Abusiveness of origination fee clause in mortgage credit contract: clarity, justification, and significant imbalance under Law No. 193/2000 and EU Directive

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C., prin mandatar B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.1 lit. b) (privind comisionul de acordare), art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) şi art. 6.1 (privind impunerea rambursării în moneda franc elveţian) din contractul de credit nr. x/24.04.2008 şi adaptarea pentru viitor a acestui din urmă articol, în sensul că plăţile se vor face la o valoare a francului elveţian cu jumătate din diferenţa dintre cursul acestei monede de la momentul plăţii şi valoarea aceleiaşi valute de la momentul contractării, conform cursului oficial al BNR. S-a solicitat şi repunerea în situaţia anterioară, prin restituirea tuturor sumelor achitate în temeiul acestor clauze, cu dobândă legală. De asemenea, reclamanta a arătat că se impune obligarea pârâtelor la plata sumei de 6000 euro cu titlu de daune, solicitând şi cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 19 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia de prescripţie extinctivă invocate de pârâtele B. S.A. şi C., prin mandatar B. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 3372 din 14 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea, constatând caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.1 lit. b) (privind comisionul de acordare) şi art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/24.04.2008, precum şi a clauzelor referitoare la comisionul de administrare, astfel cum acestea se regăsesc în actele adiţionale la acelaşi contract; a dispus restituirea către reclamantă a tuturor sumelor încasate de pârâte în temeiul acestor clauze, precum şi plata către reclamantă a dobânzii legale calculate prin raportare la aceleaşi sume, aceasta curgând de la momentul fiecărei plaţi, până la stingerea integrală a îndatoririi de restituire; în rest cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 19 septembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3372 din 14 noiembrie 2018 au declarat apel pârâtele; de asemenea, apelanta a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 3372 din 14 noiembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3372/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost admis apelul formulat de apelantele-pârâte D. ŞA, C. şi B. S.A. împotriva încheierii din 19 septembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 3372/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A..

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor de la art. 5.1 lit. c) (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/24.04.2008J a clauzelor referitoare la comisionul de administrare, astfel cum acestea se regăsesc în actele adiţionale la acelaşi contract, precum şi cele având ca obiect restituirea către reclamantă a sumelor încasate de pârâte în temeiul acestor clauze şi plata către reclamantă a dobânzii legale.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâta B. a sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată.

Au fost compensate cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei de 2000 RON şi, în consecinţă a fost obligă reclamanta la plata către pârâta B. a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte B. suma de 3.500 RON cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1290A/2019 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, formulată de apelantei-pârâte D. S.A., B. S.A. şi C..

Împotriva deciziei civile nr. 837A/2019 din 15 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs pârâtele B. S.A. şi C., iar reclamanta A. a formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 1717 din 24 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. şi C.. împotriva deciziei civile nr. 837A/2019, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului pârâtei în ceea ce priveşte comisionul de acordare; a menţinut în rest dispoziţiile deciziei atacate; a respins ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A..

In rejudecare, prin decizia civilă nr. 785 A/2021 din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul formulat de apelantele-pârâte D. S.A., B. S.A. şi C.., prin mandatar B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3372 din 14 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A..

A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că au fost respinse ca neîntemeiate şi capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. B) (privind comisionul de acordare) din contractul de credit şi având ca obiect restituirea către reclamantă a sumelor încasate de pârâte în temeiul acestor clauze şi plata către reclamantă a dobânzii legale.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâta B. S.A. şi a sumelor de 1.544,92 RON diferenţă cheltuieli de judecată fond şi 4.564,30 RON diferenţă cheltuieli de judecată apel.

Împotriva deciziei civile nr. 785A/2021 din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, se susţine, în esenţă, că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte soluţia cu privire la valabilitatea clauzelor contractuale cuprinse la art. 5.1 lit. b) (comisionul de acordare) din convenţia de credit.

În opinia recurentei, decizia recurată a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, instanţa de apel schimbând natura ori înţelesul acestuia, prin adăugări la contract.

Instanţa de apel, susţine recurenta, a încălcat/aplicat greşit dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, dispoziţii legale, potrivit cărora comisionul de acordare este interzis în mod expres, acest act normativ indicând în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente ".

Consideră că analogia dintre lipsa definiţiei dobânzii contractuale şi lipsa semnificaţiei comisionului de acordare pe care instanţa de apel o face în vederea argumentării caracterului clar şi inteligibil al clauzei cuprinse la art. 5.1 lit. b) din convenţia de credit reprezintă o interpretare forţată şi nelegală a normelor de drept material cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Comisionul de acordare/întocmire/analiză dosar, mai arată recurenta, este aferent unui serviciu pe care banca îl desfăşoară din oficiu în scopul verificării bonităţii clientului, deci în interesul propriu al băncii, fără a avea pretenţia ca banca să arate motivele care justifică stabilirea comisionului, ci doar sa indice în cuprinsul contractului de credit care sunt serviciile pe care le oferă în contul acestuia.

În caz contrar, o astfel de clauză stabileşte în sarcina consumatorului un cost care nu are un contraechivalent, ceea ce determină un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Astfel, prevederea contractuală care stabileşte comisionul de acordare contravine bunei-credinţe, în condiţiile în care pârâta B. S.A. a perceput 2% din valoarea totală a creditului pentru motive necunoscute de reclamantă şi de codebitori. Acest comision nu poate fi inclus în preţul contractului. Denumirea acestui comision şi lipsa motivelor ce au stat la baza perceperii acestuia sunt în contradicţie cu ideea de preţ, definit ca prestaţie oferită în schimbul transferului proprietăţii asupra bunului. Comisionul de acordare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinţei sumei împrumutate, aşa cum este dobânda percepută. În plus, caracterul echivoc al clauzei face aplicabil art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Totodată, comisionul de acordare nu corespunde niciunei contraprestatii sau vreunui cost contractual.

Recurenta mai arată că, în conformitate cu dispoziţiile lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate abuzive clauzele care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

Prin urmare, solicită instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, cu consecinţa faptului că plata de către recurenta reclamantă a unor sume cu titlu de comision de acordare devine astfel nejustificată, motiv pentru care, reţinând caracterul retroactiv al efectelor nulităţii, să se dispună obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea către recurenta-reclamantă a sumei plătite cu acest titlu, sumă la care se va aplica dobânda legală.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând, respingerea apelului.

Intimatele-pârâte B. S.A. şi C. au depus întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 8 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, dar niciuna dintre părţi nu a înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a acordat termenul de astăzi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante cu privire la comisionul de acordare, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: " (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

De asemenea, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că: "O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

În privinţa comisionului de acordare, prin raportare la decizia de casare, instanţa de apel a reţinut că modul de formulare a clauzei atacate determină clar atât modalitatea de calcul şi de percepere a acestui comision, cât şi raţiunea sa, de asemenea, a fost indicat procentul de comision, baza de calcul, respectiv modalitatea de percepere. Perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului pentru verificarea bonităţii clienţilor, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanţială împrumutată şi perioada lungă de timp pentru care era acordat creditul.

Totodată, a reţinut corect instanţa de apel, că legislaţia incidentă din materia drepturilor consumatorului nu impunea profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoştinţă, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane.

În ce priveşte dreptul consumatorului la o informare precisă şi corectă, cu privire la comisionul de acordare, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, clauza atacată este clară şi inteligibilă, cuprinzând elementele esenţiale pentru identificarea prestaţiilor ambelor părţi.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei menţionate este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, raţiunea perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea comisionului, ce include operaţiuni şi costuri diverse, nu se poate considera ca reclamanta a fost prejudiciată, aceasta fiind informată chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce îi incumbă.

Înalta Curte reţine că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că noţiunea de "acordare a creditului" nu are un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă un termen comun, des utilizat în limbajul curent, astfel încât nu poate pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

Prin urmare, în cauză, existau suficiente criterii care să confere consumatorului şi posibilitatea să prevadă consecinţele juridice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea determinabilă a comisionului şi metoda de calcul rezultau din stipulaţiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului implicaţiile juridice şi economice ale clauzei, în ceea ce o privea.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizată clauza privind comisionul de acordare, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată anterior, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Astfel, se constată că instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut că aceasta este clară, inclusiv din perspectiva bazei de calcul şi a modalităţii de percepere, pentru înţelegerea acesteia nefiind necesare cunoştinţe de specialitate, iar reclamanta a avut posibilitatea de a cunoaşte, încă de la încheierea contractului, caracteristicile esenţiale şi contraprestaţiile specifice ale băncii la acordarea creditului, astfel încât să poată face o alegere conformă cu interesele sale.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit vizat de acest litigiu nu interzicea perceperea comisionului de acordare, aspect confirmat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010. Art. 36 din acest act normativ permite în mod expres perceperea unui atare comision, ceea ce validează încă odată raţiunea acestuia.

Dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 la care face trimitere recurenta-reclamantă nu vizează costurile creditului, şi prin urmare, comisionul de acordare (componentă, în speţă, a costului total al creditului) reglează sfera cheltuielilor aferente.

Concluzia rezultă şi din interpretarea coroborată a art. 15 din Legea nr. 190/1999 cu art. 2 alin. (1) pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor. Teza este susţinută şi din observarea coroborată a prevederilor art. 15 cu art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 în raport de care se poate aprecia cu certitudine că, şi în privinţa unui contract de credit ipotecar, pot fi stipulate comisioane. În acest sens este art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 190/1999. În consecinţă, rezultă că interpretarea propusă de recurenta-reclamantă nu poate fi reţinută.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision este justificat prin raţiuni obiective, este perceput în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, că, în speţă, clauza a fost acceptată în cunoştinţă de cauză de consumator care a avut reprezentarea acestui cost şi faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, apelul pârâtelor fiind corect admis.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 785A/2021 din 6 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2022.