Validity of pro forma invoice as certain claim supporting revocatory action and requirement of subsisting interest throughout litigation

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 septembrie 2015 pe rolul Tribunalului Caraş – Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D. şi S.C. E. S.R.L. a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se declare inopozabilitatea faţă de reclamantă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.2014 la Societatea Profesională Notarială F. din Reşiţa, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reşiţa, sub A1.1- A 1.6 şi a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/8.04.2014 la acelaşi notar, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reşiţa sub nr. A 1. S-a solicitat şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1562 – 1565 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 420 din 26 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraş-Severin – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantă declarându-se inopozabilitatea, faţă de reclamantă, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.2014 la SNP F. din Reşiţa, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reşiţa, sub nr. A1.1-A1.6 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/8.04.2014 la Societatea Profesională Notarială F. din Reşiţa, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reşiţa sub nr. A1, fiind obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 3.233,3 RON, onorariu avocat şi 2.105 RON taxă de timbru.

Prin încheierea din 1 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 420 din 26 martie 2018, formulată de petenta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 133 din 13 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă s-a respins ca nefondat apelul principal declarat de pârâţii S.C. E. S.R.L., S.C. B. S.R.L., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 420 din 26 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L..

Prin aceeaşi decizie, s-a admis apelul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă s-a înlăturat din cuprinsul sentinţei apelate considerentele prin care Tribunalul Caraş-Severin a statuat că "acţiunea pauliană este admisibilă până la concurenţa valorii solicitate, respectiv suma de 50.000 RON".

Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile acestei sentinţe.

A fost respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 420/26 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin la 1 octombrie 2018, fiind obligaţi pârâţii E. S.R.L., B. S.R.L., C. şi D. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 2.862,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pârâţii S.C. B. S.R.L., S.C. E. S.R.L., C. şi D. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia nr. 1922 din 13 octombrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost admis recursul declarat de pârâţii C., D., E. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 133 din 13 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

A fost casată în parte decizia atacată şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului principal declarat de pârâţii E. S.R.L., B. S.R.L., C. şi D. şi a apelului incident declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., fiind menţinută în rest decizia atacată.

Prin decizia nr. 57A din 3 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost respinsă excepţia lipsei de interes în soluţionarea apelului formulat de pârâţi.

A fost admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi Societatea E. S.R.L., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 420 din 26 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2017.

A fost schimbată sentinţa apelată şi, în rejudecare a fost respinsă acţiunea ca rămasă fără obiect.

A fost respins apelul incident declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva aceleaşi sentinţe, fiind obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 6.268,06 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin recursul declarat la 18 martie 2022, recurenţii-pârâţi E. S.R.L., C. şi D. au solicitat casarea în parte a deciziei în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii ca fiind rămasă fără obiect, respectiv de obligare la plata cheltuielilor de judecată, cât şi în ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel care a admis apelul cu încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., reţinând că acţiunea a rămas fără obiect şi astfel nu a mai analizat toate aspectele reţinute prin decizia de casare.

În consecinţă, recurenţii solicită admiterea recursului, respingerea cererii de chemare în judecată şi înlăturarea din considerentele hotărârii atacate a menţiunilor privind existenţa unei creanţe certe anterioare vânzărilor.

De asemenea, recurenţii solicită respingerea cererii de achitare a cheltuielilor de judecată din faza procesuală a apelului şi recursului din primul ciclu procesual, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru şi onorariu de avocat, din toate fazele procesuale.

În acest sens, recurenţii solicită instanţei de recurs să constate că instanţa de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual după casare, a pronunţat o soluţie nelegală, deoarece nu a respectat prevederile art. 501 din C. proc. civ. şi nu a analizat pe fond cauza aşa cum a dispus instanţa de control judiciar, reţinându-se în mod nefondat că, la momentul introducerii acţiunii, respectiv la 18 septembrie 2015, intimata A. S.R.L. avea calitatea de creditor pentru suma de 70.176,98 RON la care se adaugă dobânda legală, cheltuielile de judecată şi cheltuielile de executare silită, or la acea dată nu exista o executare silită şi nicio sentinţă definitivă care să oblige la plata vreunei sume de bani, ci exista doar o factură proforma în care se reţine nelegal că prin ordinul de plată nr. x/10.07.2018, recurentul C. ar fi plătit în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. în nume propriu, suma de 78.269,72 RON, când de fapt nu există dovada că aceşti bani provin din contul acestei societăţi şi se ignoră apărarea că această sumă a fost plătită ca urmare a admiterii cererii în dosarul nr. x/2017.

Mai arată recurenţii că s-a reţinut nelegal că suma de 41.520,66 RON achitată de E. S.R.L. reprezentând dobânzi şi cheltuieli de executare silită ar avea originea în factura pro forma, aspect ce dovedeşte că în apel nu au fost analizate documentele depuse în ceea ce priveşte executarea silită din dosarul execuţional nr. x/2018, deoarece executarea E. S.R.L. s-a făcut în baza deciziei civile nr. 133/13.02.2019 a Curţii de Apel Timişoara.

O altă susţinere a recurenţilor vizează faptul că instanţa de apel a reţinut nelegal că toate sumele achitate de aceştia, fără calitate procesuală în dosarul execuţional al BEJ G., ar fi sume ce se subscriu acţiunii pauliene fără a se observa că la momentul introducerii acţiunii nu exista decât o factură proforma, fără dobânzi, penalităţi, cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare silită, recurenţii făcând obiectul unei executări silite doar odată cu respingerea apelului acestora şi admiterii apelului incident prin decizia cu nr. 133/13.02.2019 a Curţii de Apel Timişoara soluţie care a fost casată, toate aceste critici subscriindu-se prevederilor art. 488, alin. (1), pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Pentru toate motivele invocate recurenţii solicită să se constate că în propria cale de atac admisă li s-a înrăutăţit situaţia, încălcându-se astfel prevederile art. 481 C. proc. civ., instanţa de apel reţinând în considerentele sentinţei că ar fi în prezenţa unei acţiuni revocatorii ce vizează plata unor creanţe.

Recurenţii solicită instanţei să constate că pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare autentice, au fost emise mai multe facturi fiscale, în baza cărora s-au efectuat plăţile, iar cel mai important element care trebuie verificat este existenţa unei creanţe certe ce trebuie să fie, de regulă, anterioară încheierii de către debitor a actului a cărui inopozabilitate se solicită.

Astfel, cele două contracte a căror inopozabilitate se solicită au fost încheiate în 18 martie 2014, respectiv în 8 aprilie 2014, singurul document emanat de la intimată, anterior acestor termene, fiind factura fiscală pro forma nr. x/17.02.2014 pe care instanţa de fond o apreciază ca fiind dreptul de creanţă al intimatului-reclamant şi reţine un caracter cert al acesteia de la data emiterii respectiv 17 februarie 2014.

În mod nelegal, instanţa de apel reţine că nu doar fractura pro forma ar reprezenta creanţa, ci şi dobânda legală, cheltuielile de judecată şi cheltuielile de executare silită, or la momentul pronunţării soluţiei de către instanţa de fond în dosarul nr. x/2017 nici măcar nu exista un dosar execuţional înregistrat de acest creditor, astfel nu rezultă ce cheltuieli de executare silită a vizat instanţa de apel ca intrând în cuprinsul creanţei certe şi din ce titlu emană aceste cheltuieli şi dobânzi în cuantum de 41.520,66 RON.

De asemenea, arată recurenţii că stabilirea întinderi creanţei prin raportare la sentinţa civilă nr. 392/09.03.2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 935/06.10.2015 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin este netemeinică, deoarece acţiunea a fost introdusă înainte de pronunţarea acestei sentinţe şi nu a urmat o precizare a acţiunii revocatorii, pentru a se avea în vedere această sentinţă, ba mai mult, aceste hotărâri nu existau la momentul efectuării transferurilor patrimoniale respectiv la data de 18 martie 2014 şi 8 aprilie 2014.

Or, instanţa de apel în propria cale de atac înrăutăţeşte situaţia, în sensul că face trimitere la o creanţă care nu s-a solicitat prin acţiunea introductivă în care s-a invocat cu titlu de creanţă certă, doar suma de 70.176,98 RON - echivalentul a 12.629 Euro + TVA, astfel că nu poate fi vorba despre cheltuieli de executare silită, pentru că nu era începută nicio executare silită despre dobândă legală pentru că nu era definitivă o soluţie care obliga plata dobânzii legale şi, mai mult, aceasta nu poate fi imputată terţilor.

Faţă de aceste consideraţii, recurenţii invocă greşita apreciere a caracterului cert al facturii pro forma, a efectelor juridice pe care aceasta le produce în sarcina celor două părţi, anume emitentul acesteia, intimatul-reclamant A. şi destinatarul acestei facturi proforme, apelantul-pârât B. S.R.L..

Astfel, factura pro forma, din punct de vedere contabil, nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile şi serviciile achiziţionate - în acest sens fiind necesară factura fiscală aferentă, dar instanţa de fond a omis a analiza şi a se pronunţa asupra acestor aspecte, deşi instanţa supremă i-a pus în vedere mod expres să analizeze speţa din această perspectivă.

Recurenţii apreciază că în mod greşit instanţa de apel a stabilit caracterul cert al unei creanţe în cuantumul inserat în factura pro forma, din moment ce nu s-a făcut dovada că factura pro forma nr. x/17.02.2014 le-a fost comunicată, aceasta fiind emisă tocmai pentru a se frauda interesele statului în colectarea de taxe şi impozite, dar şi pentru a se putea emite anterior celor două tranzacţii, deoarece se afirmă că serviciul a fost prestat la momentul emiterii facturii pro forme nu se emite o factură fiscală, tocmai pentru a se emite această factură pro causa a se acoperii îndeplinirea condiţiilor unei acţiuni revocatorii. Recurenţii mai arată că nu s-a avut în vedere nici un moment că o factură pro forma ce produce efecte juridice între părţi, nu produce efecte fiscale şi contabile înregistrabile de părţi, nu naşte obligaţia de plată a TVA-lui în sarcina emitentului.

În ceea ce priveşte condiţia ca cele două contracte atacate să fi produs reclamantei un prejudiciu care ar fi trebuit să constea în imposibilitatea reală a reclamantei de a-şi recupera creanţa de la B. S.R.L., solicită instanţei de apel să constate că nici aceasta nu era îndeplinită, deoarece un creditor poate solicita constatarea inopozabilităţii actelor juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, numai dacă face dovada unui prejudiciu, conform art. 1562 alin. (1) C. civ.

De regulă, prejudiciul creditorului constă în faptul că debitorul şi-a provocat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate existentă prin încheierea actului atacat.

Pentru a cauza un prejudiciu creditorului, constând în crearea sau accentuarea unei stări de insolvabilitate, actul atacat trebuie, mai întâi, să provoace o însărăcire debitorului. Recurenţii solicită instanţei să constate că la data formulării acţiuni nu s-a făcut dovada că cele două contracte de vânzare-cumpărare a căror inopozabilitate se solicită, ar fi creat un prejudiciu reclamantului, deoarece în locul bunurilor transferate au intrat în conturile societăţii B. S.R.L. sumele de bani de patru ori mai mari decât creanţa solicitată, iar dacă reclamantul ar fi fost mai diligent să emită o factură fiscală şi să o comunice, ar fi avut creanţa achitată chiar din aceste sume, instanţa de apel omiţând a se pronunţa asupra acestor aspecte, deşi Înalta Curte a dispus o analiză şi din această perspectivă a însărăcirii societăţii B. S.R.L..

A doua condiţie a exercitării acţiunii pauliene vizează frauda debitorului, însă iesirea din patrimoniu a bunurilor a dus automat la intrarea în conturile societăţii B. S.R.L. a unor sume importante de bani şi anume 287.844 85 RON, sumă ce este mult mai mare decât creanta de 70.176 98 RON. Prin urmare, nu poate fi vorba despre o fraudă a creditorilor deoarece sumele de bani încasate din tranzacţii au fost folosite în mod exclusiv pentru plata mai multor creditori, iar intimata-reclamantă nu avea emisă o factură fiscală care să poată fi înregistrată în contabilitate, iar factura pro forma nu le era comunicată la momentul efectuării celorlalte plăţi.

Recurenţii susţin că plata făcută în temeiul unui contract cu titlu oneros, cum sunt contractele de leasing sau achitarea liniei de credit nu pot face obiectul actiunii pauliene, deoarece plata făcută de către debitor unuia dintre creditorii săi, chiar dacă debitorul ar fi fost insolvabil, dar nu este cazul societăţii B. S.R.L., nu poate fi atacată pe cale pauliană.

A treia condiţie necesară pentru admiterea acţiunii pauliene, impune existenţa unei creanţe certe la momentul introduceri acţiunii, condiţie neîndeplinită deoarece reclamanta nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă la momentul introducerii acţiunii aceasta întemeindu-şi acţiunea pe o factură pro forma, neprevăzută de legea fiscală şi care nu se înregistreaza în contabilitate de nici una dintre părţi.

A patra condiţie ce trebuie verificată de instanţă vizează ca această creanţă să fie anterioară încheierii de debitor a actelor a căror inopozabilitate se solicită, însă nici această condiţie nu a fost îndeplinită, deoarece factura pro forma nu produce nici un fel de efect juridic, mai mult, nici măcar nu a fost comunicată anterior încheierii contractelor, ci a fost emisă pro causa.

A cincea condiţie a acţiunii pauliene, vizează existenţa complicităţii la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat - act cu titlu oneros, însă nu poate fi reţinută în cauză, deoarece nu exista o factură fiscală ce trebuia înregistrată în contabilitatea societăţii B. S.R.L. care să fi fost cunoscută de E. S.R.L., respectiv de C., care ştia că a notificat rezilierea contractului astfel nu se mai putea emite o factură fiscală valabilă în afara contractului, mai cu seamă că în opinia sa nu erau îndeplinite obligaţiile contractuale.

Proba fraudei a complicităţii revine intimatului-reclamant, însă aceasta nu a fost dovedită la fel cum nu au fost dovedite nici celelalte condiţii, instanţa de apel reţinând prezumţia ca unică probă, or probarea unei fraude exclusiv pe bază de prezumţii, fără coroborarea cu alte probe ba chiar în contradictoriu cu probele cu înscrisuri depuse la dosarul cauzei, este contrar art. 329 din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 5 din C. proc. civ.

În concluzie, conform deciziei de casare, cu prioritate trebuia verificat dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond pentru formularea şi admiterea unei cereri revocatorii, abia apoi urmând să se analizeze dacă la momentul formulării apelului din primul ciclu procesual, ulterior achitării de către terţul C. în nume personal a sumei de 78.269,72 RON la data de 10.07.2018, cel puţin ca efect al cheltuielilor de judecată.

Astfel, apreciază recurenţii ca fiind nelegală susţinerea instanţei de apel, în sensul că acţiunea revocatorie a rămas fără obiect doar după achitarea de către E. S.R.L. a sumei de 41.520,66 RON, deoarece aceasta a fost executată silit, deci a achitat această sumă în executare silită, iar nu de bună voie, cum în mod nelegal s-a reţinut, motiv pentru care nu acesta poate fi considerat momentul rămânerii fără obiect al acţiunii, acesta putând fi doar acela în care s-a achitat cuantumul creanţei care a stat la baza acţiunii pauliene, anume la data de achitării facturii pro forme.

Recurenţii solicită instanţei de recurs să constate că în mod nelegal au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată din primul ciclu procesual, anume în baza deciziei civile nr. 133/13.02.209, întrucât a fost casată în faza procesuală a recursului din primul ciclu procesual, fiind admis recursul, astfel că hotărârea nu mai produce nici un efect.

De asemenea, se arată de către recurenţi că nici în ceea ce priveşte ciclul procesual al recursului, nu pot fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată raportat la prevederile art. 451-455 din C. proc. civ., în contextul în care recursul acestora a fost admis.

La 20 mai 2022, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes, fiind invocată şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 iulie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 29 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-pârâţi C., D. şi E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 57/A din 3 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă şi a acordat termen la data 10 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-pârâţi C., D. şi E. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin memoriul de recurs formulat de recurenţii-pârâţi C., D. şi E. S.R.L. s-a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în parte a deciziei în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii ca fiind rămasă fără obiect, respectiv de obligare la plata cheltuielilor de judecată, cât şi în ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel care a admis apelul cu încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., reţinând că acţiunea a rămas fără obiect şi astfel nu a mai analizat toate aspectele reţinute prin decizia de casare.

Prealabil analizării memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii şi-au întemeiat în drept recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., aceştia nu au procedat la încadrarea şi structurarea criticilor formulate în cadrul fiecărui motiv de recurs evocat, acestea fiind tratate în mod global.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, încălcând astfel dispoziţiile art. 50l C. proc. civ., având în vedere că decizia de casare a stabilit liniile directoare trasate instanţei de apel în rejudecarea după casare.

În acest context, recurenţii susţin că în cauză sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Aceste critici sunt nefondate şi nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel, cu respectarea îndrumărilor deciziei de casare, dar şi a prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. a analizat cu prioritate criticile apelanţilor privind rămânerea fără obiect a cererii introductive de instanţă în raport cu împrejurarea că s-a achitat suma de bani pe care ar fi datorat-o reclamantei şi care ar fi justificat formularea acţiunii pauliene.

În primul ciclu procesual, în contextul neluării în considerare de către prima instanţă de apel a criticilor invocate chiar de pârâţi privind rămânerea fără obiect a cererii introductive sau lipsa de interes în raport cu împrejurarea că s-a achitat suma de bani pe care ar fi datorat-o reclamantei şi care ar fi justificat formularea acţiunii pauliene, instanţa de casare a constatat că îndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile trebuie să subziste pe tot parcursul judecării cauzei, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 32 din C. proc. civ., condiţii care se impun atât pentru formularea cererii, cât şi pentru susţinerea cererii, această din urmă sintagmă impunând sub aspect procedural necesitatea subzistenţei pe tot parcursul litigiului a tuturor condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, inclusiv condiţia interesului legitim, născut şi actual, mai ales în etapa de judecată a apelului, cale de atac de reformare, devolutivă, care presupune o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept.

Aceste statuări impuneau instanţei de apel în rejudecare analiza cu prioritate a excepţiei invocate. În consecinţă, în cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel a analizat şi a reţinut achitarea integrală a creanţei care a stat la originea demersului procesual pendinte, precum şi radierea societăţii debitoare B. S.R.L., reclamanta fiind de acord ca terţul dobânditor E. S.R.L. să păstreze bunurile, care oricum nu se mai puteau întoarce în patrimoniul societăţii debitoare radiate.

Modalitatea de analiză coroborată a probatoriului administrat în cauză ce a condus la concluzia achitării debitului intră în prerogativele instanţei de apel, ca instanţă de fond devolutivă, şi nu poate fi cenzurată pe calea recursului deoarece acesta vizează doar critici de nelegalitate subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva deciziei de casare pronunţate în cauză şi a soluţiei instanţei de apel în rejudecare nu se poate reţine nici agravarea situaţiei în propria cale de atac, dispoziţiile art. 502 rap. la art. 481 C. proc. civ. invocate de recurenţi prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind încălcate în prezenta cauză.

În urma admiterii excepţiei invocate de pârâţi, recurenţii de faţă, instanţa de apel nu a mai fost ţinută să analizeze condiţiile prevăzute de lege pentru promovarea acţiunii reclamantei, fiind irelevantă reiterarea apărărilor cu privire la acestea pe calea prezentului recurs.

În acest context, susţinerile recurenţilor prin care se arată că, considerentele deciziei atacate vizează o lipsă clară de stabilire a stării de fapt, cu reţineri greşite şi nereale ale derulării faptelor, bazându-se pe concluziile exclusive ale intimatei şi pe prezumţii, neglijând efectiv probele certe administrate de pârâţi, Înalta Curte constată că aceste critici vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, nefiind argumentate dispoziţiile legale aplicate greşit, pentru a da posibilitatea instanţei de recurs de a examina din această perspectivă hotărârea atacată.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurenţi să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceştia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenţi, este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că această critică nu poate fi primită, având în vedere că hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, context în care se impune concluzia că recurenţii nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta fiind invocat doar formal.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. de către recurenţi, Înalta Curte constată că acestea au fost evocate în mod formal, având în vedere că în cuprinsul memoriului de recurs nu se regăsesc dezvoltate critici referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, aceştia solicită respingerea cererii de achitare a cheltuielilor de judecată din faza procesuală a apelului şi recursului din primul ciclu procesual, întrucât recursul lor a fost admis, iar hotărârea casată. De altfel, aceasta constituie principala nemulţumire a pârâţilor şi motivul declarării prezentei căi de atac în condiţiile în care soluţia cu privire la acţiunea formulată de reclamantă le este în principiu favorabilă, dar a generat efecte cu privire la modalitatea de stabilire a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că, în raport de conduita părţilor, anterior şi în cursul judecăţii litigiului, şi de soluţia finală pronunţată în cauză, instanţa de apel a reţinut culpa pârâţilor în cauza de faţă. În consecinţă, se impunea obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă inclusiv în etapele procesuale anterioare, potrivit înscrisurilor din dosar, dispoziţiile art. 454 teza a II-a C. proc. civ. neputând conduce la exonerarea pârâţilor.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi C., D. şi E. S.R.L..

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 3.570 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile existente la dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 3.570 RON constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi C., D. şi E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 57/A din 3 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L..

Obligă recurenţii-pârâţi la plata sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2022.