Insurer's specialty-capacity challenge to its own advance-payment guarantee rejected; nullity claim dismissed with EUR 20,450 costs awarded.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 21 noiembrie 2016, ulterior declinată prin sentinţa civilă nr. 4454 din 5 decembrie 2017 în favoarea Tribunalului Prahova, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. (fosta C. S.R.L.), D. S.R.L., E. S.R.L. şi F. S.A., a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a garanţiei pentru plata avansului emisă de reclamantă la 28 ianuarie 2015, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 861 din 8 septembrie 2020 Tribunalul Prahova respinge acţiunea ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 271 din 30 iunie 2021 Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe este respins ca nefondat, apelanta reclamantă fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii formulează recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenta reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs se afirmă că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2321 C. civ. atunci când a respins motivul de apel referitor la soluţionarea de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei G. S.R.L. întrucât contractul de asigurare de garanţii a fost încheiat cu G. S.R.L. şi în temeiul acestui contract şi a actului adiţional nr. x din 28 ianuarie 2015, recurenta a emis garanţia pentru plata avansului în favoarea S.C. F. S.A. Recurenta arată că nu există un raport juridic obligaţional între aceasta şi Asocierea D.-E., ca urmare această asociere nu putea avea calitatea de ordonator şi că este greşit raţionamentul curţii de apel fundamentat pe argumentul că pârâta G. S.R.L. nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu a semnat scrisoarea de garanţie.

Autoarea căii de atac susţine că decizia atacată este nemotivată în ceea ce priveşte respingerea motivului de apel prin care s-a susţinut că sentinţa nu este motivată, arătând că instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a susţinerilor recurentei în apel şi a reluat motivarea primei instanţe. Susţine că nici sentinţa nu este motivată şi că instanţa de apel ar fi trebuit să admită apelul pe acest considerent.

Recurenta-reclamantă invocă şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 206, art. 2221 şi art. 2321 C. civ., art. 2 lit. A) pct. 1 din Legea nr. 32/2000, art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006, art. 4 din H.G. nr. 264/2003 şi art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi susţine că emiterea garanţiei pentru plata avansului depăşeşte limitele obiectului de activitate constând în activitatea de asigurare, că există deosebire de regim juridic între scrisorile de garanţie şi contractele de asigurare garanţii şi că art. 206 C. civ. nu a eliminat sancţiunea nulităţii absolute în cazul încălcării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice cu scop lucrativ. Afirmă că nu este corectă opinia curţii de apel conform căreia dispoziţiile art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006 şi ale art. 4 din H.G. nr. 264/2003 reprezintă o excepţie de la interdicţia instituită de art. 12 din Legea nr. 32/2000 şi apreciază că sancţiunea nulităţii absolute se aplică cu prioritate faţă de principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Intimatele au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Ulterior înregistrării căii de atac s-a dispus întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor, iar în şedinţa din camera de filtru din 5 octombrie 2022 recursul a fost admis în principiu fixându-se termen pentru soluţionare în şedinţă publică.

Cu titlu prealabil menţionăm faptul că prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 493 privind procedura de filtrare a recursului a fost abrogat.

Analizând motivele de recurs invocate, actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Recursul reclamantei are la bază două motive de recurs: greşita aplicare a normelor de drept material (pct. 8) şi lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea atacată (pct. 6), însă problema de drept pe care instanţa supremă este chemată să o lămurească se referă la posibilitatea legală a unei societăţi de asigurare, în speţă reclamanta recurentă, de a emite scrisori de garanţie, în raport de obiectul său de activitate.

Recurenta consideră, în esenţă, că nu există reglementare legală care să permită unei societăţi de asigurare să emită scrisori de garanţie, ori alte garanţii, în speţă emiterea unei garanţii pentru plata avansului, întrucât depăşeşte limitele obiectului de activitate constând în activitatea de asigurare, ipoteză care a reprezentat fundamentul legal al promovării cererii de constatare a nulităţii absolute a garanţiei pentru plata avansului din 28 ianuarie 2015.

Recurenta invocă o greşită aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2321 C. civ. referitoare la scrisoarea de garanţie, aplicare ce a determinat admiterea în mod greşit a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a uneia dintre pârâte, respectiv G. S.R.L.

Cu toate că aceste critici, în majoritatea lor au fost invocate şi prin motivele de apel, primind dezlegare prin hotărârea atacată, atât în fapt, cât şi în drept, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale invocate, pretinsa aplicare greşită a normei de drept material fiind fundamentată însă pe o interpretate greşită de către recurentă a textului de lege.

Astfel, având în vedere că recurenta reclamantă a solicitat constatarea nulităţii absolute doar a Garanţiei pentru plata avansului, nu şi a contractului de asigurare de garanţii încheiat anterior, la 10 februarie 2014, întrucât G. S.R.L. este parte doar a contractului de asigurare de garanţii, nu şi a scrisorii de garanţie ulterioare, nu se poate reţine o aplicare greşită a art. 2321 C. civ., text de lege care se dovedeşte a fi invocat formal.

Pentru stabilirea calităţii procesuale pasive a uneia dintre părţi, instanţa de apel a avut în vedere norma de procedură aplicabilă în cauză, respectiv art. 36 din C. proc. civ. care reglementează calitatea procesuală în funcţie de subiectele raportului juridic existente în actul a cărui nulitate se solicită.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 206 şi art. 2321 C. civ., art. 2 lit. (A) pct. 1 din Legea nr. 32/2000, art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006, art. 4 din H.G. nr. 264/2003 şi art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Dincolo de această enumerare a textelor de lege a căror aplicare este considerată a fi greşită, în esenţă, recurenta susţine că emiterea garanţiei a cărei nulitate a solicitat-o, s-a făcut cu depăşirea limitelor obiectului de activitate reprezentat de activitatea de asigurare, fiind încălcat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.

Susţinerile recurentei nu pot fi reţinute.

Aşa cum a stabilit instanţa de apel, aspect de altfel necontestat de către recurentă, faţă de data emiterii garanţiei a cărei nulitate se solicită, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. civ., care în art. 206 alin. (1) a prevăzut că persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele drepturi şi obligaţii civile care nu pot aparţine decât persoanei fizice, prin natura lor sau potrivit legii.

Faţă de reglementarea anterioară (Decretul-lege nr. 31/1954) Noul C. civ. elimină limitarea generică a capacităţii juridice a persoanei juridice la scopul său statutar, păstrând această limitare exclusiv pentru cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, care pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul constitutiv sau statut (art. 206 alin. (2) C. civ.).

În acest sens, sancţiunea unei încălcări a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă nu mai este, în lumina Noului C. civ., aceea a nulităţii absolute, decât dacă ar fi întrunite dispoziţiile art. art. 206 alin. (1) sau alin. (2) C. civ., ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

De altfel nici nu se poate vorbi despre depăşirea limitelor obiectului de activitate al recurentei astfel cum încearcă aceasta să acrediteze, astfel încât să poată fi reţinută o încălcare a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă care ar justifica o anulare a garanţiei emisă de către recurentă.

Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, în forma sa în vigoare la data emiterii garanţiei pentru plata avansului, în art. 2 lit. (A) pct. 1, definea activitatea de asigurare ca fiind activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune (etc.).

Pornind de la interpretarea dispoziţiilor art. 2321 C. civ. care reglementează regimul juridic al scrisorii de garanţie, care are un regim juridic autonom, distinct de contractul de asigurare, susţine recurenta, aceasta consideră că pentru activităţile enumerate în cuprinsul definiţiei activităţii de asigurare nu se regăseşte şi emiterea scrisorilor de garanţie şi că nu există niciun temei pentru care să se poată considera că această activitate ar fi asimilată încheierii contractelor de asigurare.

Atât prin motivele de apel, cât şi prin motivele de recurs, recurenta îşi fundamentează această susţinere şi pe dispoziţiile art. 12 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 32/2000 potrivit cărora Comisia de Asigurare a Asigurărilor poate autoriza desfăşurarea activităţii de asigurare în cazul îndeplinirii cumulative a unor condiţii, printre care şi cea conform căreia societatea va desfăşura exclusiv activitatea de asigurare.

Înalta Curte reţine, în deplin acord cu susţinerile instanţei de apel, că emiterea garanţiei pentru plata avansului se circumscrie unei operaţiuni ce decurge direct din activitatea de asigurare în condiţiile în care garanţia a fost emisă în baza unui contract de asigurare, cu respectarea obiectului de activitate prevăzut de lege pentru autorizarea societăţilor de asigurare şi prevăzut în actul constitutiv al societăţii recurente, înscriindu-se în limitele activităţii de asigurare, astfel cum este definită de art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 32/2000.

Asigurarea de garanţii este o categorie de asigurare care se încadrează în activitatea de asigurare pe care o desfăşoară recurenta şi este în acord cu definiţia dată de legiuitor contractului de asigurare în cuprinsul art. 2199 C. civ.

De altfel, exista un cadru legal pentru emiterea instrumentelor de garantare nu doar de către societăţile bancare ci şi de către societăţile de asigurări cu mult anterior încheierii Contractului de asigurare de garanţii privind restituirea avansului din prezenta cauză şi anterior emiterii de către recurentă a garanţiei pentru plata avansului.

Astfel, prin H.G. nr. 925/2006, aşa cum a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 834/2009, era reglementată posibilitatea constituirii garanţiei de participare printr-un instrument de garantare emis de o societate bancară ori de o societate de asigurări.

Potrivit Regulamentului nr. 5 din 8 martie 2012 emis de B.N.R. poliţele de asigurare care au ca obiect garantarea/preluarea riscului de neplată se asimilează scrisorilor de garanţie emise de instituţiile de credit (art. 10).

Menţionăm de asemenea şi H.G. nr. 636/2011 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 264/2003 privind stabilirea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor şi limitelor pentru efectuarea de plăţi în avans din fonduri publice, act normativ prin care ordonatorul de credite are obligaţia de a solicita contractorului un instrument de garantare emis în condiţiile legii de o societate bancară ori de o societate de asigurări. Amintim în acest context şi H.G. nr. 834/2009.

Cu alte cuvinte, posibilitatea societăţilor de asigurări de a emite instrumente de garantare are o reglementare legală cu mult anterioară emiterii garanţiei pentru plata avansului de către recurentă, emiterea acestor garanţii fiind circumscrisă unei operaţiuni ce decurge direct din activitatea de asigurare.

În aceste condiţii este de neînţeles concluzia recurentei potrivit căreia dispoziţiile art. 86 şi art. 90 din H.G. nr. 925/2006 şi art. 4 din H.G. nr. 264/2003 nu pot fi interpretate în sensul că ar permite societăţilor de asigurare să emită instrumente de garantare care să aibă natura scrisorilor de garanţie, ci doar că autorităţile contractante au posibilitatea să aleagă între a solicita ofertantului o scrisoare de garanţie emisă de o instituţie bancară sau un contract de asigurare de garanţii emis de o societate de asigurări.

În concluzie, niciuna dintre alegaţiile recurentei circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinută, garanţia pentru plata avansului fiind emisă în conformitate cu dispoziţiile legale existente, în concordanţă cu obiectul său de activitate, neexistând vreo cauză de nulitate absolută care să afecteze valabilitatea actului încheiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că instanţa de apel a procedat la o veritabilă rejudecare a cererii de chemare în judecată, încercând să acopere lipsurile hotărârii primei instanţe prin completarea considerentelor acesteia cu propriile motive; instanţa de apel nu a motivat două dintre motivele invocate în faţa instanţei de fond.

Criticile recurentei nu pot fi reţinute. Dimpotrivă, instanţa de apel nu doar că a răspuns tuturor motivelor de apel însă a prezentat o motivare care se remarcă prin raţionamente juridice logice, concrete, concise, răspunzând tuturor cererilor şi apărărilor formulate în baza probelor administrate.

Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul are caracter devolutiv, adică provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, devoluţiunea operând cu privire la întreaga cauză, având în vedere soluţia de respingere a acţiunii pronunţată de prima instanţă.

Cazurile în care instanţa de apel trimite o cauză spre rejudecare primei instanţe sunt prevăzute în art. 480 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., suplimentarea motivării instanţei de fond nefiind un caz care să impună o asemenea soluţie astfel cum pretinde recurenta.

Faţă de cele mai sus reţinute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurenta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimata pârâtă E. reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor aflate la dosar şi având în vedere dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 271 din 30 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă E. a sumei de 20.450 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2022.