abrogată şi înlocuită de Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 986 din 8 decembrie 2016, cu modificările şi completările ulterioare (Norma nr. 39/2016). Norma nr. 39/2016 a fost abrogată prin art. 48 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 1 august 2017.

Conform art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 136/1995, "În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire", iar alin. (4) al art. 37 dispune că despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Conform art. 38 din aceeasi Normă, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

Există astfel reglementate două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Din reglementarea prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, rezultă că primul moment vizează ipoteza care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Obligaţia asigurătorului de a plăti aceste penalităţi nu intervine, aşadar, doar în momentul în care despăgubirea este stabilită printr-o hotărâre judecătorească, ci intervine, în temeiul legii, ori de câte ori asigurătorul RCA nu respectă dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014.

Cum, în cauza dedusă judecăţii, asigurătorul RCA nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale ce-i reveneau, nici măcar, prin înaintarea vreunui calcul sau a unei oferte de despăgubire, în mod corect instanţa de apel şi cu respectarea întocmai a prevederilor legale arătate a stabilit că pârâtul datorează penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, de la data de 12.03.2018, până la data plăţii efective.

Având în vedere toate cele reţinute mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivele invocate de recurentul-pârât nu justifică casarea acesteia, recursul fiind nefondat şi urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1275 din 06 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR – DIRECŢIA FONDUL DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2022.