Forfeiture of statute of limitations defense in commercial transport claims and legal set-off of reciprocal debts

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 4 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. - continuatoare a S.C. B. S.A. - în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 390.175,67 RON reprezentând contravaloare facturi neachitate, cu cheltuieli de judecată.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 633 din 8 octombrie 2020 pronunţată în dosar nr. x/2018, Tribunalul Arad a respins excepţia prescripţiei invocate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Arad.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. PITEŞTI să plătească reclamantei S.C. A., suma de 115.314,75 RON, (25.112,10 Euro) rezultând din Contractele de subcontractare de transport nr. x/19 septembrie 2016 şi nr. x/02 octombrie 2017, astfel cum au fost modificate.

A obligat pârâta S.C. C. S.R.L. PITEŞTI să plătească reclamantei S.C. A., Arad suma de 23.538,90 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată. A obligat reclamanta S.C. A., să plătească pârâtei S.C. C. S.R.L. PITEŞTI suma de 18.875 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată suportate de pârâtă cu acest proces.

A compensat cheltuielile de judecată până la concurenţa celei mai mici dintre ele, astfel că obligă pârâta să plătească reclamantei diferenţa rămasă de 4.663,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. S.R.L. şi pârâta C. S.R.L..

Pârâta C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei precizări referitor la excepţia prescripţiei invocată în faţa primei instanţe prin care a arătat că a invocat prescripţia doar după efectuarea raportului de expertiză, prin obiecţiunile la expertiză, întrucât atunci a luat cunoştinţă, de includerea facturilor prescrise în baza de calcul a pretenţiilor pe care reclamanta le avea faţă de pârâtă şi a obligaţiilor ce decurg din contractul de transport. Prin urmare, a apreciat că au fost respectate prevederile art. 2513 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 133 din 13 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost respins apelul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 633 din 8 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018.

A fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, iar în rejudecare a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. PITESTI să plătească reclamantei A. suma de 162.855,56 RON reprezentând contravaloarea facturilor neachitate.

A fost menţinută în rest hotărârea atacată, fiind obligată intimata-pârâtă să plătească apelantei-reclamante suma de 7585,45 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin recursul declarat de pârâta C. S.R.L. s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru o nouă judecată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În acest context, se susţine că apelul său a fost în mod nelegal respins, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta a arătat că motivarea instanţei, deşi elaborată, nu dovedeşte analizarea litigiului prin coroborarea textelor de lege incidente cu probele administrate, ci se limitează la preluarea celor reţinute de expertul-contabil.

În acest sens, recurenta consideră nelegală aprecierea instanţei de apel, în sensul că pârâta este decăzută din dreptul de a fi invocată prescripţia, aceasta dând eficienţă art. 2513 C. civ. şi trecând nejustificat peste dispoziţiile contractuale exprese cu privire la prescripţie, respectiv art. 8 alineat ultim din Contractul de transport nr. x/2.10.2017, conform căruia, părţile convin în mod expres, ca orice dispută ce apare dintr-o astfel de compensare, trebuie soluţionată pe perioada unui an, altfel va fi prescrisă.

În aceste condiţii, recurenta susţine că excepţia operează de drept, fiind prevăzută expres în dispoziţiile contractuale, acceptate de părţi, fiind operant principiul prevăzut de art. 1169 C. civ.

Prin urmare, raportat la aceste dispoziţii, invocarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2513 C. civ., încalcă principiul de drept specialia generalibus derogant, fiind incidente şi dispoziţiile art. 2521 C. civ.. Prin urmare, aprecierea instanţei de apel că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca prescripţia, în condiţiile în care această excepţie a fost invocată de pârâtă abia ulterior comunicării raportului de expertiză efectuat în cauză, se apreciază că este nelegală.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile Convenţiei de la Geneva CMR, cât şi prevederile art. 1 din subcontractul de transport nr. x/2.10.2017, conform căruia, părţile au stabilit că documentele de transport vor fi întocmite conform convenţiei menţionate, aşadar părţile au stabilit temeiul legal privind serviciile de transport.

Având în vedere cadrul legal şi contractual menţionat, toate acţiunile desfăşurate în perioada 1.10.2016-4.10.2017 izvorâte din contractele de transport semnate de ambele părţi sunt prescrise raportat la dispoziţiile art. 2524 C. civ.

Instanţa de apel a trecut peste faptul că pârâta a respectat art. 9.3 din contractul de subcontractare nr. x/19.09.2016 transmiţând lunar către agentul de expediţie toate documentele originale ce dovedesc efectuarea transportului.

În mod nelegal, se susţine că prin decizia atacată se compensează datorii reciproce ale părţilor din perioada supusă expertizei, cu datorii dintr-o perioadă ce nu fac obiectul expertizei, ceea ce a condus la concluzia greşită că pârâta are de achitat reclamantei sume de bani.

Recurenta înţelege să critice şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată arătând că nu sunt întrunite condiţiile art. 453 alin. C. proc. civ., pârâta nefiind în culpă procesuală, pretenţiile reclamantei fiind admise doar în parte.

Faţă de aceste considerente, recurenta apreciază că este îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

La 14 aprilie 2022 intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond solicită respingerea recursului ca nefundat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, se care solicită instanţei admiterea recursului astfel cum a formulat şi, analizând apărările formulate prin întâmpinare să se constate nelegalitatea şi netemeinicia celor susţinute.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 iulie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 29 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 791/A din 23 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă şi a acordat termen la data 10 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, având în vedere că apelul său a fost în mod greşit respins, fiind nelegală aprecierea instanţei de apel, în sensul că pârâta este decăzută din dreptul de a fi invocată prescripţia, aceasta dând eficienţă art. 2513 C. civ. şi trecând nejustificat peste dispoziţiile contractuale exprese cu privire la prescripţie, respectiv art. 8 alineat ultim din contractul de transport nr. x/2.10.2017, conform căruia, părţile convin în mod expres, ca orice dispută ce apare dintr-o astfel de compensare, trebuie soluţionată pe perioada unui an, altfel va fi prescrisă.

În opinia sa, recurenta susţine că excepţia operează de drept, fiind prevăzută expres în dispoziţiile contractuale, acceptate de părţi, fiind operant principiul prevăzut de art. 1169 C. civ. şi că, invocarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2513 C. civ., încalcă principiul de drept specialia generalibus derogant, fiind incidente şi dispoziţiile art. 2521 C. civ.

În acest context, aprecierea instanţei de apel în sensul că pârâta este decăzută din dreptul de a invoca prescripţia, în condiţiile în care această excepţie a fost invocată de pârâtă abia ulterior comunicării raportului de expertiză efectuat în cauză, se apreciază că este nelegală.

Criticile evocate sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere faptul că instanţa de apel s-a pronunţat în mod legal cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, reţinând că pârâta este decăzută din dreptul de a o invoca.

Aceasta deoarece, critica recurentei, potrivit căreia a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune al reclamatei pentru pretenţiile anterioare datei de 5 decembrie 2017 a fost corect soluţionată în raport cu dispoziţiile art. 2513 C. civ., care prevăd că "prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate". În ciuda susţinerilor părţii, Înalta Curte constată interpretarea şi aplicarea corect a acestei dispoziţii legale, de esenţa regimului juridic al prescripţiei potrivit Noului C. civ., de la care părţile nu pot deroga pe cale convenţională potrivit art. 2515 C. civ.

În raport cu aceste dispoziţii, s-a reţinut că recurenta este decăzută din dreptul de a invoca prescripţia, având în vedere că în cauză, prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei a fost invocată de pârâtă abia ulterior comunicării raportului de expertiză efectuat în cauză, deşi aceasta cunoştea pretenţiile reclamantei încă de la comunicarea cererii de chemate în judecată, astfel că, susţinerea acesteia, potrivit căreia, a cunoscut acest aspect doar odată cu comunicarea raportului de expertiză nu poate fi primită.

Nu trebuie omis nici faptul că instanţa de apel a reţinut în subsidiar şi aplicarea dispoziţiilor art. 2505 C. civ., apreciind că nici reclamanta şi nici pârâta nu au dovedit că prescripţia ar fi împiedicat stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce ca urmare a faptului că dreptul la acţiune era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea, anexele la raportul de expertiză, dovedind faptul că la momentul când se putea invoca compensarea, creanţele nu erau prescrise, aspect necriticat de recurentă din perspectiva unor motive de nelegalitate.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel, în mod nelegal a reţinut că prin decizia atacată se compensează datorii reciproce ale părţilor din perioada supusă expertizei, cu datorii dintr-o perioadă ce nu fac obiectul expertizei, aspect ce a condus la concluzia greşită că pârâta are de achitat reclamantei sume de bani.

Potrivit dispoziţiilor art. 1617 C. civ. "(1) compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură. (2) o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia. (3) oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie".

Analizând prevederile evocate, se constată că intenţia părţilor a fost de a compensa creanţele reciproce, respectiv creanţele reclamantei constând în servicii auxiliare de care a beneficiat pârâta, furnizate pârâtei de societăţile soră sau sucursalele din grupul A. şi cesionate reclamantei şi creanţele pârâtei constând în serviciile de transport prestate reclamantei, în baza celor două contracte încheiate de părţi, context în care se reţine că, compensarea urma să opereze în condiţiile art. 1616-1617 C. civ.

Totodată, se constată că în cauză nu s-a făcut dovada că părţile ar fi intenţionat să renunţe expres sau tacit la compensaţie, acest aspect rezultând din probele administrate, cât şi în cadrul raporturilor contractuale existente între părţi, întrucât acestea au materializat aceste compensări prin ordine de compensare, pentru creanţele reciproce detaliate în Anexa nr. 4 la raportul de expertiză, în condiţiile în care compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a reţinut, din probele administrate în cauză, că intimata mai avea de achitat către recurentă creanţe în sumă de 221.893,49 RON, iar recurenta mai avea de achitat către intimată creanţe în sumă de 384.749.05 RON, acestea fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile, sens în care a operat compensaţia de drept a acestora până la nivelul celor mai mici de 221.893,49 RON, aspect din care rezultă că recurenta mai datorează intimatei suma de 162.855.56 RON, reprezentând facturi neachitate constând în contravaloare carburanţi şi taxe de drum.

Analiza instanţei de recurs s-a limitat la verificarea aplicării corecte a dispoziţiilor referitoare la compensaţia legală prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de recurentă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Modalitatea concretă în care creanţele reciproce au fost consemnate în raportul de expertiză şi suma finală rezultată ca fiind datorată în urma calculului propus de expert şi însuşit de instanţa de apel nu mai pot fi reevaluate în calea de atac a recursului, susţinerile recurentei cu privire la acest aspect constituind critici de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, prin care arată că nu sunt întrunite condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nefiind în culpă procesuală, întrucât pretenţiile reclamantei au fost admise doar în parte, se constată că este nefondată.

Astfel, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a avut în vedere efectele soluţiei de admitere în parte, iar partea nu poate critica pe calea recursului cuantumul sumei reţinute cu titlu de cheltuieli de judecată în aplicarea efectivă a acestei norme fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, potrivit celor statuate şi în considerentele deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 6.252,26 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile existente la dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 6.252,26 RON constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 791/A din 23 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, pe care o va obliga la plata sumei de 6.252,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 791/A din 23 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L..

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 6.252,26 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-reclamante.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2022.