Borrowers' challenge to CHF currency-risk and admin fee clauses rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 11 februarie 2015 pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 6.1.1-6.1.3 din convenţia de credit nr. x din 25.04.2008, să se stabilizeze cursul de schimb CHF - LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, respectiv la cursul de 2,2243 RON, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Totodată, s-a solicitat să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare plătibil lunar, în procent de 0.15%, clauză prevăzută la Cap. V art. 5.1. lit. c) din contractul de credit, denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

De asemenea, reclamanţii au solicitat plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 50/2010, Directivele 93/13 şi 87/102/CEE/Consiliul Europei.

Prin încheierea din 22 iunie 2015, Tribunalul Buzău –Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a D..

2. Prin sentinţa nr. 182 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Buzău –Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi, astfel cum a fost precizată şi a fost constatată nulitatea absolută a clauzei de risc valutar, prevăzută de art. 6.1.1. - 6.1.3. din convenţia de credit nr. x din 25.04.2008, clauza fiind abuzivă, sens în care s-a dispus eliminarea acesteia. A fost stabilizat cursul de schimb CHF - LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian valabil pe toată perioada contractului.

Totodată, a fost constatată nulitatea absolută a clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare plătibil lunar, în procent de 0,15%, clauză prevăzută la cap. V art. 5.1. lit. c) din contractul de credit, clauza fiind abuzivă. S-a dispus eliminarea acesteia şi denominarea în monedă naţională a plăţilor.

De asemenea, au fost obligate pârâtele să achite reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON.

3. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtele C. S.A. şi D., prin mandatar C. S.A., prin care au solicitat schimbarea sentinţei şi respingerea acţiunii pe fond, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 632 din 25 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâte.

Prin încheierea din 30 octombrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei, în sensul menţionării căii de atac ca fiind recurs.

4. Împotriva deciziei nr. 632 din 25 septembrie 2017, pârâtele C. S.A. şi D. au declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2350 din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis recursul declarat de pârâte, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

5. În rejudecare, prin decizia nr. 352 din 27 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis apelul declarat de pârâte, s-a schimbat sentinţa şi, pe fond, s-a respins cererea ca neîntemeiată.

Totodată, intimaţii-reclamanţi au fost obligaţi să plătească apelantelor-pârâte suma de 6330,13 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

6. Împotriva acestei decizii, la 20 decembrie 2021, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate si, în rejudecare, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de prima instanţă.

În subsidiar, recurenţii au solicitat a se avea în vedere cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în apel, pe care îl apreciază ca nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei.

Potrivit recurenţilor, instanţa de control judiciar în mod greşit a reţinut că acest comision de administrare este legal, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 193/2000, privind exprimarea într-un limbaj clar şi inteligibil.

Recurenţii susţin că banca nu a făcut dovada negocierii contractului, având în vedere că acesta a fost prestabilit şi nici nu s-au depus înscrisuri care sa dovedească negocierea.

De asemenea, recurenţii arată că instanţa nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, care statuează că pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie efectuată o evaluare globală a clauzelor contractuale pentru a se stabili dacă acele clauze au fost negociate direct sau prestabilite, urmând ca natura fiecărei clauze să fie interpretată şi prin coroborarea acesteia cu celelalte clauze contractuale.

Referitor la comisionul de administrare, recurenţii consideră că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că acesta ar fi fost definit în contract, şi nu doar perceput. Simpla denumire comision de administrare nu este suficientă, având în vedere limbajul criptic utilizat, fiind ascunsă raţiunea instituirii unei asemenea obligaţii în contract, a contraserviciului prestat în raport cu toate celelalte obligaţii impuse consumatorului.

În continuare, recurenţii menţionează că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. II din O.G. 174/3008 şi ale Legii nr. 363/2007 privind informarea consumatorului, aspect ce a condus la stabilirea unei situaţii juridice eronate.

De asemenea, recurenţii invocă jurisprudenţa CJUE, respectiv cauzele C-484/08, C-241/98 şi C-26/13 privind controlul judiciar al clauzelor în situaţia în care acestea fac parte din preţul sau obiectul contractului.

Contrar opiniei instanţei de control judiciar, simpla prevedere în O.G. nr. 50/2010 a posibilităţii inserării în contractul de credit a unui tip de comision de către bancă, nu exclude acel comision de plano de la posibilitatea analizării lui de către o instanţă, sub aspectul caracterului negociat şi a celorlalte condiţii ce deriva din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauza sa fie legală şi valabilă într-un contract.

Suma achitată de recurenţi cu titlu de comision de administrare, în mod total nejustificat, fără a cunoaşte care este contraprestaţia Băncii, reprezintă în realitate o dobândă mascată potrivit susţinerilor acestora.

Referitor la clauza de risc valutar şi stabilizarea cursului, recurenţii susţin că este nelegală interpretarea instanţei de control judiciar şi, sub acest aspect, dispoziţiile de drept material incidente în cauză au fost în mod greşit interpretate şi aplicate, raportat la situaţia de fapt şi de drept ce rezultă în cauză.

Astfel, instanţa de apel a analizat problema dedusă judecăţii efectuând o greşita aplicare a dispoziţiilor ce reglementează nominalismul monetar, opinând în mod eronat că reclamanţii şi-au asumat riscul creşterii cursului valutar.

În ceea ce priveşte limbajul clar şi inteligibil al clauzelor de risc valutar recurenţii invocă cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva QTP Jelzalogbank Zrt.

Prin urmare, recurenţii susţin că dacă s-ar face o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzelor de risc valutar privind consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, s-ar observa că banca nu a fost de bună-credinţă.

Creşterea accelerată a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar din RON în euro şi din euro în franci, lipsa francilor elveţieni de la casele de schimb valutar pentru o perioada mare de timp, diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare au condus la majorarea continuă a costurilor contractelor, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără o contraprestaţie.

Aşadar, s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare astfel că, în prezent împrumutaţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora au manifestat iniţial voinţa de a contracta.

Recurenţii consideră că banca nu a acţionat cu bună-credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice pe termen lung ale contractării creditelor.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de împrumutat, recurenţii consideră că se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor, în temeiul convenţiei încheiate, la valoarea de la momentul încheierii şi semnării acesteia, precum şi calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Recurenţii mai arată că potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului, trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorilor.

Totodată, Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare. Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

Potrivit recurenţilor, banca avea obligaţia de a explica anterior încheierii contractului modul de comportare a valutei CHF, de a aduce la cunoştinţa consumatorilor că pe perioade de criză economică această monedă are tendinţe de hipervalorizare, astfel încât consumatorul să fie conştient că în momentul în care îşi asumă restituirea unui credit în moneda naţională, dar echivalent monedei CHF pe o perioadă destul de lungă, de 25 de ani, va suporta riscul valutar cauzat de hipervalorizarea valutei CHF.

Or, aceste elemente de lămurire, care erau absolut necesare pentru realizarea unui acord valabil de voinţă, sunt noţiuni abstracte, cunoscute şi înţelese exclusiv de specialiştii de pe piaţa monetar-bancară, nu şi publicului larg, care în momentul opţiunii pentru creditele în CHF a avut în vedere doar cuantumul scăzut al dobânzii raportat la creditele în Ron sau Euro.

Recurenţii susţin că, întrucât s-au schimbat condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, se impune ca instanţa să revizuiască efectele contractului în temeiul teoriei impreviziunii.

La 21 martie 2022 intimatele-pârâte C. S.A. şi D. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţie care a fost respinsă la termenul de astăzi. De asemenea, intimatele au solicitat obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022 s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen de judecată la data de 15 noiembrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul recurenţilor-reclamanţi a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi au vizat, în esenţă, clauzele referitoare la comisionul de administrare şi clauza de risc valutar.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Verificând memoriul de recurs, care a fost amplu motivat, fără a fi structurat pe cele două texte legale invocate, se constată că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut în preambulul recursului că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Contrar susţinerilor recurenţilor, nu au fost identificate în considerentele hotărârii atacate motive străine de natura pricinii, instanţa de apel motivându-şi amplu raţionamentul în baza căruia a statuat asupra tuturor solicitărilor recurenţilor-reclamanţi, în legătură cu petitele deduse judecăţii, stabilite prin decizia de casare şi criticile din apel.

Nu este nici cazul unei contrarietăţi a motivării deciziei atacate, din considerentele deciziei desprinzându-se raţionamentele logico-juridice ale instanţei în fapt şi în drept, care stau la baza soluţiei pronunţate, de respingere a acţiunii introductive.

Critica recurenţilor privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care au fost obligaţi în apel şi pe care îl apreciază ca fiind nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei, vizează aspecte de netemeinicie, în acest sens fiind Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 5 martie 2020, prin care s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au învederat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la constatarea ca abuzive a clauzelor privind comisionul de administrare lunară a creditului şi clauza de risc valutar.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi susţin că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile privind caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare şi că, nefiind redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor.

În consecinţă, s-a învederat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu greşita interpretare a Legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13, prin raportare la jurisprudenţa CJUE.

Înalta Curte constată că, prin decizia de casare, s-a stabilit instanţei de apel obligaţia de a relua analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecăţii, privind comisionul de administrare, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17.

Totodată, s-a stabilit ca analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar să se realizeze în raport cu dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 şi în lumina celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19.

Instanţa supremă reţine că, în cauză, criticile recurenţilor-reclamanţi privind comisionul de administrare sunt nefondate, instanţa de apel efectuând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17.

Astfel, se reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate, se reţine că instanţa de apel a reţinut că prevederea contractuală prin care s-a instituit comisionul de administrare are un caracter inteligibil din punct de vedere juridic şi nu conţine termeni echivoci care să reflecte vreo rea-credinţă din partea instituţiei de credit.

Mai mult decât atât, chiar şi în ipoteza constatării faptului că o prevedere contractuală nu a fost redactată clar şi inteligibil, acest aspect nu conduce, în mod automat, la concluzia că respectiva clauză determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia română, în consens cu dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare este necesar a se proba că acesta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se în procent cuantumul comisionului datorat, nu se poate considera că reclamanţii au fost prejudiciaţi, aceştia fiind informaţi cu privire la obligaţia ce le incumbă.

Prin urmare, având în vedere conţinutul clauzei referitoare la comisionul de administrare şi chiar faţă de denumirea comisionului, conform dezlegărilor date prin decizia de casare potrivit art. 501 C. proc. civ., se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat expuse în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea art. 5.1 lit. c) şi din condiţiile particulare ale convenţiei.

Prin urmare, în mod corect a argumentat instanţa de apel că, în cuprinsul contractului de credit, au fost menţionate, la art. 5.1 lit. c), procentul lunar al comisionului de administrare, respectiv 0,15%, metoda de calcul, frecvenţa perceperii şi data exigibilităţii, începând cu scadenţa a 13-a.

Fiind indicat procentul de comision şi metoda de calcul, instanţa de apel a reţinut că această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile prestate de intimate pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că, deşi obligaţia plăţii unui comision de administrare nu era, la data încheierii contractului de credit, prevăzută ca atare de normele naţionale, nici nu era interzisă perceperea unui astfel de comision. Cu privire la sumele aferente comisionului de administrare, au fost stabilite prin aplicarea unui procent la soldul creditului, permiţând verificarea exigibilităţii şi cuantumului de plată, iar realizarea, în mod efectiv, de către instituţia de credit, de activităţi pentru monitorizarea derulării contractului de credit, nu a fost contestată de către reclamanţi.

Contractul de credit specifică prestaţiile instituţiei financiare de credit şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutaţilor, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorilor.

Instanţa de apel a reţinut că recurenţii-reclamanţi au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care aceştia au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Clauza contractuală prin care a fost reglementată obligaţia reclamanţilor de plata a comisionului de administrare este în deplin acord cu dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit, acest tip de comision fiind prevăzut şi în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar apoi în O.U.G. nr. 52/2016, acte normative adoptate ulterior convenţiei deduse judecăţii.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate, context în care soluţia instanţei de apel se impune a fi menţinută.

Recurenţii au mai criticat decizia atacată şi cu privire la clauza de risc valutar, solicitând stabilizarea cursului valutar, fiind invocată în acest sens interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 966-970 C. civ. de la 1864 şi a jurisprudenţei obligatorii, respectiv a teoriei impreviziunii, principiului echităţii şi bunei-credinţe şi incidenţei riscului supra-adăugat în contract.

Aceste critici referitoare la stabilizarea cursului CHF-LEU la momentul încheierii contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată durata convenţiei, se constată că nu pot fi reţinute.

Potrivit art. 6.1 din contractul de credit dedus judecăţii, rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul. Rambursările se vor face lunar, în rate ce includ principalul, dobânda lunară şi comisionul lunar de administrare, în conformitate cu graficul de rambursare.

Astfel, riscul valutar ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17 din 2003 şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4 din 2005 privind regimul valutar, ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.

Având în vedere că orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, cum sunt şi recurenţii-reclamanţi, care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel în mod corect a reţinut că nu i se poate imputa intimatei creditoare lipsa furnizării unei estimări precise cu privire la evoluţia pe termen lung a cursului CHF-LEU, în cadrul obligaţiei generale de informare pe care o are profesionistul faţă de consumator, în etapa anterioară încheierii convenţiei.

Mai mult, clauza privind moneda creditului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 şi, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, era exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest sens, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, pronunţată în cauza C-92/11, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la încheierea contractului.

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 şi Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că posibilitatea derogării de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşare a verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În considerentele 37 şi 38 din hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În concluzie, CJUE a subliniat că aceste clauze, care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF), transpun o normă supletivă din dreptul naţional, faţă de care părţile pot să deroge şi intră sub incidenţa excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 din C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o transpunere a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, şi, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv a acesteia este exclusă.

Prin urmare, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut aplicarea principiului nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 de la excluderea analizei caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi.

De asemenea, solicitarea recurenţilor este lipsită şi de temei contractual, întrucât din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON.

Având în vedere că această clauză privind riscul valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza criticilor referitoare la obligaţia generală de informare a consumatorului şi existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin restituirea împrumutului în moneda în care a fost contractat.

Prin urmare, critica privind respingerea solicitării recurenţilor-reclamanţi de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, este de asemenea nefondată.

Aşadar, recurenţii nu au reuşit să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 352 din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatelor-pârâte D. şi C.. S.A. privind obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatele-pârâte nu au depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatelor-pârâte privind obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 352 din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimatele-pârâte D. şi C.. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2022.