CHF credit contract: abusive clauses and currency risk dismissed; monetary nominalism upheld.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 20 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. a) şi c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 4 iunie 2008; să îi exonereze pe reclamanţi de la plata comisionului de administrare pentru viitor, ca urmare a anulării clauzei contractuale abuzive aferente; să o oblige pe pârâtă la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de administrare, plus dobânda legală şi cu titlu de comision de acordare; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 6.1 din contractul de credit şi să o elimine, să stabilizeze cursul de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să denomineze în moneda naţională plăţile, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7158 din 10 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi.

Împotriva sentinţei civile nr. 7158 din 10 noiembrie 2016 au formulat apel principal reclamanţii A. şi B. şi apel incident pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2067/2017 din 27 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelul principal declarat de reclamanţii A. şi B., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată. A constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 5.1 lit. a) privind comisionul de analiză şi art. 5 pct. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare ca fiind abuzive, clauze din contractul de credit şi garanţie nr. x din 4 iunie 2008. A exonerat reclamanţii de la plata comisionului de administrare. A obligat pârâta la restituirea sumelor încasate abuziv în baza celor două clauze a căror nulitate s-a constatat. A respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 2103 din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1815 din 7 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de A. şi B. şi apelul incident formulat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7518 din 10 noiembrie 2016 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 726 din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca nefondată cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, formulată de intimata C. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă au declarat recurs principal reclamanţii A. şi B. şi recurs incident pârâta C. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a declarat recurs pârâta C. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea căii de atac formulate şi casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autorii căii de atac susţin că au fost încălcate normele de drept material prevăzute de art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de analiză, clauza de risc valutar, obligarea intimatei la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferenţe de curs valutar, îngheţarea cursului de schimb valutar, precum şi cu privire la denominarea în monedă naţională a plăţilor.

Arată că instanţa de apel a interpretat în mod greşit lipsa dovezilor cu privire la obligaţia de informare asupra evoluţiei cursului valutar. Precizează că nu au primit creditul în franci elveţieni şi că nu au fost informaţi cu privire la posibila fluctuaţie viitoare a monedei străine şi apreciază că s-ar fi impus aplicarea prevederilor art. 1271 C. civ., cu consecinţa adaptării contractului. Invocă la modul general dispoziţiile regulamentului valutar conform cărora preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională. Menţionează că nu au avut posibilitatea efectivă de a negocia contractul.

În final, s-a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Recurenţii-reclamanţi au indicat în memoriul de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul incident formulat, recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat admiterea căii de atac declarate, cu consecinţa casării în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului incident.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 247 alin. (1), art. 59, art. 78 şi art. 36 C. proc. civ., cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiilor lipsei coparticipării procesuale pasive şi a lipsei calităţii procesuale pasive.

Apreciază că excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive putea fi invocată direct în faţa instanţei de apel, fiind o excepţie absolută, şi susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în apel nu poate fi analizat cadrul procesual pasiv. Consideră că judecarea cauzei în lipsa cesionarei D. nu este corectă.

Critică şi soluţia prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de contractul de cesiune intervenit între recurenta-pârâtă şi cesionara D..

Totodată, susţine că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează efectele cesiunii de creanţă, respectiv art. 24 şi 25 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, art. 70 şi art. 71 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, art. 6 şi art. 12 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac arată că în mod greşit a reţinut curtea de apel că autorii cererii de completare sunt reclamanţii, care au formulat apel principal, întrucât această cererea a fost formulată de pârâtă. Mai arată că prin respingerea cererii de completare au fost încălcate prevederile art. 444 C. proc. civ. deoarece instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată sub forma onorariului de avocat. Recurenta apreciază că instanţa ar fi trebuit să analizeze cererea sa, să admită cererea de completare a dispozitivului deciziei şi, eventual, să respingă cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.

Recurenta-pârâtă consideră că era îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată întrucât a câştigat litigiul şi că nu i se poate reţine culpa procesuală faţă de faptul că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe care a invocat-o a fost respinsă. Susţine că au fost încălcate prevederile art. 451-art. 453 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare faţă de recursul formulat de recurenţii-reclamanţi prin care a solicitat respingerea acestei căi de atac.

Prin întâmpinarea depusă, recurenţii-reclamanţi au solicitat anularea recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021 şi în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 25 mai 2022 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare, au fost admise în principiu recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi s-a fixat termen pentru judecarea acestora la 16 noiembrie 2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, instanţa supremă constată că prin cererea de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui de text de lege, pe care l-a invocat în mod formal.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori întrucât curtea de apel a analizat clauzele contractuale contestate şi a reţinut că reclamanţii au avut posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul acestora la data semnării convenţiei de credit. Va înlătura, de asemenea, criticile prin care se susţine că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare şi că nu a dat posibilitatea reclamanţilor de a negocia contractul întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a stabilit că recurenţii nu au făcut dovada faptului că au iniţiat procesul de negociere şi nici că intimata ar fi ştiut despre fluctuaţia viitoare a cursului valutar.

Instanţa supremă reţine că aspectele legate de contextul factual de la data încheierii contractului, cum ar fi informaţiile oferite de bancă, negocierea sau nu a contractului şi moneda în care a fost primit împrumutul nu pot fi reanalizate în recurs, reprezentând chestiuni de netemeinicie.

Nu vor fi reţinute nici criticile referitoare la soluţia pronunţată cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de acordare şi administrare deoarece în mod corect curtea de apel a constatat că prevederile contractuale au un caracter clar şi inteligibil, iar cuantumul celor două comisioane rezultă fără dubiu din economia contractului.

Astfel cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-621/17 Kiss, simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul (…) unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1271 C. civ. vor fi înlăturate deoarece contractul de credit a fost încheiat în anul 2008, iar art. 1271, care a dat o consacrare expresă instituţiei impreviziunii, a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, ca parte a Noului C. civ.. Conform art. 6 C. civ., "dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare."

Înalta Curte nu va reţine nici criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar întrucât în mod corect curtea de apel a aplicat principiul nominalismului monetar edictat de art. 1578 C. civ. din 1864, potrivit căruia "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar conform alin. (2), "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Instanţa supremă reţine astfel că prevederea contractuală care stipulează obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Vor fi înlăturate şi criticile referitoare la interpretarea greşită a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 întrucât, pe de o parte, recurenţii indică greşit textul de lege, nefiind clar dacă se referă la prevederile directivei sau la cele ale Legii nr. 193/2000, iar pe de altă parte, motivul de casare prevăzut de pct. 8 are în vedere aplicarea sau încălcarea normei de drept material, iar nu interpretarea sa.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă constată că prin cererea de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se susţine încălcarea normelor de procedură edictate de art. 247 alin. (1), art. 59, art. 78 şi art. 36 C. proc. civ., cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiilor lipsei coparticipării procesuale pasive şi a lipsei calităţii procesuale pasive întrucât soluţia de respingere a apelului incident vizând soluţionarea celor două excepţii este corectă.

Textele de lege a căror nerespectare o invocă recurenta-pârâtă se referă la invocarea excepţiilor în cursul procesului, la condiţiile coparticipării procesuale şi la introducerea forţată în cauză a altor persoane, aspecte cărora curtea de apel le-a răspuns prin invocarea justă a prevederilor art. 478 C. proc. civ., care nu permit modificarea în apel a cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe. Dispoziţiile art. 78 din acelaşi cod constituie o derogare de la principiul disponibilităţii părţilor, instanţa având dreptul de a pune în discuţia părţilor iniţiale necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă raportul juridic dedus judecăţii o impune. Or, în cauză instanţa de apel a observat că intimata-pârâtă ar fi avut posibilitatea de a invoca coparticiparea procesuală şi în faţa primei instanţe, statuare care este confirmată de succesiunea faptelor juridice în sensul că cesiunea de creanţă a intervenit în anul 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată ulterior, în anul 2016.

Înalta Curte reţine că au fost respectate şi prevederile art. 36 C. proc. civ. care defineşte calitatea procesuală ca fiind "identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios." În mod corect a constatat curtea de apel că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat anularea unor clauze contractuale pentru motive anterioare sau care existau la data încheierii contractului şi restituirea sumelor aferente acestor clauze. Faţă de faptul că intimata-pârâtă, şi nu cesionara, este semnatara convenţiei de credit, şi având în vedere că sumele respective au fost încasate tot de intimata-pârâtă, în mod judicios a statuat instanţa de apel că legitimarea procesuală pasivă aparţine pârâtei.

Instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care se susţine că au fost încălcate normele de drept material edictate de art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, art. 70 şi art. 71 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi art. 6 şi art. 12 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 deoarece aceste texte de lege reglementează efectele cesiunii de creanţă din punct de vedere al publicităţii acestei operaţiuni şi al relaţiei juridice dintre debitorul cedat şi cesionar, devenit noul creditor. Or, ceea este dedus judecăţii în prezentul recurs este stabilirea corectă a cadrului procesual, raportat la cererea de chemare în judecată, în limitele principiului disponibilităţii şi a efectului devolutiv al apelului, şi nu examinarea pe fond a relaţiilor dintre părţi înainte şi după intervenirea cesiunii de creanţă.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute criticile prin care autoarea căii de atac susţine încălcarea normelor de procedură edictate de art. 444 şi art. 451-art. 453 C. proc. civ., subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

Potrivit art. 444 C. proc. civ., "dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii."

Din considerentele deciziei recurate se observă că instanţa de apel a analizat cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, pe care a respins-o, apreciind că ambele părţi au pierdut procesul şi că nu sunt întrunite condiţiile art. 453 C. proc. civ.

Din succesiunea etapelor procesuale şi a soluţiilor pronunţate rezultă că apelul incident formulat de recurenta-pârâtă a fost respins în al doilea ciclu procesual, această parte fiind în culpă procesuală. Culpa părţii nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată de lege prin însuşi faptul pierderii procesului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, şi recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1815 din 7 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 726 din 19 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2022.