Statute of limitations for employment liability claims: Court of Audit report does not restart limitation period

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. CADRUL PROCESUAL

Obiectul cererii, temeiul de drept.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, la data de 29 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea de Tratament Balnear şi Recuperare a Capacitatii de Munca T.B.R.C.M. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii A., B., C., D. şi E., solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 993.561 de RON; cu cheltuieli de judecată.

I.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2297, pronunţată la data de 23 noiembrie 2020, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi a admis excepţia prescripţiei, respingând acţiunea, ca prescrisă; a obligat reclamanta să achite pârâţilor B., C. şi D. suma de 1.500 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1317 din 07 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea de Tratament Balnear şi Recuperare a Capacităţii de Muncă "T.B.R.C.M. S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2297 din data de 23.11.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii- pârâţi A., B., C., D. şi E., ca nefondat, şi a obligat apelanta la plata către intimata E. a sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată, şi către intimatul D. a sumei de 2.400 RON, cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta SOCIETATEA DE TRATAMENT BALNEAR ŞI RECUPERARE A CAPACITĂŢII DE MUNCĂ "T.B.R.C.M." S.A., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, iar, faţă de soluţia dată de prima instanţă, de respingere a acţiunii, ca prescrisă, a solicitat casarea, atât a deciziei civile recurate, cât şi a sentinţei civile nr. 2297/23.11.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe; cu obligarea intimaţilor-pârâţi la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În recursul său, întemeiat, în drept, pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat scurt istoric al cauzei şi a criticat decizia civilă recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Criticile sale vizează aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2523 C. civ. şi art. 2528 alin. (1) C. civ., precum şi a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, ce se subsumează motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece, supun dezbaterii materia momentului de început al termenului de prescripţie, instituţie de drept substanţial.

Susţine recurenta-reclamantă că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că argumentele invocate de către aceasta nu înlatură considerentele Deciziei nr. 19 din 03.06.2019, pronunţată în soluţionarea unui recurs in interesul legii, întrucât, "atât paguba cat si cei răspunzători de ea puteau fi cunoscuţi încă de la momentul efectuării plăţilor pretins nelegale".

Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei şi această regulă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, şi un moment obiectiv, constând în data -judecătoreşte stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Raportat la calitatea pe care intimatii-pârâţi au avut-o în cadrul societăţii şi raportat la atribuţiile acestora, conform dispoziţiilor legale menţionate, recurenta-reclamantă arată că fapta ilicită a fost săvârşită şi preiudiciul a fost produs chiar de către reprezentanţii conducerii unităţii sale, A. - director general si preşedinte al Consiliului de Administraţie (CA), B. - membru A.G.A., C. - membru A.G.A., D.- membru A.G.A., E.- director economic, intimaţii-pârâţi din prezenta cauză, care aveau atribuţii de gestionare a mijloacelor financiare ale societăţii şi de efectuare a plăţilor în conformitate cu legislaţia în vigoare şi reglementările interne ale societăţii.

Fata de aceste aspecte, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, se susţine de către recurenta-reclamantă, că aceasta, ca entitate juridica, nu putea să cunoască încă de la începutul anului 2013 săvârşirea faptei ilicite chiar de către organele de conducere şi prejudiciul produs, ci doar din momentul în care i s-a comunicat raportul de control al Curţii de Conturi, respectiv, la data de 29.11.2013 (acesta fiind şi momentul la care ar fi putut să cunoască toate aceste împrejurări), când recurenta a cunoscut atât fapta ilicită, cât şi prejudiciul produs şi persoanele responsabile.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, la data de 25.11.2021, sub nr. x/2016.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-reclamantă Societatea de Tratament Balnear şi Recuperare a Capacităţii de Muncă "T.B.R.C.M." S.A. a formulat punct de vedere în scris la raport, înregistrat la data de 31 mai 2022, prin care, a arătat că este de acord cu cele învederate de către magistratul asistent raportor prin raportul întocmit.

La termenul din 22 septembrie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 17 noiembrie 2022, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ. Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi B., C. şi D., prin întâmpinare.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte şi intimaţilor-pârâţi, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce priveşte recursul, principala critică formulată vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă, susţinând recurenta că în mod greşit s-a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă încă de la începutul anului 2013, după efectuarea tuturor plăţilor aferente anului 2012.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a primit o judicioasă dezlegare, printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente, inclusiv prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, prin care s-au stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Astfel, prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia R.I.L. nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv, 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă în speţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, data întocmirii ori comunicării deciziei sau raportului Curţii de Conturi, dată la care recurenta-reclamantă susţine că a luat cunoştinţă despre neregulile şi paguba suferită, urmare a plăţilor drepturilor salariale efectuate de intimaţii- pârâţi.

Prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de a recupera un prejudiciu, însă, aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat doar condiţiile şi împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susţinere echivalând cu invocarea propriei culpe.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, corect şi legal instanţa de apel a apreciat că dreptul său la acţiune pentru recuperarea pagubei este prescris, stabilind în mod legal data când a început să curgă termenul de prescripţie de trei ani, ca fiind data efectuării plăţilor pretins nelegale, respectiv, cel târziu, încă din primele luni ale anului 2013; la acel moment, recurenta-reclamantă a cunoscut producerea pagubei şi putea sau trebuia să cunoască şi autorul pagubei.

Faptul că nu a iniţiat nicio măsură în acest sens decât după data de 26.11.2013, după ce i s-a comunicat raportul de control întocmit de către Curtea de Conturi a României, nu poate fi imputat intimaţilor-pârâţi, ci dă expresie rolului sancţionator al instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru lipsa de diligenţă a titularului dreptului.

Prejudiciul nu este stabilit prin raportul de control ori decizia Curţii de Conturi, ci doar constatat de aceasta, cu dispoziţia să se procedeze la recuperarea lui, desigur, în măsura în care mai este în termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, ceea ce, în speţă, nu mai posibil, iar faptul că prin decizia Curţii de Conturi s-a dispus ca recurenta-reclamantă să ia toate măsurile pentru recuperarea prejudiciului, nu mută data de început a curgerii prescripţiei, şi nici nu reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei.

Recurenta avea obligaţia de a lua aceste măsuri, ce îi incumbau prin lege, încă de la data producerii prejudiciului şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, controlul realizat de Curtea de Conturi neavând nicio relevanţă din perspectiva elementelor prescripţiei dreptului material la acţiune.

Fiind dovedit acest moment al producerii pagubei, prin plăţile nelegale efectuate, reprezentând cheltuieli salariale acordate sub formă de prime angajaţilor societăţii, precum şi faptul că recurenta-reclamantă a avut posibilitatea şi obligaţia să stabilească încă de la acel moment persoanele responsabile de producerea pagubei, nu mai pot fi primite susţinerile acesteia cu privire la un alt moment de început al curgerii termenului de prescripţie, cum eronat încearcă că pretindă în recurs, respectiv, momentul în care i s-a comunicat raportul de control al Curţii de Conturi, data de 29.11.2013.

Faptul că recurenta-reclamantă nu a luat măsurile necesare la timp şi nu şi-a îndeplinit îndatoririle legale anterior controlului efectuat de Curtea de Conturi nu poate constitui temei de admitere al acţiunii sale.

Instanţa de apel a identificat corect şi dispoziţiile legale aplicabile situaţiei de fapt reţinute, dând eficienţă inclusiv celor statuate de I. C. civ..J. prin Decizia de Recurs în interesul legii nr. 19/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860/24. X.2019.

Relevante în acest sens, se reţin ca fiind şi considerentele de la următoarele paragrafe din decizie:

"67. Pentru perioada ulterioară datei de 13 mai 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011 – aplicabilă speţei, s.n., dispoziţiile art. 211 lit. c) din acest act normativ prevăd data producerii pagubei ca fiind momentul naşterii dreptului la acţiunea în răspunderea patrimonială.

72. Cum Legea nr. 62/2011 reglementează termenele de prescripţie în cazul conflictelor individuale de muncă, aplicându-se cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul muncii, nu prezintă relevanţă juridică data întocmirii raportului de control de către Curtea de Conturi sau de către un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a constatat caracterul nelegal al unor plăţi sau existenţa unor prejudicii produse de salariat, sau data emiterii ori comunicării actului de control, întrucât acestea reprezintă momentele în care s-a constatat existenţa prejudiciului, iar nu momentul în care prejudiciul/paguba s-a produs, acesta fiind anterior constatării lui.

73. Din perspectiva celor expuse, rezultă că actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripţie pentru acţiunea de recuperare a prejudiciului, întrucât singurul moment al începerii cursului prescripţiei, după intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011 (13 mai 2011), este cel al producerii efective a pagubei.

74. Prin urmare, modul de calcul al termenului de prescripţie pentru acţiunea în răspundere patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condiţiile prevăzute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, este unul de excepţie în situaţia conflictelor de muncă având ca obiect plata de despăgubiri, şi anume prin raportare la data producerii pagubei, derogatorie de la dreptul comun care se referă la data "când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui" (art. 2.523 din C. civ.), respectiv aceea când "păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde pentru ea" (art. 2.528 din C. civ.).

76. Faţă de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, pentru prejudiciile produse şi plăţile nedatorate efectuate ulterior datei de 13 mai 2011, actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unor sume necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că evocarea de către recurenta-reclamantă a dispoziţiilor art. 2523 şi art. 2528 alin. (1) C. civ., care, susţine aceasta că ar fi fost aplicate şi interpretate greşit de către instanţa de apel, nu este de natură a înfrânge soluţia instanţei de apel.

Sub aspectul prescripţiei extinctive, aceste prevederi legale statuează cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie, şi anume în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, şi care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu poate fi influenţat de un act de control întocmit de un terţ faţă de raporturile dintre părţi.

Este mai presus de orice evidenţă că recurenta-reclamantă avea posibilitatea şi, totodată, obligaţia legală să declanşeze mecanismele interne în ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum şi controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul, neavând ocrotirea legală de a sta în pasivitate până la comunicarea raportului Curţii de Conturi, cum nefondat solicită prin recurs.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care, vor fi înlăturate, recursul urmând a fi respins, ca nefondat.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă E. a sumei de 3.000 RON, către intimatul-pârât D. a sumei de 1.500 RON, intimatului-pârât B. a sumei de 1.500 RON şi intimatei-pârâte C. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul de avocat, conform dovezilor aflate la filele x şi 118 - 120 din dosarul de recurs.

Cât priveşte solicitarea recurentei de reducere a onorariului de avocat al intimaţilor-pârâţi, formulată cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată, neputând fi primită.

Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată a fost instituită în sarcina părţii căzute în pretenţii, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar, potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său".

Aceste norme de procedură trebuie coroborate şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât prin cheltuielile de judecată nu poate fi obţinută rambursarea unor sume de bani decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, ţinându-se seama şi de faptul că fundamentul acordării cheltuielilor este reprezentat de culpa procesuală a celeilalte părţi.

În consecinţă, în aprecierea cuantumului onorariului avocatului în procesul civil, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea creanţei/obiectului cauzei, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă depus, ori elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea cauzei, putându-se aprecia în ce măsură onorariul trebuie suportat de pârâtul chemat în judecată, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile C. proc. civ. sunt menite să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea cheltuielilor de judecată de la finalitatea firească.

Or, în speţa de faţă, având în vedere valoarea obiectului cererii, complexitatea cauzei, care este una de nivel mediu, dar şi activitatea desfăşurată de avocat, care a întocmit întâmpinare la cererea de recurs, răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că onorariul plătit de fiecare dintre intimaţii-pârâţi întruneşte cerinţele caracterului necesar şi rezonabil, mai ales în contextul în care onorariul achitat include, pe lângă costurile determinate de acordarea asistenţei juridice, şi pe cele necesare desfăşurării în condiţii corespunzătoare a activităţii avocatului, această sumă fiind una impozabilă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA DE TRATAMENT BALNEAR ŞI RECUPERARE A CAPACITĂŢII DE MUNCĂ "T.B.R.C.M." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1317 din 07 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă Societatea de Tratament Balnear şi Recuperare a Capacităţii de Muncă "T.B.R.C.M." S.A. să plătească intimatei-pârâte E. suma de 3.000 RON; intimatului-pârât D. suma de 1.500 RON; intimatului-pârât B. suma de 1.500 RON şi intimatei-pârâte C. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2022.