Competence conflict: Consolidation of first-instance jurisdiction prevents review of specialized section assignment on appeal in civil litigation

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă la 8 ianuarie 2021, reclamantul A., reprezentat legal de mama sa, B., l-a chemat în judecată pe pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA şi pe intervenientul forţat C., solicitând să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 4.068,94 RON cu titlu de daune materiale, a sumei de 180.000 euro cu titlu de daune morale, la care se adaugă penalităţile de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, de la 17 ianuarie 2021 până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 79/2022 din 25 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.235,84 RON, cu titlu de daune materiale, a sumei de 50.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, raportat la daunele materiale şi morale solicitate, de la 17 ianuarie 2021 până la data plăţii efective, conform art. 21 din Legea nr. 132/2017. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.244,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA şi reclamantul au declarat apel, cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a Civilă la 28 martie 2022.

La termenul din 2 mai 2022 instanţa de apel a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale procesuale, iar prin încheierea nr. 19A din aceeaşi dată a admis excepţia şi a dispus trimiterea dosarului la registratura instanţei, în vederea repartizării aleatorii către secţia a V-a sau a VI-a Civilă.

În considerente, instanţa a reţinut că obiectul cererii îl constituie pretenţia reclamantului de obligare a pârâtului BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a producerii unui accident rutier, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ., precum şi pe cele ale Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.

Instanţa a reţinut dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

De asemenea, s-a făcut referire la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat faptul că, în litigiile cu profesionişti, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare.

S-a mai reţinut că, prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, şi s-a stabilit că: "În litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate. "

Aşadar, Curtea a apreciat, în raport cu dezlegările date şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că natura litigiului dedus judecăţii în prezenta cauză atrage competenţa completelor specializate în litigiile cu profesionişti, astfel încât a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a III-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 25 mai 2022.

La termenul de judecată din 21 septembrie 2022, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a VI-a Civilă, iar prin încheierea nr. 105A, pronunţată la aceeaşi dată, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a fost declinată soluţionarea cauzei în favoarea secţiei a III-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 226 din Legea nr. 71/2011, în cadrul secţiilor civile se pot înfiinţa completuri specializate care să judece anumite categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc, cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului, cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei, cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.

Aşadar, completurile specializate soluţionează anumite tipuri de cauze, pentru că obiectul/natura acestora presupune un anumit grad de specializare, materiile pentru care funcţionează acestea fiind expres determinate de legiuitor.

Instanţa a apreciat că, în interpretarea art. 226 din Legea nr. 71/2011, trebuie avute în vedere şi dezlegările date prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, prin această decizie s-a statuat că, "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, […] competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare", iar nu în funcţie de calitatea de profesionist a uneia dintre părţile raportului juridic.

Potrivit art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată (aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările şi completările ulterioare), în cadrul curţilor de apel şi în cadrul tribunalelor funcţionează "secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor".

În mod asemănător, dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, completuri specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii în considerarea obiectului şi naturii acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se constată că textul nu indică "in terminis", în afară de natura şi obiectul litigiului, alte criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, completuri specializate.

Instanţa a reţinut că secţia a VI-a Curţii de Apel Bucureşti este o secţie specializată în litigii de natura celor prevăzute de art. 226 din Legea nr. 71/2011, însă obiectul litigiului de faţă nu face parte dintre cele enumerate această dispoziţie legală.

Cauza, astfel cum a arătat instanţa, are ca obiect prejudiciul moral/material pretins de reclamant, derivând din vătămarea sa fizică produsă de intervenient, cererea fiind întemeiată pe răspunderea delictuală. În condiţiile în care nu există o societate de asigurare care să răspundă şi care să fie obligată la plata despăgubirilor, nu se poate vorbi de un litigiu în materia asigurărilor, motiv pentru care, în opinia instanţei, nu este incidentă nici decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii.

Ca atare, instanţa a apreciat că raporturile ce se pun în discuţie sunt pur civile, iar faptul că pârâtul este entitatea care poate fi obligată la plata de despăgubiri, în cazul în care autovehiculul care a cauzat vătămarea nu este asigurat RCA, nu transformă litigiul într-unul aferent materiei asigurărilor deoarece acesta acţionează în calitate de organism de plată în virtutea unei obligaţii legale, respectiv a art. 33 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competenţă, constată şi reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces, condiţie îndeplinită în cauză.

Instanţa supremă constată că, în speţă, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA şi cu intervenientul forţat C., să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 4.068,94 RON, cu titlu de daune materiale, a sumei de 180.000 euro, cu titlu de daune morale, la care se adaugă penalităţile de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, de la 17 ianuarie 2021, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 20, art. 21 din Legea nr. 132/2017, raportat la art. 194, art. 196 C. pen., art. 1.349 şi urm. C. civ.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. necompetenţa este de ordine publică "în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat".

Prin raportare la dispoziţiile legale mai sus evocate şi ţinând seama de considerentele deciziei nr. 17/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, noţiunii de competenţă materială procesuală i se subsumează şi competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale.

În acest sens, din considerentele care fundamentează decizia în interesul legii nr. 17/2018 rezultă că, în cadrul competenţei jurisdicţionale, trebuie distins între competenţa materială şi competenţa teritorială, iar în cadrul competenţei materiale se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul curţilor de apel şi al tribunalelor, funcţionează secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale. În consecinţă, dacă la nivelul unei instanţe există secţii sau completuri specializate, o cauză de o anumită natură trebuie repartizată la secţia sau completul specializat corespunzătoare naturii litigiului dedus judecăţii.

În concluzie, din considerentele deciziei în interesul legii nr. 17/2018 rezultă că aceste dispoziţii legale sunt în primul rând norme de organizare judiciară, iar abia în al doilea rând norme de competenţă de ordine publică, care reglementează competenţa unei secţii sau a alteia de la nivelul unei instanţe, în funcţie de natura litigiului dedus judecăţii.

Înalta Curte reţine, aşadar, că noţiunea de competenţă materială include şi competenţa specializată, situaţie în care aceasta din urmă se supune regimului competenţei materiale, atât sub aspectul caracterului de ordine publică al normei, cât şi al dreptului invocării din oficiu a excepţiei de necompetenţă specializată, în temeiul art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii".

Totodată, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că neinvocarea excepţiei necompetenţei materiale procesuale în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 C. proc. civ. în faţa Tribunalului Bucureşti are drept consecinţă consolidarea competenţei instanţei iniţial învestite.

Astfel, aspectul competenţei procesuale de soluţionare a prezentului litigiu a fost tranşat definitiv la prima instanţă, întrucât cauza a fost soluţionată în fond de către o secţie civilă a tribunalului, iar nu de către o secţie specializată în litigii cu profesionişti, deşi în cadrul Tribunalului Bucureşti există asemenea secţii.

Câtă vreme chestiunea necompetenţei materiale procesuale a acestei secţii nu a fost invocată în faţa instanţei de fond, deşi la nivelul instanţei existau cele două categorii de secţii civile, se impune concluzia că acest aspect nu mai putea fi invocat cu privire la competenţa secţiei instanţei superioare chemate să soluţioneze calea de atac, în condiţiile în care diferenţierea între secţiile Curţii de Apel are la bază aceleaşi criterii ca cea între secţiile Tribunalului.

Totodată, se constată că, prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competenţa materială procesuală a instanţei care a judecat litigiul în fond (paragraf 164).

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a III-a Civile a Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.