Abuse of minority shareholder rights and inadmissibility of cassation appeal for failing to articulate statutory grounds for review

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 31 martie 2016 pe rolul Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. la încetarea abuzului de minoritate. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 792.293 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale, pentru abuzul de minoritate.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 14 alin. (1), art. 15 şi art. 252-254 coroborat cu art. 257 C. civ., art. 12 alin. (2) din C. proc. civ. şi art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin cererea din 14.04.2016, reclamanta a majorat cuantumul pretenţiilor la 1.294.903 RON

La 13 septembrie 2016 Ministerul Energiei a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul A. S.A. prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată, iar la 11.10.2016 C., în calitate de acţionar minoritar al recurentei, a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B., prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantă.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1218 din 8 august 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu Ministerul Energiei şi a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu C..

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.A., prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de intervenţie accesorie formulate de către Ministerul Energiei şi respingerea cererii de intervenţie accesorie depuse de către C., iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii astfel a fost formulată şi precizată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel incident pârâta B., prin care a solicitat admiterea excepţiilor invocate în faţa Tribunalului Constanţa, respectiv excepţia necompetenţei instanţelor judecătoreşti române, excepţia lipsei dreptului sau pretenţiei apărate prin acţiune şi excepţia lipsei de interes, schimbarea în parte a acestei sentinţe şi respingerea acţiunii formulate de apelanta-reclamantă ca urmare a admiterii excepţiilor formulate.

Prin decizia nr. 135 din 18.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-au respins apelul principal formulat de reclamantă şi apelul incident declarat de pârâtă.

4. Împotriva acestei decizii, la 1 martie 2022, reclamanta A. S.A. a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, admiterea cererii de intervenţie accesorie formulate de către Ministerul Energiei şi respingerea cererii de intervenţie accesorie formulate de către C..

În motivare, recurenta a prezentat situaţia de fapt şi istoricul litigiului.

Recurenta susţine că instanţa de judecată în mod eronat nu a avut în vedere caracterul strategic al societăţii A. S.A., care face parte din companiile enumerate în H.G. nr. 980/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Energiei, la poziţia 2 din Anexa 2, respectiv în cadrul Companiilor naţionale, societăţile naţionale şi societăţile pentru care Ministerul Energiei îndeplineşte atribuţiile de instituţie publică implicată în domeniul privatizării, precum şi regiile autonome aflate sub autoritatea Ministerului Energiei.

Recurenta consideră că instanţele fondului nu au înţeles obiectul şi scopul formulării cererii de chemare în judecată, întrucât acesta nu priveşte restrângerea drepturilor acţionarilor sau atacarea acestor drepturi, ci vizează conduita abuzivă a unui singur acţionar minoritar, conduită care s-a manifestat prin fapte proprii, care exced acţiunii de exercitare a votului.

În aprecierea recurentei, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că suma de 1.294.903 RON nu reprezintă un prejudiciu născut, actual, întrucât s-a dovedit că suma pretinsă reprezintă contravaloarea dividendelor pe care Statul Roman prin Ministerul de Resort le-ar fi încasat dacă pârâta nu ar fi blocat, în mod abuziv, majorarea capitalului social al recurentei.

Recurenta susţine că interesul în promovarea cererii este legitim, personal şi actual, având în vedere că demersurile pentru majorarea de drept a capitalului social cu valoarea terenurilor este în sarcina societăţii şi nu a acţionarilor.

Recurenta nu a iniţiat niciun demers judiciar până în anul 2016, deşi Hotărârile AGEA au fost atacate sistematic de către pârâtă încă din anul 2011. Acţiunea în răspunderea pârâtei a fost formulată doar atunci când aceasta a depăşit cadrul bunei-credinţe, după 5 ani de judecată, în peste 60 de litigii, formulând acţiuni similare celor care au fost respinse definitiv de instanţele de judecată.

În toate hotărârile judecătoreşti s-a reţinut că motivele invocate de pârâtă nu sunt întemeiate, nefiind o justificare legală pentru acţiunile formulate ulterior de către aceasta.

În continuare, recurenta prezintă hotărârile AGA prin care s-a aprobat majorarea capitalului social şi litigiile iniţiate de pârâtă, prin care s-a opus publicării acestora.

Recurenta susţine că din demersurile întreprinse de pârâtă până în prezent rezultă fără echivoc intenţia acesteia de a bloca orice majorare de capital, care ar avea drept rezultat diminuarea participaţiilor sale. Prin urmare, interesul general al societăţii a intrat astfel în conflict cu interesul personal al pârâtei.

Potrivit art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată, acţionarii sunt obligaţi să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) C. civ., orice persoană fizică sau juridică trebuie să îsi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.

Potrivit recurentei, abuzul de drept, definit la art. 15 C. civ., presupune că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe. Buna-credinţă este prevăzută ca o cerinţă a apărării unui drept subiectiv prin exerciţiul acţiunii civile şi în plan procesual civil.

Recurenta arată că nu constituie un scop legitim efectuarea unui demers juridic doar pentru a împiedica sau temporiza exercitarea de către partea adversă a unui drept subiectiv legitim.

Intimata a acţionat cu vădită rea-credinţă, fără nicio justificare, având în vedere că ar fi avut la îndemână exerciţiul dreptului de preferinţă în procedura de majorare a capitalului social care îi permitea menţinerea cotei de participare în capitalul social şi chiar împotriva propriului interes, urmărind exclusiv conservarea dreptului de vot deţinut în prezent prin menţinerea capitalului social la nivelul existent de-a lungul celor cinci ani de procese promovate cu rea-credinţă.

Conduita intimatei este, în opinia recurentei, în vădită contradicţie cu interesul general al societăţii, majorarea capitalului social fiind o măsură menită să asigure creşterea credibilităţii societăţii, fiind de notorietate că o valoare mai mare a capitalului social conferă partenerilor de afaceri o siguranţă şi încredere sporită cu privire la relaţiile comerciale ce pot fi derulate cu societatea. Tot aşa, o valoare mai mare a capitalului social facilitează societăţii accesul pentru obţinerea de garanţii bancare sau accesarea de facilităţi de creditare. Toate acestea converg la dezvoltarea activităţii comerciale şi la atingerea scopului general pentru care a fost înfiinţată societatea.

Deopotrivă, conduita pârâtei aduce atingere interesului legitim al statului, reprezentat prin Ministerul Energiei, de a-şi majora participaţia în societate, drept prevăzut prin dispoziţii legale imperative, respectiv art. 322 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 şi art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002.

Totodată, s-a arătat că reaua-credinţă a pârâtei rezultă din formularea în mod repetat de cereri de intervenţie împotriva menţiunilor depuse la ONRC, fără a achita taxele de timbru, cu scopul vădit de a întârzia rămânerea irevocabilă a hotărârii de respingere a cererii de intervenţie şi prin urmare, întârzierea înregistrării la ONRC a Hotărârii de majorare a capitalului social şi respectiv, depăşirea termenului de un an prevăzut de art. 219 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Potrivit recurentei, marea majoritate a Hotărârilor Adunărilor Generale a Acţionarilor au fost contestate în aceeaşi manieră abuzivă prin cereri de intervenţie având acelaşi conţinut, netimbrate, şi prin formularea căilor de atac fără a le timbra.

Aşadar, având în vedere că fapta ilicită a constat în promovarea cu rea-credinţă de acţiuni, în scopul temporizării sau împiedicării punerii în executare a dispoziţiilor legale privind majorarea de drept a capitalului social, fără un interes legitim, recurenta consideră că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta susţine că acesta constă în valoarea dividendelor aferente capitalului social prevăzut în lege că se majorează de drept cu aportul în natură, pe care recurenta a fost în imposibilitate de a o plăti acţionarului majoritar din cauza blocării procedurii de majorare, iar cuantumul acestuia a fost stabilit prin Raportul de expertiză contabilă extrajudiciară din data de 08.04.2016, întocmit de expertul contabil D..

În ceea ce priveşte daunele morale, recurenta consideră că prin abuzul de drept în formă continuată, manifestat de pârâtă, a fost afectată demnitatea, ocrotită de art. 72 şi art. 252 alin. (1) C. civ. si de art. 1 din Protocolul CEDO. Totodată a fost afectat şi dreptul la propria imagine în spaţiul comercial, român şi internaţional.

Recurenta susţine că instanţa de apel în mod eronat a reţinut în motivare că nu se poate identifica abuzul de drept având în vedere că pârâta nu a formulat cereri de anulare a hotărârii AGA, ci numai cereri de intervenţie la solicitările societăţii de înregistrare în registrul comerţului a menţiunilor privind hotărârile de majorare a capitalului. Or, recurenta menţionează că atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel a învederat faptul că pârâta a formulat nu doar cereri de intervenţie, ci şi acţiuni în anulare şi ordonanţe presedinţiale, prin care a blocat înregistrarea la ONRC a hotărârilor privind majorarea capitalului social al recurentei A. S.A.

La 03.05.2022 pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile recurentei nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică.

La 19.05.2022 recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor formulate de intimată pe fondul recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

La termenul din 15 noiembrie 2022, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă.

Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, ipoteză în care se încadrează şi motivarea necorespunzătoare a căii extraordinare de atac.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Nemulţumirea părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat formal pe motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate este indicat formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existenţa unor argumente străine de natura cauzei, recurenta limitându-se să reitereze susţinerile din apel privind netemeinicia hotărârii primei instanţe.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin criticile formulate, recurenta susţine, în esenţă, că intimata-pârâtă şi-a exercitat drepturile cu rea-credinţă, fără a respecta drepturile şi interesele legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari, fiind vorba în cauză de un abuz de drept. Recurenta învederează că majoritatea hotărârilor Adunării Generale a Acţionarilor au fost contestate de către pârâtă, în mod abuziv, prin formularea de cereri de intervenţie cu acelaşi conţinut, iar această conduită este, în opinia sa, excesivă şi depăşeşte limita unui demers rezonabil, încălcând dispoziţiile art. 15 C. civ., care interzic demersurile ce îmbracă forma abuzului de drept.

În cauză, recurenta nu face referire la niciun considerent al instanţei de apel, aşa-zisele critici de nelegalitate nefiind altceva decât o reluare a susţinerilor formulate prin cererea de apel.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, aspect care conduce, în realitate, la netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport cu stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Astfel, recurenta-reclamantă readuce în discuţie aspecte de fapt referitoare la abuzul de drept exercitat de către pârâtă prin formularea de cereri în instanţă, această acţionând cu rea-credinţă şi cu nerespectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi acţionarilor, aspecte care nu pot fi analizate de instanţa de recurs, având în vedere că, fără a face vreo referire la vreun considerent al instanţei de apel, recurenta se rezumă la a face simple afirmaţii, inserate printre alte susţineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

Totodată, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei referitoare la cuantificarea despăgubirilor materiale şi morale acordate în funcţie de criteriile jurisprudenţiale în materie nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate şi nu se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

De asemenea, nici aşa-zisele critici referitoare la dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 nu sunt veritabile critici de nelegalitate, întrucât reprezintă aceleaşi susţineri ale părţii formulate pe calea apelului, fără nicio referire concretă la vreun considerent al instanţei de apel.

Aceleaşi concluzii se impun şi în ceea ce priveşte evocarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1), art. 15 C. civ. sau art. 33 C. proc. civ.. În plus, recurenta nu s-a limitat numai la a prelua ca atare fragmente întregi din cererea de apel, ci, a evidenţiat aspecte factuale, referitoare la imposibilitatea includerii în capitalul social al celor două terenuri, din cauza demersurilor pârâtei, care ar îmbraca forma abuzului de drept, raportat la istoricul litigiilor purtate de către pârâtă or, aceste chestiuni nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Înalta Curte constată că toate aceste argumente evidenţiate anterior nu reprezintă altceva decât trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum şi o reiterare a aspectelor de fond supuse judecăţii.

În plus, Înalta Curte constată că în cadrul criticilor din recurs se regăsesc reiterate motivele cuprinse în cererea de apel, recurenta-reclamantă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze argumentaţia deciziei recurate şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-reclamantă critică soluţia primei instanţe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanţei de apel, a cărei conformitate cu regulite de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, simpla reluare a situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de fond şi nu a hotărârii pronunţate în apel.

Astfel, se constată că recurenta tinde, în realitate, la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziţii legale, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata din instanţa de prim control judiciar devolutiv.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, privind nulitatea recursului

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 135/2021 din 18 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 135/2021 din 18 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2022.