Validity of contractual jurisdiction clause against public authority after property transfer; implicit novation and suspension pending criminal investigation

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. CADRUL PROCESUAL

Obiectul cererii, temeiul de drept.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – secţia a II-a civilă, la data de 02.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta DIRECŢIA DE ADMINISTRARE A FONDULUI LOCATIV SECTOR 6 BUCUREŞTI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 1.734.264 RON, cu titlu de despăgubiri conform Contractului de închiriere nr. x/14.08.2014, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamant, ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat dispoziţiile: art. 1518, 1531, 1538 şi 1817 C. civ.

I.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 153/2021, pronunţată la data de 03 noiembrie 2021, în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis actiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Local al Sectorului 6 - prin Administraţia Domeniului Public şi Dezvoltare Urbană Sector 6, având ca obiect pretenţii şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1.734.264 RON, reprezentând despăgubiri; a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru în sumă de 20.948 RON, şi onorariu de avocat în sumă de 5.800,77 RON.

I.3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea atacată

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, pârâta Administraţia Comercială Sector 6 Bucureşti.

Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 137/2022 din 09 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a respins apelul declarat de pârâta Administraţia Comercială Sector 6 Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 153 din 3 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Dolj– secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul- reclamant A., ca nefondat, şi a obligat apelanta către intimat la plata sumei de 12.365,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6 Bucureşti, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, spre competentă soluţionare.

În drept a întemeiat recursul pe prevederile pct. 3, 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Hotărârea a fost dată de o instanţă necompetentă material să judece prezenta cauză.

Instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dolj făcând aplicarea greşită a normelor legale ale art. 113 alin. (4) şi art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere faptul că în prezenta cauză este vorba de un contract de închiriere a unui spaţiu ce se află în Bucureşti, recurenta opinează că Tribunalul Bucureşti este competent să judece prezenta cauză.

Faţă de prevederile art. 10.2 din contractul de închiriere nr. x/14.08.2014, încheiat de instituţia sa cu B. S.R.L., societate ce avea sediul în Bucureşti, precum şi a faptului că între instituţia recurentă şi intimatul-reclamant din prezenta cauză nu a fost încheiat niciun act adiţional la contractul de închiriere, reiese în mod clar voinţa părţilor din contractul de închiriere cu privire la instanţa competentă, respectiv, Tribunalul Bucureşti.

În contractul de închiriere nr. x/14.08.2014 părţile semnatare au stabilit că litigiile apărute între părţi vor fi judecate la instanţa de domiciliu a proprietarului, care avea sediul în Bucureşti, şi întrucât instituţia recurentă are sediul în Bucureşti, reiese în mod evident voinţa părţilor cu privire la instanţa competentă, aceasta fiind Judecătoria sector 6 sau Tribunalul Bucureşti.

Or, având în vedere prevederile art. 1166 şi art. 1270 C. civ., contractul are putere de lege între părţi, iar la interpretarea clauzelor se va avea în vedere dorinţa părţilor semnatare ale contractului de închiriere, respectiv, că instanţa competentă să judece prezenta cauză este Tribunalul Bucureşti.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale, casarea deciziei recurate şi, pe fond, în rejudecare, admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei apelate, ca fiind pronunţată de o instanţă necompetentă material, şi să se dispună declinarea competenţei către Tribunalul Bucureşti.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept, în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

Greşit a reţinut instanţa de apel că în dosarul nr. x/2022 nu s-a dispus începerea urmării penale, acesta fiind motivul pentru care a respins cererea de suspendare a dosarului, în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea normelor de drept penal, concluzionând că Ordonanţa din data de 09.02.2022 nu este un act de începere a urmăririi penale.

Or, având în vedere dispoziţiile art. 305 alin. (1) C. proc. pen.. şi alin. (2), ţinând cont de prevederile art. 286 alin. (1) C. proc. pen.. şi ale art. 285 alin. (1) din acelaşi Cod, şi având în vedere faptul că în dosarul de urmărire penală nr. 28/P/2022 a fost dată Ordonanţa din data de 09.02.2022, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că în acest dosar a fost începută urmărirea penală cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu prev. şi ped. de art. 297 alin. (1) C. pen., rap. la art. 13 din Legea nr. 78/2000.

A mai precizat că procurorul de caz nu poate strânge probe, înfăptui audieri, fără a dispune întâi începerea urmăririi penale in rem, urmând ca după strângerea dovezilor să dispună urmărirea penală in personam; astfel că, procurorul de caz nu poate da o ordonanţă fără să fie începută urmărirea penală.

Recurenta-pârâtă a susţinut, astfel, că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că nu a fost începută urmărirea penală şi a respins în mod greşit cererea de suspendare a judecării apelului până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2022

Având în vedere prevederile art. 413 alin. (2) C. proc. civ., precum şi începerea urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2022, dosar ce vizează Anexa 7 la contractul de închiriere nr. x/14.08.2014, recurenta consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să dispună suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea dosarului penal, arătând, totodată, faptul că cele două dosare au o strânsă legătură hotărâtoare asupra hotărârii ce se pronunţă în acest dosar.

Prin următoarea critică formulată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că intimatul-reclamant a preluat în mod automat drepturile şi obligaţiile locatorului din contractul de închiriere nr. x/14.08.2014. Având în vedere că prin contractul de vânzare- cumpărare acesta s-a obligat să încheie act adiţional, prin refuzul de a încheia act adiţional cu recurenta-pârâtă de preluare a contractului de închiriere, intimatul-reclamant nu este parte în contractul de închiriere, respectiv, nu poate formula pretenţii împotriva recurentei, iar instanţa de apel în mod greşit a reţinut că obligaţiile stabilite prin clauzele contractului de vânzare-cumpărare nu trebuiau îndeplinite de intimatul-reclamant.

Opinează că, atâta timp cât părţile au consimţit şi semnat contractul de vânzare-cumpărare în cunoştinţă de cauză şi fără viciu de consimţământ, văzând şi prevederile clauzei cu privire la încheierea actului adiţional la contractul de închiriere, ar fi trebuit ca instanţa de apel să ţină cont de voinţa părţilor.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a făcut aplicarea art. 348 C. proc. civ. şi art. 349 C. proc. civ. şi a constatat că instituţia recurentă, de fapt, ar fi făcut o mărturisire prin întâmpinarea la acţiune.

Or, se arată, prin această întâmpinare nu se face altceva decât o înşiruire a succesiunii evenimentelor, nicidecum o mărturisire, cum greşit a reţinut instanţa de apel, care a făcut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 348 şi 349 C. proc. civ.., acestea făcând referire la interogatoriu şi mărturisirea în cadrul probei cu interogatoriu, şi nu în cadrul probei cu interogatoriu, cum greşit a reţinut.

Astfel că, susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a normelor de drept.

Mai arată că părţile semnatare ale contractului de închiriere nr. x/14.08.2014 au stabilit la art. 4 pct. 4.2 că prelungirea contractului se va face prin încheierea unui act adiţional.

Or, între locator (B. S.R.L.) şi locatar nu a fost încheiat un act adiţional de prelungire, în atare situaţie, contractul urmând a înceta la data de 11.08.2019, nu cum greşit a reţinut instanţa de fond. Anexa 7 la contractul de închiriere nu este un act adiţional la contractul de închiriere, iar clauzele expuse în această anexă nu pot modifica contractul iniţial.

Mai mult decât atât, Anexa 7 nu a fost înregistrată nici la locator, şi nici la locatar, iar semnăturile pe care le poartă nu corespund cu cele din contract, astfel punându-se întrebarea firească dacă această Anexă 7 a fost semnată de directorul general al recurentei. Arată că orice act semnat de instituţia- recurentă trebuie înregistrat la Registratura instituţiei, astfel că, în lipsa înregistrării, acest act nu a fost depus la instituţia sa.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că prin clauzele contractului de închiriere, părţile au stabilit modalitatea de modificare a contractului de închiriere, respectiv, prin întocmirea de acte adiţionale, nu de anexe la contract.

Faţă de lipsa unui act adiţional de prelungire a contractului şi de prevederile legale în vigoare, teoria generală a contractelor, precum şi de prevederile contractului de închiriere, prelungirea contractului de închiriere până la data de 03.01.2026 este greşită. Părţile au stabilit prin contract că perioada pentru care se încheie este de 5 ani, respectiv, din data de 12.08.2014 până în data de 11.08.2019, instanţa de apel în mod greşit reţinând că închirierea a fost făcută până la data de 03.01.2026.

Mai solicită a se observa că acest contract nu a fost prelungit, el expirând prin ajungere la termen la data de 11.08.2019, astfel că, pretenţiile intimatului-reclamant sunt nefondate.

În fine, învederează instanţei de recurs că în mod greşit instanţa de apel a menţinut sentinţa de fond, prin care a fost obligată la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1.734.264 RON, având în vedere că termenul închirierii a încetat la data de 11.08.2019, solicitând, totodată, a se observa că a achitat chiria până la data la care a evacuat spaţiul, iar de la data evacuării nu mai trebuia obligată la plata vreunei sume către intimatul-reclamant, nu cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, la data de 23.05.2022, sub nr. x/2020.

II.1. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recurs, prin care, pe cale de excepţie, a invocat nulitatea recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.., recurenta reluând apărările de fond din etapa judecăţii în fond şi din etapa apelului, sancţiunea nemotivării recursului fiind nulitatea acestuia.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta- pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 02 decembrie 2020, deci, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 22.08.2022, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 17 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a temeiului de drept indicat, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Printr-un prim motiv de recurs, circumscris pct. 3 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva instanţei competente material să judece prezenta cauză, susţinând că instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dolj, cu aplicarea greşită a normelor legale. Şi, astfel, având în vedere prevederile art. 10.2. din contractul de închiriere nr. x/14.08.2014 şi ale art. 1166 şi art. 1270 C. civ., în opinia recurentei-pârâte, instanţa competentă să judece prezenta cauză este Tribunalul Bucureşti.

Motivul de recurs invocat este nefondat.

Cum corect a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Textul de lege anterior evocat reglementează competenţa teritorială de drept comun în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, fiind aplicabil ori de câte ori prin lege nu se prevede altfel.

Caracterul de regulă generală în materia competenţei teritoriale este dat atât de titlul normei, cât şi de sintagma "dacă legea nu prevede altfel", sintagmă care reflectă raportul dintre norma de drept comun şi o eventuală normă specială derogatorie.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 111 din C. proc. civ.., cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.

Este reglementată de această normă o competenţă teritorială alternativă, iar partea reclamantă în speţă– intimatul-reclamant Cernăianu Dorel Marian– îşi are domiciliul în raza de competenţă a Tribunalului Dolj.

În acest sens, faţă de calitatea de persoană juridică de drept public a pârâtei-recurente, în mod legal s-a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 111, coroborat cu art. 116 C. proc. civ., potrivit cărora, competenţa teritorială de soluţionare a unei acţiuni de natura celei de faţă este una alternativă, la alegerea reclamantului, urmând a fi stabilită fie la domiciliul acestuia, fie la sediul pârâtei- persoană juridică de drept public.

Acţiunea civilă prin care se solicită acordarea unor despăgubiri în temeiul contractului de locaţiune are caracter personal, deoarece prin ea reclamantul îşi valorifică un drept de creanţă, respectiv, de a obţine acordarea sumelor de bani datorate de pârâtă cu titlu de contravaloare chirii, în temeiul raportului juridic încheiat.

În considerarea caracterului acţiunii, cea a unui raport de locaţiune, legiuitorul a reglementat competenţa teritorială alternativă, care se circumscrie domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., unde se menţionează că " (1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: 4. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului".

În acest caz, faţă de dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., alegerea aparţine reclamantului, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revenindu-i exclusiv.

În speţă, uzând de dreptul de a alege instanţa competentă a soluţiona cauza, reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată la Tribunalul Dolj, în a cărui circumscripţie se află domiciliul său, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., în mod corect statuându-se că acestei instanţe îi revine competenţa să soluţioneze cauza.

Susţinerea recurentei-pârâte cu trimitere la prevederea art. 10.2. din Contractul de închiriere în speţă, care, în opinia sa, ar valida competenţa Tribunalului Bucureşti, luând în considerare că acest contract a fost încheiat cu Societatea "B." S.R.L., care îşi avea sediul în Bucureşti, nu poate fi primită, recurenta-pârâtă înseşi încercând o interpretare proprie a clauzelor contractului.

Într-adevăr, prin clauza de la art. 10.2. din contract, cu denumire marginală "Litigii", părţile au stipulat că "orice probleme apărute între părţi cu privire la derularea prezentului contract vor fi rezolvate pe cale amiabilă. În cazul în care acest lucru nu este posibil, litigiile vor fi înaintate spre rezolvare instanţei judecătoreşti de la sediul Proprietarului".

Această prevedere a fost reluată şi prin clauza stipulată la art. 10.5. din contract, cu denumire marginală "Instanţele judecătoreşti competente - sunt cele de la sediul Proprietarului".

Deci, în toată economia contractului, părţile au ales ca instanţă competentă pentru soluţionarea litigiilor, instanţa de la sediul (domiciliul) Proprietarului, cum, de altfel, însăşi şi recurenta- pârâtă recunoaşte.

Ceea ce omite, însă, recurenta este prevederea inserată la art. 10.3. din Contract, "Transferul drepturilor"- Proprietarul îşi poate transfera drepturile unui terţ, cu condiţia ca prezentul contract să fie respectat pe deplin şi drepturile Chiriaşului să nu fie afectate, în condiţiile art. 7.1.1. lit. h)".

Or, tocmai în respectarea acestei clauze, intimatul-reclamant A., noul Proprietar (terţ căruia Proprietarul cu care a fost încheiat contractul şi-a transferat drepturile), a ales să sesizeze instanţa de la domiciliul său, aceasta fiind instanţa stipulată de părţi, în mod expres, prin contract.

Împrejurarea că, ulterior, Proprietarul s-a schimbat, nu este de natură a atrage menţinerea competenţei instanţei de la sediul Proprietarului iniţial, cum în mod cu totul eronat pretinde recurenta-pârâtă; tocmai, că o atare apreciere este de natură să înfrângă prevederile clauzelor contractuale agreate de părţi, cu eludarea vădită a art. 1166 şi 1270 C. civ., ceea ce nu poate fi permis.

Faţă de toate aceste considerente, în mod legal prima instanţă de control judiciar a reţinut că, în cauză, nu este dată excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dolj, primul motiv de recurs formulat de recurenta-pârâtă nefiind fondat.

În continuare, Înalta Curte reţine că recurenta- pârâtă a susţinut, prin următorul motiv de recurs invocat, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept, având în vedere prevederile art. 413 alin. (2) C. proc. civ., precum şi începerea urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2022, dosar ce vizează Anexa 7 la Contractul de închiriere nr. x/14.08.2014, considerând recurenta că instanţa de apel ar fi trebuit să dispună suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea dosarului penal.

Această critică se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care, casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin cererea formulată la data de 25.02.2022, apelanta- pârâtă a solicitat suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie– Direcţia Naţională Anticorupţie.

La termenul de judecată din data de 09.03.2022, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor cererea formulată şi, deliberând asupra acesteia, a respins solicitarea, având în vedere că în dosarul nr. x/2022 nu s-a dispus începerea urmăririi penale.

Contrar susţinerilor recurentei, măsura instanţei de apel este legală, în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. în mod corect dispunându-se respingerea cererii de suspendare a judecăţii cauzei.

În acest sens, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

Suspendarea prevăzută de dispoziţiile legale menţionate este o suspendare facultativă, lăsată la aprecierea instanţei de judecată şi se întemeiază pe declanşarea urmăririi penale pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se pronunţe, textul impunând, în mod expres şi neechivoc, condiţia declanşării urmăririi penale pentru o infracţiune, precum şi existenţa unor elemente suficiente din care să rezulte că existenţa infracţiunii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să se pronunţe în cauza supusă suspendării.

Evident cele două condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, de aceea, simpla sesizare a organelor de urmărire penală, ori anumite măsuri dispuse de procuror (precum situaţia în discuţie) nu justifică, eo ipso, suspendarea judecăţii.

Din cuprinsul dispoziţiilor mai sus-menţionate, rezultă că legiuitorul a circumscris măsura suspendării facultative a judecăţii de îndeplinirea unei condiţii procedurale, respectiv, dovada începerii urmăririi penale într-o cauză dată, iar, în cauza de faţă, instanţa de apel în mod legal şi corect a analizat verificarea acestei condiţii de ordin procedural şi a reţinut că nu este îndeplinită, din moment ce în dosarul penal nr. x/2022 nu s-a dispus începerea urmăririi penale.

Împrejurarea că între situaţia de fapt expusă în plângerea penală ce face obiectul acelui dosar penal, şi cea dedusă judecăţii în prezenta cauză, ar exista elemente comune, nu poate constitui, prin sine înseşi, temeiul suspendării judecării cauzei cât timp nu este îndeplinită cerinţa avută în vedere de legiuitor la reglementarea acestui caz de suspendare facultativă a judecăţii.

Faţă de aceste prevederi din C. proc. pen.. şi având în vedere conţinutul Ordonanţei din data de 09.02.2022, dată în dosarul penal nr. x/2022, cu insistenţă evocată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, în niciun caz nu se poate reţine a fi îndeplinită condiţia legii, cum nefondat susţine recurenta.

Împrejurarea că, prin această Ordonanţă, constatându-se că în dosarul penal cu numărul de mai sus se efectuează cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. şi ped. de art. 297 alin. (1) C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, s-a apreciat că pot servi ca mijloc de probă înscrisuri deţinute de Primăria Sectorului 6 Bucureşti şi, astfel, s-a dispus punerea la dispoziţie, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, a anumitor înscrisuri, nu este suficientă, prin sine însăşi, şi nu poate constitui o ordonanţă de începere a urmăririi penale, astfel cum dispune art. 305 alin. (1) din C. proc. pen.

Chiar şi efectuarea unor cercetări penale in rem nu este suficientă, în analiza cauzei, a justifica măsura suspendării, din perspectiva textului de lege arătat.

În fine, prin ultimul motiv de recurs, circumscris pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel în ce priveşte reţinerea acesteia, greşită, consideră recurenta, că intimatul- reclamant a preluat în mod automat drepturile şi obligaţiile locatorului din contractul de închiriere nr. x/14.08.2014.

Prima susţinere a recurentei-pârâte subsumate acestei critici, este în sensul că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la Societatea Profesională Notarială "C. şi D.", autentificat sub nr. x/13.04.2017, părţile au stabilit că intimatul-reclamant A. se obligă a încheia un act adiţional cu recurenta-pârâtă pentru preluarea contractului de închiriere, nu cum greşit a reţinut instanţa de apel, că nu era obligat să încheie act adiţional la contractul de închiriere.

Această susţinere nu poate fi primită, fiind nefondată.

Ceea ce ignoră recurenta- pârâtă sunt prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., conform cărora, "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

Principiul forţei obligatorii a contractului are rolul primar de a explica şi ordona raportul juridic născut între părţi ca urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate obiectivă terţilor, prin intermediul opozabilităţii efectelor contractului.

Astfel fiind, cum recurenta-pârâtă nu a fost parte în contractul de vânzare- cumpărare, şi nici intimatul- reclamant nu a fost parte în contractul de închiriere încheiat, aceasta nu poate opune obligativitatea unei clauze dintr-un contract în care nu a fost parte şi, ca atare, nu poate pretinde nerespectarea ei.

Mai mult, din observarea clauzei în discuţie, se reţine conţinutul explicit al acesteia: "Totodată, eu A. declar că am luat cunoştinţă că există încheiate contractul de închiriere nr. x din 14.08.2015 cu firma E. S.R.L. şi 345.2 din data de 14.08.2014 cu Direcţia de Administrare a Fondului Locativ Sector 6 asupra imobilului ce face obiectul prezentului contract şi sunt de acord cu încheierea contractului de vânzare în aceste condiţii, precum şi cu respectarea duratei acestora, urmând a încheia acte adiţionale la contractele de închiriere şi a încasa chiria începând cu data de 01.07.2017...".

Necesitatea perfectării unui act adiţional la contractul de închiriere, astfel cum solicită recurenta-pârâtă, nu rezultă cu evidenţă nici din contractul de închiriere încheiat, cu atât mai mult cu cât, recurenta- pârâtă a continuat raporturile contractuale şi ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în speţă, efectuând plăţile chiriei în contul bancar al noului proprietar, astfel că aceasta a recunoscut, implicit, cesiunea contractului de închiriere către noul proprietar, intimatul-reclamant A..

De altfel, intimatul-reclamant a iniţiat şi a efectuat demersuri în acest sens, încercând perfectarea actului adiţional, motiv pentru care, s-a şi adresat Direcţiei de Administrare a Fondului Locativ Sector 6 Bucureşti, la data de 02.08.2017, prin solicitarea înregistrată sub nr. x: "Din conţinutul acestei adrese, rezultă recomandarea A.N.A.F. de a perfecta un act adiţional la Contractul de închiriere, conform căruia, calitatea de Proprietar (Locator) să revină subsemnatului– intimatul-reclamant, s.n.- restul dispoziţiilor rămânând neschimbate. Este argumentul pentru care, dle Director General, revin cu rugămintea de a semna acest document, fiindu-mi necesar la organele fiscale".

Recurenta- pârâtă însăşi este, cea care nu a dat curs acestui demers, nefondat pretinzându-se de către aceasta nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate de către intimatul- reclamant.

Ca atare, toate criticile recurentei- pârâte, prin care aceasta susţine că faţă de lipsa unui act adiţional de prelungire a contractului şi de prevederile legale în vigoare, teoria generală a contractelor, precum şi de prevederile contractului de închiriere, prelungirea contractului de închiriere până la data de 03.01.2026 este greşită, părţile stabilind prin contract că perioada pentru care se încheie este de 5 ani, respectiv, din data de 12.08.2014, până în data de 11.08.2019, solicitând a se observa că acest contract nu a fost prelungit, el expirând prin ajungere la termen la data de 11.08.2019, sunt nefondate, motivul de recurs astfel formulat neputând fi primit.

Tot nefondat se susţine de către aceasta că între Locator (B. S.R.L.) şi Locatar, nefiind încheiat un act adiţional de prelungire, în atare situaţie, contractul a încetat la data de 11.08.2019, iar Anexa 7 nu este un act adiţional la contractul de închiriere, clauzele expuse în această Anexă neputând modifica contractul iniţial.

Anexa 7 reglementează şi modificarea obiectului Contractului de închiriere în ceea ce priveşte suprafaţa ocupată şi descrierea acesteia, dar şi cuantumul chiriei.

Or, recurenta- pârâtă nu poate invoca faptul că nu a cunoscut conţinutul acesteia, de vreme ce a folosit spaţiul identificat în Anexa 7 şi a plătit chiria reglementată prin aceasta; aşadar, Anexa nr. 7 este un act juridic cu efecte pe deplin recunoscute de către recurenta-pârâtă, care şi-a executat obligaţiile asumate şi şi-a exercitat, totodată, şi drepturile derivând din aceasta.

Referitor la celelalte motive de recurs formulate, prin care recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut aplicarea art. 348 C. proc. civ. şi art. 349 C. proc. civ., constatând că instituţia sa, de fapt, ar fi făcut o mărturisire prin întâmpinarea la acţiune, Înalta Curte constată că nu se pot încadra în cazurile de casare.

Cât timp, prin acestea, s-au invocat doar aspecte de fapt referitoare la probele administrate în cauză şi la modul de interpretare a acestora, aceste critici reprezintă aspecte de fapt şi de interpretare a probelor administrate, astfel că nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, şi nici în vreunul din celelalte prevăzute de acest text.

Înalta Curte reţine că a fost indicat, în drept, de către recurentă şi motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, acesta a fost invocat doar formal, din dezvoltarea motivelor de recurs formulate nerezultând că recurenta-pârâtă ar fi formulat şi critici în sensul că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că aceasta cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei.

De altfel, Înalta Curte reţine că a fost respectată obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 din C. proc. civ. instanţa de apel a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) şi ale art. 425 C. proc. civ., fiind arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza deciziei pronunţate.

Ceea ce mai trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită în cauză, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, limitat la motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ.., care se găsesc a fi nefondate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Comercială Sector 6 Bucureşti, ca nefondat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.., cererea intimatului-reclamant A. privind acordarea acestora este întemeiată, având în vedere faptul că recurenta-pârâtă se află în ipoteza prevăzută de textul de lege, aceea de a fi pierdut procesul şi, în raport cu soluţia pronunţată în recurs, dată fiind culpa procesuală a recurentei-pârâte, aceasta va fi obligată la plata către intimatul-reclamant a sumei de 14.718,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată specifice fazei procesuale a recursului, reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor depuse la dosar, filele x şi 54.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6 Bucureşti împotriva deciziei nr. 137/2022 din 09 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă ADMINISTRAŢIA COMERCIALĂ SECTOR 6 Bucureşti să plătească intimatului-reclamant A. suma de 14.718,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2022.