Partnership ticket-sales damages: appeal dismissed, upholding order to pay 202,106.28 RON after res judicata bars challenge to non-remittance

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 8 iulie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 202.106,28 RON, reprezentând daune-interese pentru prejudiciul produs, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 261/2021 din 5 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1956 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a fost admis apelul declarat de reclamantă; a fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 202.106,28 RON, precum şi a sumei de 7.715, RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de pârâtă.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal curtea de apel a apreciat că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă nu a fost criticată în calea de atac, astfel încât a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat, neputând fi reanalizată în apel.

În acest sens, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 476 şi art. 477 Cod procedură civilă, respectiv regulile procedurale privind caracterul devolutiv al apelului.

Astfel cum a arătat recurenta-pârâtă, apelul reprezintă o nouă judecată a fondului, atât din punctul de vedere al situaţiei de fapt, cât şi al legii aplicabile.

A mai arătat recurenta-pârâtă că fiecare parte a susţinut o altă situaţie de fapt şi, implicit, a interpretat diferit normele legale aplicabile.

În susţinerea acestui argument, recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta a considerat că, deşi nu s-au încasat anumite sume de bani, s-a produs totuşi o lipsă în gestiune, pe când pârâta a apreciat că, întrucât nu s-a încasat suma de bani, condiţia-premisă a lipsei în gestiune nu este îndeplinită. Totodată, recurenta-pârâtă a contestat valoarea probatorie a raportului de inventariere, provenind doar de la intimata-reclamantă, în realitate lipsa în gestiune reprezentând numai o înregistrare eronată a unor venituri. Recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit Legii nr. 82/1991, în contabilitate se pot înregistra doar fapte reale, or intimata-reclamantă a înregistrat în gestiune intrarea anumitor venituri fără ca acestea să fie încasate efectiv.

Având în vedere că situaţia de fapt era disputată între părţi, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că aceasta nu este contestată şi că ar fi intrat în puterea lucrului judecat.

Mai mult, recurenta-pârâtă a susţinut că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă nu putea intra în puterea lucrului judecat, în calea de atac a apelului urmând a se stabili atât situaţia de fapt, cât şi normele legale aplicabile la situaţia de fapt înfăţişată în mod diferit de părţile dosarului.

O altă critică susţinută de către recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 82/1991, sens în care aceasta a invocat faptul că orice operator economic are obligaţia de a înregistra în ordine cronologică operaţiunile contabile pe bază de documente reale.

În opinia recurentei-pârâte, înregistrarea unei sume ca intrate în casierie, fără a fi încasată efectiv este nelegală, deoarece înregistrările contabile trebuie să prezinte realitatea, iar acordarea unor credite virtuale de către societate nu echivalează cu încasarea unei sume în numerar sau sub altă formă.

În raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 82/1991 (legea contabilităţii), recurenta-pârâtă a arătat că orice operaţiune se consemnează când este efectuată şi este reală; or reclamanta a înregistrat o încasare în numerar fără ca suma să fie încasată efectiv.

A mai precizat recurenta-pârâtă că Ordinul nr. 3512/2008 prevede că registrul de casă serveşte ca document de înregistrare operativă a încasărilor şi plăţilor în numerar, efectuate prin casieria unităţii şi că, întrucât nu s-a încasat nicio sumă în numerar, atunci obligaţia de predare nu exista.

Astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă, existenţa sumei prevăzute în registrul de casă poate fi dovedită cu încasarea efectivă a sumei pe bază de document justificativ (chitanţă, bon fiscal sau nota contabilă).

Recurenta-pârâtă a invocat şi nelegala interpretare a art. 1.350 C. civ., coroborat cu art. 1.270, art. 1.533, art. 1.534 alin. (2) şi art. 1.556 C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a ignorat faptul că răspunderea contractuală presupune o încălcare a unei obligaţii contractuale şi că trebuie verificate condiţiile de acoperire a prejudiciului.

Ca atare, recurenta-pârâtă a susţinut că nu putea răspunde decât pentru ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei - art. 1.533 C. civ., că avea obligaţia de a nu acorda credite virtuale fără a încasa suma de bani în numerar aferentă acestor credite virtuale şi că răspunderea sa putea fi analizată doar cu privire la încălcarea acestei obligaţii legale, ce nu este prevăzută la art. 6. B.5. din contract.

A arătat recurenta-pârâtă că ar fi răspuns pentru lipsa în gestiune dacă aceasta era consecinţa netransmiterii sumelor încasate.

O ultimă critică vizează faptul că analiza raportului de prepuşenie dintre numita C. şi reclamantă era esenţială, deoarece, dacă numita C. era sub controlul şi coordonarea reclamantei, atunci înregistrările în registrul de casă sunt făcute de această parte şi nu de numita C., care nu are acces la registrul de casă.

Astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă, numita C. se afla sub directa activitate de coordonare şi control a reclamantei, chiar dacă, din punctul de vedere al dreptului muncii, relaţiile de muncă erau cu societatea pârâtă, invocând în acest sens art. 6. A.1, art. 6. A.5, art. 6. A.6 din contractul de asociere.

Potrivit recurentei-pârâte, intimata-reclamantă este cea care nu a instruit-o pe numita C., i-a permis acesteia să acorde credite unui client fără ca acesta să le plătească, devenind aplicabil art. 1.556 C. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, iar aceasta a formulat răspuns la întâmpinare.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă în şedinţa publică de la 9 noiembrie 2022, aşa cum este consemnat în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 476 şi art. 477 C. proc. civ. atunci când a apreciat că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă nu a fost criticată în calea de atac, astfel încât a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat, fără a putea fi reanalizată în apel.

Înalta Curte notează că, potrivit dispoziţiilor art. 476 Cod procedură civilă, apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept; în cazul în care apelul nu se motivează sau motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

Subliniază instanţa supremă şi că efectul devolutiv al apelului nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate în mod expres sau implicit de către apelant. Însă, în stabilirea întinderii devoluţiunii, trebuie să se aibă în vedere nu numai cererea de apel, ci şi întâmpinarea intimatului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă.

Reiese, aşadar, că şi în cazul apelului funcţionează principiul disponibilităţii, art. 477 C. proc. civ. statuând în sensul că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care nu sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. De asemenea, devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Dacă hotărârea primei instanţe a fost atacată numai parţial, ceea ce nu a fost supus apelului dobândeşte autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, prima instanţă a reţinut că numita C. a eliberat, la 28 mai 2019, lui D. bilete în valoare de 202.106,28 RON, fără ca acesta din urmă să achite contravaloarea acestora.

Prin apelul declarat de reclamantă, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă nu a fost contestată, apelanta invocând, în raport cu dispoziţiile art. 6. B.5 din contractul de asociere în participaţiune, că instanţa a avut în vedere şi s-a întemeiat pe primele două teze ale acestui articol, în timp ce ultimele două teze aplicabile speţei deduse judecăţii nu au fost analizate.

Înalta Curte mai reţine că, prin întâmpinarea formulată de pârâtă în apel, aceasta a recunoscut că numita C. a introdus în aparatele de joc credite virtuale unui client în valoare de 202.106,28 RON, fără a încasa această sumă în numerar sau în alt mod de la client.

Ca atare, în raport cu prevederile procedurale arătate mai sus, în mod legal instanţa de apel a reţinut că această situaţie de fapt reţinută de prima instanţă nu a fost criticată în calea de atac, astfel încât a intrat în puterea de lucru judecat.

Instanţa supremă apreciază că, în condiţiile în care recurenta-pârâtă nu a declarat apel principal, soluţia tribunalului fiindu-i favorabilă, avea posibilitatea de a contesta situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi nedisputată de partea adversă în apelul principal, pe calea apelului incident, în condiţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ.

Neprocedând astfel, recurenta-pârâtă a achiesat la situaţia de fapt reţinută de tribunal şi care în mod corect a fost apreciată de instanţa de apel ca fiind trecută în puterea lucrului judecat, în condiţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., instanţa de apel, în lipsa unor motive de ordine publică, fiind ţinută să devolueze cu privire la situaţia de fapt şi la aplicarea legii în limitele cererii de apel, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, în cauză instanţa de apel a soluţionat pricina cu respectarea limitelor devoluţiunii şi a art. 476-478 Cod procedură civilă, neexistând nicio încălcare a normelor de procedură, ceea ce face ca motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. să nu poată fi reţinut.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat, pe de o parte, încălcarea Legii nr. 82/1991 şi nelegala interpretare a prevederilor art. 1.350 C. civ., coroborat cu art. 1.270, art. 1.533, art. 1.534 alin. (2) şi art. 1.556 C. civ.. A mai invocat recurenta-pârâtă că era esenţial ca instanţa de apel să efectueze analiza raportului de prepuşenie dintre C. şi reclamantă, faţă de dispoziţiile art. 6. A.1, art. 6. A.5, art. 6. A.6 şi art. 3.6 din contractul de asociere în participaţiune, susţinând că este aplicabil art. 1.556 C. civ.

Preliminar, instanţa supremă subliniază faptul că temeiul pretenţiilor deduse judecăţii îl constituie contractul de asociere în participaţie nr. x din 23 martie 2016, anume dispoziţiile art. 6. B.5., tipul de răspundere invocat fiind, aşadar, răspunderea civilă contractuală, în condiţiile art. 1.270 C. civ.

Tot cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva societăţii pârâte, parte a contractului de asociere în participaţie, iar în această limită a învestirii stabilită de reclamantă trebuie analizată şi critica din recurs referitoare la existenţa raportului de prepuşenie.

Aceste precizări fiind făcute, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 82/1991 – cu anume referire la art. 6 din lege, ca şi a dispoziţiilor Ordinului M.F.P. nr. 2634/2015, în considerarea următoarelor argumente:

Ipoteza de antrenare a răspunderii civile contractuale în cauză o reprezintă dispoziţiile art. 6. B.5 din contractul părţilor, care prevăd că asociatul secund (recurenta-pârâtă) are obligaţia de a transmite către asociatul prim (intimata-reclamantă) banii încasaţi, la solicitarea acestuia din urmă.

Teza penultimă a acestui articol prevede că aceeaşi obligaţie subzistă în sarcina asociatului secund şi în cazul înregistrării vreunei lipsuri în gestiunea asociatului prim; aceasta este situaţia în cazul de faţă, asociatul secund procedând la vânzarea biletelor de pariere fără a încasa contravaloarea acestora şi la virarea ei către asociatul prim.

În primul rând, se constată că această situaţie de fapt este stabilită în cauză cu putere de lucru judecat, iar împrejurarea că asociatul secund nu a virat contravaloarea biletelor către asociatul prim echivalează cu lipsa în gestiunea asociatului prim a acestei sume de bani, prevăzută de teza penultimă a art. 6. B.5 din contract, de natură a fundamenta antrenarea răspunderii contractuale a asociatului secund.

Faţă de această situaţie de fapt şi de aceste prevederi contractuale evocate, recurenta-pârâtă înţelege să invoce încălcarea, de către intimata-reclamantă, a dispoziţiilor legale (din Legea nr. 82/1991 şi din Ordinul M.F.P. nr. 2634/2015) referitoare la modul de efectuare a înregistrărilor în evidenţa contabilă, însă această critică nu poate fi primită.

În primul rând, recurenta-pârâtă nu justifică în niciun fel neîncasarea contravalorii biletelor vândute, obligaţie care îi incumba.

În al doilea rând, în contextul în care nu invocă un motiv exonerator al neexecutării propriei obligaţii, recurenta-pârâtă nu se poate prevala, de principiu, de neexecutarea unei obligaţii corelative a părţii cocontractante, decât cu condiţia ca această din urmă neexecutare să fie ea însăşi semnificativă, încadrându-se în ipoteza art. 1.556 C. civ., ceea ce în cauză nu se poate reţine.

Pe de o parte, recurenta-pârâtă nu poate imputa părţii adverse efectuarea înregistrării contabile în lipsa plăţii efective, întrucât această obligaţie nu este prevăzută în sensul alegat de dispoziţiile legale invocate.

Astfel, instanţa supremă constată că art. 6 din Legea nr. 82/1991 prevede că "(1) Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ."

În acelaşi sens sunt şi prevederile din Ordinul M.F.P. nr. 2634/2015.

Ca atare, ceea ce prevede legea contabilităţii, detaliată de ordinul evocat, ca şi obligaţie în sarcina persoanelor chemate să ţină contabilitatea este obligaţia de înregistrare în evidenţele contabile a operaţiunilor economice efectuate, fără a impune vreo condiţionare din perspectiva plăţilor efectuate în temeiul acestora. În speţă, operaţiunea înregistrată în contabilitate de către intimata-reclamantă a privit vânzarea biletelor şi aceasta a fost reală, nemaiputând fi contestată de către recurenta-pârâtă.

A valida raţionamentul propus de către recurenta-pârâtă contravine dispoziţiilor legale precitate şi scopului pentru care acestea au fost edictate, condiţionând în mod nepermis înregistrările contabile de faptul plăţii, activitatea economică nefiind caracterizată de simultaneitatea prestaţiilor operatorilor economici implicaţi în comerţ, ci dimpotrivă, de caracterul lor succesiv.

Pe de altă parte, a valida raţionamentul recurentei-pârâte ar avea drept consecinţă nepermisă împiedicarea intimatei-reclamante de a face înregistrările contabile cuvenite sub cuvânt că plata, aflată în sarcina recurentei-pârâte şi nefiind realizată din pricina acesteia, ca în speţă, nu a fost efectiv realizată, ceea ce ar putea genera o repetată lipsă în gestiunea asociatului prim şi lipsirea de orice efect a contractului de asociere al părţilor, aceste argumente aduse de autoarea căii de atac urmând a fi înlăturate ca fiind invocate cu încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Cu aceeaşi motivare şi pentru aceleaşi argumente apreciază instanţa supremă ca nefondată şi critica referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 1.350, coroborat cu art. 1.270, art. 1.533, art. 1.534 alin. (2) şi art. 1. 556 C. civ., întrucât pe de o parte recurenta-pârâtă citează masiv din motivarea instanţei de apel, fără a avea o critică efectivă legată de aceasta, iar pe de altă parte de esenţa acestei critici este aceeaşi afirmaţie despre obligaţia de înregistrare contabilă sub rezerva efectuării plăţii, susţinere care nu a fost primită.

Ultima critică vizează modul în care s-a analizat de către instanţa de apel raportul de prepuşenie în care părţile s-au aflat cu persoana care a efectuat vânzarea de bilete fără a încasa preţul acestora, combinată cu analiza excepţiei de neexecutare a contractului, în condiţiile art. 1.556 C. civ.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reiterează considerentul preliminar referitor la cadrul procesual stabilit de către reclamantă, care a chemat în judecată societatea pârâtă în temeiul contractului de asociere în participaţie. Din acest punct de vedere, instanţa supremă apreciază ca juste argumentele instanţei de apel referitoare la lipsa de relevanţă a analizei raportului de prepuşenie, în condiţiile în care prepusul nu este chemat în judecată în prezenta cauză.

Înalta Curte apreciază ca lipsită de temei şi susţinerea recurentei-pârâte bazată pe existenţa unei reale excepţii de neexecutare a contractului şi aflată în relaţie cu obligaţia intimatei-reclamante de a instrui persoana care a vândut biletele fără a încasa preţul acestora, pe de o parte pentru că în cauză nu s-a făcut dovada că acţiunea respectivei persoane este rezultatul lipsei de instruire din partea intimatei-reclamante.

Pe de altă parte, instanţa supremă constată şi că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1.556 alin. (1) C. civ., întrucât recurenta-pârâtă nu arată în concret care era obligaţia corelativă a părţii adverse, pe care aceasta nu şi-a îndeplinit-o (invocând mai degrabă o omisiune de respectare a obligaţiei de instruire, reţinută în precedent ca nedovedită), în ce măsură aceasta era obligată să o execute prima şi nici cum se repercuta aceasta asupra obligaţiei proprii a recurentei-pârâte, niciuna dintre probele administrate neautorizând concluzia că, anterior acestui moment care a cauzat lipsa în gestiune, obligaţia de instruire a asociatului prim ar fi constituit motiv de dispută între părţile litigante şi nici concluzia că neîncasarea preţului biletelor vândute ar fi avut ca justificare neinstruirea persoanei care a efectuat vânzarea.

Pentru toate aceste considerente, instanţa supremă apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 1956 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.