Abusive bank loan clauses: violation of cassation guidelines on negotiational framework and prohibition of ex officio zero-interest sanctions

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 16 februarie 2015 sub nr. x/2015, mai mulţi reclamanţi au chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate la pct. 1.1.-1.4. (clauze ce se regăsesc în contractele reclamanţilor indicate în Anexa II), cu consecinţa că nu produc efecte asupra reclamanţilor: clauza numărul 5 teza a II-a din contractele de credit al reclamanţilor, care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile A. si orice altă clauză care permite Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor; clauzele din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului; clauzele din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea-unui comision de administrare/gestiune calculat al valoarea iniţială a creditului; clauzele care prevăd că modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat se raportează la o perioadă de 360 zile.

Totodată, ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor menţionate, se solicită să se constate nulitatea absolută a acestor clauze. Se pretinde modificarea contractelor de credit prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor arătate, prin înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă stabilită în contractele de credit încheiate între reclamanţi şi bancă plus indicele Euribor, eliminarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare, comisionul de gestiune/administrare si comisionul de rambursare anticipată, precum şi emiterea unor noi grafice de rambursare, conform cu noua formă a contractelor de credit bancar, sub sancţiunea de penalităţi în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere până la executarea acestor obligaţii.

De asemenea, se solicită obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobândă sau comisioane, în temeiul clauzelor arătate cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii absolute, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, cu dobânda legală aferentă şi cheltuieli de judecată corespunzătoare.

In drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 78 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), Legea nr. 190/1999, art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, precum şi pe celelalte prevederi invocate în cuprinsul acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 16996 din 27 noiembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale cu privire la reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., a disjuns cererile formulate de aceşti reclamanţi respectiv B., C.[ D., E., F., G., H., I., conform art. 99 alin. (1) C. proc. civ. şi adeclinat competenţa de soluţionare a acestor cereri în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la martie 2016 sub nr. x/2016.

Prin încheierea de şedinţă din 12 mai 2016, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a disjuns cererile formulate de reclamanţii B., C., D., E., F., G., H. şi I. si a dispus formarea de dosare separate pentru fiecare dintre aceştia pentru termenul din 15 septembrie 2016 ora 8:30 cu citarea părţilor. |

La data de 9 septembrie 2016, reclamantul a depus precizări prin care a arătat că suma totală de recuperat este de 54.228,10 Euro, echivalentul a 195.773,25 RON.

In urma disjungerii s-a format dosarul de faţă nr. x/2016, având calitate de reclamant D. si de pârâtă S.C. A. S.A., iar prin sentinţa civilă nr. 7/2017 din 18 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 921/2017 din 16 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamantul D. în contradictoriu cu pârâta A. S.A..

A fost obligat reclamantul la plata sumei de 6430 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat în favoarea pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul D..

Prin decizia civilă nr. 2096 din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul reclamantului D. împotriva sentinţei civile nr. 921/2017 din 16 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5 alin. (2) teza finală a contractului.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumelor încasate în baza clauzei declarate abuzive şi a dobânzii legale aferente acestora, de la data încasării, la data plăţii efective.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, fiind admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată şi a fost obligat apelantul la plata sumei de 1000 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii, reclamantul D. şi pârâta A. S.A. au declarat recurs.

Prin decizia nr. 441 din 23 februarie 2021, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamantul D. şi de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2096 din 28 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.A. a declarat recurs solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi, în rejudecarea apelurilor instanţa să ia act de înţelegerea părţilor pentru viitor în privinţa dobânzii, precum şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat şi taxe judiciare de timbru.

În argumentarea memoriului de recurs se susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, încălcând astfel dispoziţiile art. 50l alin. (1) şi (3) C. proc. civ., dar şi principiul disponibilităţii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi Cod.

In acest context, recurenta arată că din punctul său de vedere, este indubitabil că decizia de casare a avut în vedere strict aplicarea directă, de către judecătorul din apel, a dezlegărilor CJUE din cauza Oros c-269/19, respectiv stabilirea de către instanţa de apel a cadrului negocierilor ce urmează a fi purtate de părţi.

In acest sens, decizia de casare stabileşte liniile directoare trasate instanţei de apel în rejudecarea după casare, respectiv: respectarea principiului disponibilităţii şi stabilirea de către instanţă a cadrului negocierilor.

Astfel, instanţa de apel a somat însă părţile să negocieze, punându-i în vedere pârâtei să precizeze în scris motivul pentru care nu s-a acceptat oferta părţii adverse şi a conchis că recurenta a fost de rea-credinţă în purtarea acestor negocieri, motiv pentru care a decis sancţionarea sa, în sensul obligării la restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de dobândă variabilă, împreună cu dobânda legală penalizatoare.

Totodată, se susţine că nici una dintre instanţe nu au fost niciodată învestite de reclamant cu cercetarea pretinsei relei-credinţe a pârâtei, în purtarea negocierilor din apelul după casare şi nici cu aplicarea de sancţiuni pecuniare aplicate acesteia pentru respectiva pretinsă rea-credinţă în negocieri.

Prin urmare, acţiunea în clauze abuzive are natura juridică a unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, aspect clarificat de CCR în Decizia nr. 1535/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 25 ianuarie 2010, aşa încât, potrivit dreptului intern şi cu respectarea principiului echivalenţei, cel vinovat de producerea prejudiciului are obligaţia de a-1 acoperi integral, dar nu i se aplică sancţiuni/pedepse pecuniare cum a înţeles să facă instanţa de apel ex officio, fără solicitarea reclamantului şi fără acordul acestuia.

Astfel, pe parcursul procesului, instanţa poate pune în vedere părţilor diverse obligaţii, însă acestea au strict natură procedurală, pentru asigurarea celerităţii soluţionării pe fond a cauzei, sancţiunile ce se impun în cazul nerespectării lor fiind după caz amenzi judiciare/suspendarea judecării cauzei pentru neîndeplinirea obligaţiilor.

Aşadar, C. proc. civ. nu cunoaşte instituţia sancţionării pe fondul cauzei a unei părţi care nu şi-ar fi îndeplinit/ar fi îndeplinit defectuos o obligaţie procesuală stabilită de instanţă în sarcina sa.

In acest sens, se arată că instanţa de apel deşi i-a pus în vedere pârâtei o obligaţie procesuală, aceea de a preciza în scris motivul pentru care a refuzat ultima ofertă a consumatorului de stingere amiabilă a prezentei cauze, a decis că nu s-a respectat această obligaţie procesuală apreciind că pretinsa sa incorectitudine în negociere trebuie sancţionată prin lăsarea contractului fără obiect, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

Intr-o altă critică, se susţine că instanţa de apel a încălcat dezlegările CJUE din cauza Oros C-269/19, principiul pacta sunt servanda, dar şi efectele nulităţii absolute din dreptul intern, ca expresie a principiului echivalenţei - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In acest sens, se susţine că decizia atacată încalcă dezlegările CJUE din cauza Oros şi din toate celelalte cauze referitoare la interpretarea Directivei 93/13, în sensul că dispune continuarea contractului după eliminarea clauzei abuzive, deşi acesta nu mai poate continua nici din punct de vedere juridic şi nici din punct de vedere economic.

Se arată, în privinţa clauzei privind dobânda, că aceasta are caracter de clauză esenţială a contractului de credit, de parte a preţului contractului de credit, context în care se susţine că atât vechiul cât şi noul C. civ. au stabilit că anularea unei clauze esenţiale a contractului duce la nulitatea totală a acestuia, iar nu la nulitatea parţială, cum greşit a reţinut instanţa de apel care a dispus continuarea contractului.

Aşadar, în condiţiile în care în dreptul intern un contract căruia i se anulează obiectul principal este nul în întregime, iar nu doar parţial, el nemaiputand continua în viitor, acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul anulării întemeiate pe încălcarea Dreptului Uniunii şi, tocmai de aceea CJUE subliniază că eliminarea clauzei abuzive se va face numai în măsura în care contractul mai poate continua după această eliminare.

Astfel, instanţa de apel a luat act de nulitatea clauzei esenţiale privind dobânda, a refuzat să trimită prin dispozitiv părţile la negociere, trasându-le cadrul negocierilor şi, în loc să constate imposibilitatea derulării în viitor a contractului în absenţa dobânzii, a aplicat efectele nulităţii parţiale (continuarea contractului) contractului lovit de nulitate absolută integrală, deşi poziţia neechivocă a consumatorului a fost în sensul continuării contractului.

Faţă de situaţia concretă a contractului în care dobânda variabilă este definitiv anulată, instanţa nu poate impune părţilor o dobândă fixă, egală cu dobânda iniţială, pentru că există autoritate de lucru judecat în acest sens, contractul trebuie să continue, neexistând acordul consumatorului pentru încetare, recurenta apreciind că singura posibilitate legală de continuare a contractului este înlocuirea dobânzii contractuale abuzive cu dobânda agreată în cadrul negocierilor, instanţa de apel reţinând greşit că nu ar fi existat un acord asupra acesteia.

In acest sens, se arata că deşi consumatorul s-a exprimat în sensul că acceptă formula de dobândă propusă de A. pentru viitor, respectiv 3,5% fixă în primii 5 ani apoi variabilă după formula Euribor la 6 luni +3 p.p., singurul aspect asupra căruia părţile nu au ajuns la un consens fiind suma totală de restituit şi dobânda aplicabilă pentru trecut în funcţie de care să se calculeze această sumă de restituit.

In acest context, se susţine că instanţa de apel a conchis nelegal în sensul dezacordului consumatorului privind modificarea dobânzii, încălcând astfel principiul, potrivit căruia, adus interpretandus estpotius ut vaieat quam utpereat, sens în care se reţine că acordul consumatorului a fost condiţionat de sumele supuse restituirii, asupra cărora părţile nu au convenit pentru a se stinge în întregime litigiul.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 18 mai 2022, intimatul-reclamant D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 iulie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 29 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 176/A din 1 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi a acordat termen la data de 10 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, încălcând astfel dispoziţiile art. 50l alin. (1) şi (3) C. proc. civ., având în vedere că decizia de casare stabileşte liniile directoare trasate, instanţei de apel în rejudecarea după casare, respectiv: respectarea principiului disponibilităţii şi stabilirea de către instanţă a cadrului negocierilor.

În acest context, se reţine că într-adevăr instanţa de apel a încălcat obligaţiile stabilite în sarcina sa prin decizia de casare, respectiv nu a stabilit ea însăşi cadrul negocierilor, ci a pus în vedere părţilor să negocieze şi a constatat eşuarea negocierilor în cadrul stabilit de părţile înseşi; a încălcat principiul disponibilităţii, dar şi considerentele deciziei de îndrumare care o obligau la respectarea acestuia, obligând pârâta la restituirea întregii dobânzi variabile împreună cu dobânda legală penalizatoare aferentă, cu motivarea că eşuarea negocierii nu poate produce efecte în favoarea Băncii şi în contra consumatorului, ci dimpotrivă în pofida faptului că reclamantul nu solicitase restituirea întregii dobânzi contractuale, el însuşi propunând o altă formulă de calcul (Euribor plus marja zero) ce fusese definitiv respinsă prin decizia de casare.

Din această perspectivă, se reţine că instanţa de apel, deşi i-a pus în vedere pârâtei o obligaţie procesuală, aceea de a preciza în scris motivul pentru care a refuzat ultima ofertă a consumatorului de stingere amiabilă a prezentei cauze, aceasta a constatat că nu s-a respectat această obligaţie procesuală apreciind în acest sens, că incorectitudine în negociere trebuie sancţionată prin lăsarea contractului fără obiect, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

Într-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dezlegările CJUE din cauza Oros C-269/19, principiul pacta sunt servanda, dar şi efectele nulităţii absolute din dreptul intern, ca expresie a principiului echivalenţei.

În acest sens, se susţine că instanţa de apel, deşi avea obligaţia aplicării dezlegărilor CJUE din cauza Oros, aceasta le-a încălcat, cu referire la faptul că a lăsat contractul de credit complet fără dobândă, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor stabilind, contrar voinţei părţilor, o dobândă zero pe toată durata de creditare, motivat de reaua-credinţă a pârâtei în negociere.

În acest context, se constată că instanţa de apel a dispus continuarea contractului după eliminarea clauzei abuzive, deşi acesta nu mai poate continua din punct de vedere juridic şi economic, întrucât în privinţa clauzei ce viza dobânda, aceasta are caracter de clauză esenţială a contractului de credit, de parte a preţului contractului de credit, sens în care anularea unei clauze esenţiale a contractului duce la nulitatea totală a acestuia, iar nu la nulitatea parţială, cum greşit a reţinut instanţa de apel care a dispus continuarea contractului.

Prin urmare, stabilirea unei dobânzi fixe, indiferent de cuantumul acesteia contrazice înţelegerea contractuală şi determină o modificare a contractului, care prevede o dobândă variabilă, fiind respinsă definitiv prin decizia de casare. Soluţia din apel care stabileşte dobânda zero şi pentru trecut şi pentru viitor încalcă şi dreptul intern şi convenţia părţilor.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a respectat îndrumările deciziei de casare, care stabileşte instanţei de apel în rejudecarea după casare, respectarea principiului disponibilităţii şi stabilirea de către instanţă a cadrului negocierilor dintre părţi referitoare la dobânda agreată de părţi, aspecte ce nu satisfac exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să respecte statuările deciziei de casare, să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor şi va stabili din această perspectivă cadrului negocierilor dintre părţi referitoare la dobânda apreciată de acestea.

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 176/A din 1 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 176/A din 1 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant D..

Casează decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2022.