Liability of branch manager for unrealized profit: characterization of contractual obligation as one of means rather than result

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 17 octombrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei să îl oblige pe pârât: să restituie către reclamantă toate bunurile mobile şi imobile care au constituit fondul de comerţ al branch-ului (sucursală) pe care l-a constituit în Irak, în starea în care au fost preluate, exceptând uzura normală până la 25 martie 2015, dată la care pârâtul a fost revocat din funcţia de director general, iar, pentru cazul în care unele dintre bunurile respective nu mai există ori sunt improprii folosirii din orice motiv, a cerut restituirea contravalorii acestora; să achite despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunurilor menţionate la punctul 1, pe ultimii trei ani, începând cu 25 martie 2015, data revocării sale şi până la predarea efectivă a acestora sau a contravalorii lor; să plătească profitul net pe care trebuia să-l realizeze şi să i-l transfere la finalul mandatului său, potrivit obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin decizia administratorului nr. 6 din 24 iunie 2010; să efectueze formalităţile necesare transcrierii dreptului de proprietate asupra terenului achiziţionat în localitatea Kirkuk, de pe numele pârâtului pe numele reclamantei; să predea bilanţurile contabile ale reclamantei, înregistrate la organele fiscale începând cu anul 2011 şi până la revocarea sa din funcţie; să predea originalul tuturor documentelor justificative în posesia cărora a ajuns în calitatea sa de director general al sucursalei din Irak, precum şi ştampilele şi carnetele de cecuri ale sucursalei, de la înfiinţarea societăţii şi până în prezent; cu cheltuieli de judecată.

La 10 noiembrie 2017, reclamanta a depus la dosar precizări prealabile.

Prin sentinţa civilă nr. 875 din 2 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B.. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 10.274.203 RON şi la restituirea bunurilor mobile exportate în Irak, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate întocmit de expert C. sau la plata contravalorii acestor bunuri, respectiv a sumei de 3.189.932,15 RON, în cazul imposibilităţii de predare a acestora. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 15.725.372,09 RON şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 322.735,07 RON. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata profitului net aferent anului 2013 ca prescrisă. A luat act de renunţarea la judecarea capetelor de cerere cu numărul 4 şi 6. A anulat capătul 5 de cerere ca netimbrat. A respins celelalte cereri ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, iar pârâtul apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1074/A din 9 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 875 din 2 aprilie 2019.

Au fost schimbate în parte încheierea din 13 noiembrie 2018 şi sentinţa apelată, în sensul că: a fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata profitului net stabilit prin decizia nr. 6 din 24 iunie 2010 a administratorului societăţii reclamante ca neîntemeiat; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.274.203 RON (echivalentul sumei de 3.310.000 USD), reprezentând sumă transferată de reclamantă către sucursala din Irak şi să restituie bunurile mobile exportate în Irak, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate întocmit de expert C., în primă instanţă sau la plata sumei de 3.189.932,15 RON (echivalentul sumei de 1.093.541,20 USD), reprezentând contravaloare bunuri mobile exportate în Irak, în caz de imposibilitate de restituire a bunurilor mobile; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.725.372,09 RON (echivalentul sumei de 5.115.772,17 USD), reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunurilor ce formează patrimoniul sucursalei din Irak, calculată până la 14 februarie 2019.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A fost respins apelul incident declarat de pârâtul B., prin curator special D. ca nefondat.

A fost respinsă cererea apelantei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de reclamantă.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că înţelege să conteste soluţia instanţei de respingere în totalitate a cererii sale privind obligarea intimatului-pârât la plata profitului net pe care acesta trebuia să-l realizeze an de an în timpul mandatului său, potrivit obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin decizia administratorului nr. 6 din 24 iunie 2010, care este parte integrantă a hotărârii A.G.A. nr. 5 din 24 iunie 2010, prin care pârâtul a fost numit director al S.C. A. S.R.L. - Sucursala Irak.

În raport de această decizie, recurenta-reclamantă a susţinut că intimatul-pârât "este responsabil pentru rezultatele economice înregistrate şi pentru atingerea obiectivelor stabilite sucursalei din punct de vedere economic, respectiv: a) începând cu anul 2011, va realiza un profit net de minim 20% din valoarea investiţiei în bani şi utilaje făcută de societatea mamă în Irak; în al doilea şi al treilea an urmând să ajungă la minim 30% şi respectiv minim 40% profit net din valorile mai sus menţionate".

Recurenta-reclamantă a arătat că valoarea acestei pretenţii este de 5.593.992,28 USD, echivalentul a 17.024.006,14 RON.

Astfel cum a susţinut recurenta-reclamantă, controversa pe acest capăt de cerere constă în calificarea obligaţiei intimatului-pârât ca fiind una de mijloace sau una de rezultat.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că ambele instanţe au reţinut că între părţi a fost încheiat un contract de mandat, iar drepturile şi obligaţiile intimatului-pârât au fost stabilite prin decizia nr. 6 din 24 iunie 2010, decizie care stabilea o obligaţie de rezultat, conform dispoziţiilor art. 1.481 din C. civ.

În motivare, astfel cum a susţinut recurenta-reclamantă, instanţa de fond a apreciat că, şi dacă limbajul utilizat ar indica asumarea unei obligaţii de rezultat, având în vedere obligaţiile generale trasate prin lege în sarcina administratorului societăţii, mijloacele aflate la îndemâna administratorului pentru asigurarea atingerii acestui rezultat, în baza art. 1.481 C. civ., în realitate, obligaţia invocată era una de diligenţă şi nu de rezultat.

În raport de dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, recurenta-reclamantă a susţinut că administratorii societăţii au, în general, o obligaţie de diligenţă în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor lor, însă nefiind vorba despre norme imperative, un administrator îşi putea asuma o obligaţie de rezultat, în deplină cunoştinţă de cauză, iar instanţa de fond nu a contestat că din limbajul utilizat nu ar rezulta acest fapt în mod neechivoc.

Făcând trimitere la conţinutul deciziei administratorului nr. 6 din 24 iunie 2010, recurenta-reclamantă a arătat că singura remuneraţie a administratorului sucursalei sale, pârâtul din prezenta cauză, a fost constituită din cele 20 de procente din profitul anual net pe care trebuia să-l obţină sucursala. A afirmat că această remuneraţie s-a prevăzut a fi achitată lunar, trimestrial, prin înregistrarea acestor sume în contabilitate, iar la finalul exerciţiului financiar să se regularizeze suma până la 20% din profitul net obţinut de sucursală.

Astfel cum a susţinut recurenta-reclamantă, nu a stabilit ca intimatul-pârât să fie remunerat şi cu alte sume în afara celor 20% din profitul net anual obţinut de sucursală şi a conchis în sensul că, dacă acesta nu şi-ar fi asumat o obligaţie de rezultat, s-ar admite că ar fi acceptat riscul să administreze în mod gratuit sucursala din Irak, adică o afacere de câteva milioane de dolari, ceea ce este inadmisibil.

A mai arătat recurenta-reclamantă că acest procent era unul foarte mare, motivant, tocmai ca urmare a faptului că pârâtul a dorit să-si asume o obligaţie de rezultat, cunoscând faptul că riscul neobţinerii acelor performanţe era extrem de scăzut, în contextul dat.

În opinia recurentei-reclamante, neatingerea indicatorilor de performanţă potrivit deciziei administratorului nr. 6 din 24 iunie 2010 echivalează cu neîndeplinirea de către pârât a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.270 din C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.

Recurenta-reclamantă a apreciat că, atât timp cât părţile au convenit obţinerea unor rezultate determinate, au dorit asumarea unei obligaţii de rezultat, iar nu de mijloace, iar instanţa a nesocotit voinţa lor, încălcând astfel textul de lege menţionat anterior.

A mai argumentat recurenta-reclamantă că, în cazul s-ar admite că intimatul-pârât şi-a asumat o obligaţie de rezultat, pretenţiile sale sunt întemeiate şi dovedite şi acest capăt de cerere trebuia admis, astfel că hotărârile primelor două instanţe sunt nelegale, întrucât au nesocotit dispoziţiile art. 1.481 din C. civ.

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că, pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama de modul în care obligaţia este stipulată în contract.

În ceea ce priveşte existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului, recurenta-reclamantă a susţinut că a pus la dispoziţia intimatului-pârât o afacere "la cheie", în valoare de câteva milioane de dolari americani, urmând ca, în urma exploatării corespunzătoare a fondului de comerţ respectiv, acesta să obţină un profit net de care să îi dea seamă la finalul mandatului său, iar pentru munca acestuia s-a obligat să-i achite 20% din profitul net anual, adică o remuneraţie foarte motivantă, în condiţiile în care uzanţa este că remuneraţia de acest fel se situează sub 10% din profitul net anual.

În ceea ce priveşte gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului, recurenta-reclamantă a arătat că din probele existente la dosar rezultă că intimatul-pârât avea o bază de producţie solidă, precum şi resurse financiare suficiente pentru a obţine cel puţin minimul performanţelor asumate.

Tot cu privire la aprecierea gradului de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului, recurenta-reclamantă a considerat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că intimatul-pârât, pe lângă patrimoniul foarte mare pus la dispoziţia sa, era cetăţean irakian, el şi familia sa erau rezidenţi în zona de lucru a sucursalei, activitatea se desfăşura în limba locală şi funcţionarii locali comunicau doar în această limbă. În plus, nu a solicitat niciun profit până la data revocării pârâtului, preferând capitalizarea profitului, ca să îi dea posibilitatea să dezvolte afacerea prin reînvestirea sumelor respective.

Referitor la influenţa pe care cealaltă parte o avea asupra executării obligaţiei, recurenta-reclamantă a arătat că, astfel cum a dovedit, intimatul-pârât a fost singurul reprezentant al sucursalei sale în Irak, până la data revocării în anul 2015 şi a luat decizii fără a fi stingherit de reprezentanţii societăţii-mamă.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că a dovedit cu fotografii făcute la intervale relevante, că pârâtul, în loc să depună diligenţele necesare pentru exploatarea afacerii, a golit de conţinut patrimoniul sucursalei, înstrăinând fără voia şi ştirea acesteia o mare parte din bunurile ei sau folosindu-le în interes propriu ori lăsându-le în paragină sau dând o destinaţie improprie unor investiţii imobiliare pe care aceasta le-a făcut.

Totodată, recurenta-reclamantă a invocat şi faptul că intimatul-pârât nu a probat că şi-ar fi îndeplinit chiar şi cea mai neînsemnată obligaţie, mai mult, nu a dovedit că ar fi predat gestiunea ca urmare a revocării sale.

Intimatul-pârât, astfel cum a susţinut recurenta-reclamantă, deţine atât bunurile sale, cât şi documentele contabile ale sucursalei în perioada în care a fost administratorul ei.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat situaţia de fapt expusă în cadrul dosarului, raportat la criteriile prevăzute de art. 1.481 C. civ.

Mai mult decât atât, a afirmat că instanţa de apel, la fel ca şi cea de la fond, a presupus în mod nejustificat că a existat un profit zero al investiţiei de câteva milioane de dolari, deşi intimatul-pârât, singurul care deţine evidenţele contabile ale sucursalei, nu a susţinut şi nu a dovedit că profitul sucursalei ar fi fost zero sau că ar fi avut o altă valoare, în anii cât a fost administrator.

Pentru a demonstra justeţea susţinerilor sale, recurenta-reclamantă a exemplificat potenţialul concret al instalaţiilor de producţie şi capacitatea de a realiza profit a investiţiilor realizate, susţinând că din probele existente la dosar rezultă nu doar că intimatul-pârât nu a fost de bună-credinţă, dar şi caracterul fraudulos al întregii sale activităţi.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanţa de apel a argumentat în mod greşit soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata profitului net pe care trebuia să-l realizeze an de an în timpul mandatului său, pe motiv că în cuprinsul deciziei nu se menţionează obligaţia pârâtului de a despăgubi societatea în cazul în care nu va realiza profitul dorit de conducerea acesteia.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a plecat de la premisa greşită că ar exista certitudinea că intimatul-pârât nu a realizat profit în timpul mandatului său sau cel puţin că nu a realizat profit la nivelul indicatorilor de performanţă stabiliţi prin decizia în discuţie.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că există la dosar probe suficiente din care rezultă că a fost obţinut profit, dar acesta nu i-a fost remis, ci a fost reţinut de intimatul-pârât şi folosit în interes propriu.

Nepredarea gestiunii după revocarea sa din funcţie şi în lipsa depunerii de către intimatul-pârât, în cadrul acestui proces, a oricărei dovezi scrise cu privire la situaţia financiară, denotă, în opinia recurentei-reclamante, că intimatul-pârât a dorit să ascundă că a existat profit, pe care l-a folosit în interes propriu.

Cu privire la acest capăt de cerere, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere argumentele sale, motivate pe larg, chiar dacă obligaţia intimatului-pârât era calificată ca şi obligaţie de diligenţă, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Recurenta-reclamantă critică şi soluţia de admiterea în parte a cererii sale de obligare a intimatului-pârât să îi achite despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a maşinilor şi utilajelor, diminuate cu cota de uzură, precum şi despăgubiri pentru lipsei de folosinţă a sumelor menţionate la capătul I al cererii de chemare în judecată şi ulterior datei de 14 februarie 2019, data efectuării raportului de expertiză contabilă la fond, respectiv până la predarea efectivă a bunurilor sau a echivalentului lor bănesc, precum şi până la restituirea sumelor de bani la care a fost obligat intimatul-pârât prin sentinţa primei instanţe.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către ambele instanţe de judecată a dispoziţiilor art. 1.530, art. 1.531, art. 1.532 C. civ., susţinând că nepredarea de către intimatul-pârât a bunurilor şi banilor datoraţi creează în continuare în mod incontestabil în patrimoniul său un prejudiciu care este consecinţa directă a faptelor acestuia.

Ca parte prejudiciată, recurenta-reclamantă a susţinut că are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, în speţă fiind vorba despre un prejudiciu viitor cu caracter cert, instanţa de apel omiţând să aplice dispoziţiile art. 1.532 alin. (3) C. civ., deşi prin raportul de expertiză contabilă efectuat la fond au fost stabilite criterii clare în baza cărora prejudiciul poate fi calculat şi în viitor.

Recurenta-reclamantă a criticat şi soluţia instanţei de apel de admitere în parte a cererii sale privind obligarea intimatului-pârât să îi achite cheltuielile în calea de atac a apelului.

A apreciat recurenta-reclamantă că este îndreptăţită la plata taxei judiciare de timbru, chiar şi dacă în apel nu i s-au acordat sume în plus.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că promovarea apelului a fost generată tot de culpa intimatului-pârât şi că acesta nu a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

În cauză s-a întocmit şi comunicat părţilor raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 septembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Se impune a se arăta că, deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de nelegalitate a invocat şi nemotivarea hotărârii, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum şi nelegala respingere a cererii privind obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, critică ce urmează a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, pe de o parte, acesta a fost invocat formal, fără a se arăta în concret în ce constă nesocotirea normei/normelor legale indicate, iar pe de altă parte că recurenta-reclamantă face trimitere, în argumentarea acestei critici, în mod exclusiv la situaţia de fapt, la probatoriu şi la modul în care acesta a fost evaluat.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.270 şi art. 1.481 C. civ., făcând ample trimiteri la conţinutul deciziei nr. 6 din 24 iunie 2010 a administratorului societăţii recurente, la probele din care reies baza de producţie şi investiţia pe care a realizat-o, invocând contextul familial şi social în care intimatul-pârât şi-a desfăşurat activitatea, faptul că acesta a înstrăinat, respectiv a folosit în interes personal bunurile sucursalei, lipsa dovezilor în sensul îndeplinirii de către intimat a obligaţiilor asumate, mijloacele de probă cu privire la existenţa profitului. Totodată, recurenta-reclamantă a expus exhaustiv situaţia de fapt.

A mai invocat recurenta-reclamantă încălcarea de către instanţa de apel a art. 1.530, art. 1.531, art. 1.532 C. civ., susţinând că raportul de expertiză contabilă cuprinde criterii clare în baza cărora prejudiciul poate fi calculat şi pentru viitor.

Înalta Curte subliniază că nu este suficientă enunţarea unei critici care se limitează la a reproduce dispoziţiile legale pe care aceasta se întemeiază, în speţă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum reţine şi că invocarea aplicării greşite ori a încălcării unei norme de drept material în recurs presupune nu doar indicarea normei de drept material în mod punctual, ci şi reflectarea în hotărârea atacată a mecanismului corect de aplicare a respectivei norme de drept şi prezentarea argumentată a modului în care instanţa de apel a înfrânt acest mecanism. Or, în cererea de recurs aceste exigenţe nu au fost respectate, de aceea critica, chiar dacă amplu argumentată, este lipsită de substanţă, este formală şi nu are aptitudinea de a se încadra în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În plus, instanţa supremă constată şi că nemulţumirea recurentei-reclamante faţă de hotărârea recurată este centrată funciarmente asupra modului în care instanţa de apel a conchis asupra stării de fapt, în raport cu probele administrate. Ea nu deduce judecăţii în instanţa de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum impun dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Este de domeniul evidenţei că recurenta-reclamantă, exprimându-şi nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată în apel, tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de prim control judiciar mijloacelor de probă şi, finalmente, la o devoluare a fondului, la schimbarea situaţiei factuale, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Pentru aceste motive, Înalta Curte nu va primi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este apreciat ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a invocat că hotărârea nu este motivată, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere argumentele sale în susţinerea cererii, în situaţia în care obligaţia intimatului-pârât urma a fi calificată ca şi obligaţie de diligenţă.

Această critică nu îndeplineşte cerinţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a stabilit că prin decizia administratorului nr. 6 din 24 iunie 2010 nu s-a stipulat obligaţia intimatului-pârât de a despăgubi societatea din fondurile proprii în cazul nerealizării profitului, argument în raport cu care a conchis că în mod corect prima instanţă a calificat obligaţia ca fiind de diligenţă.

Or, acest raţionament al instanţei de apel nu are legătură cu argumentele expuse de recurenta-reclamantă privitor la natura obligaţiei şi nici nu a fost criticat de către autoarea căii de atac, context în care, neformând obiectul criticii în recurs, nu poate fi înlăturat de instanţa supremă, care constată astfel că hotărârea este, din această perspectivă, motivată, fundamentul soluţiei de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând profit nerealizat neavând legătură directă cu natura obligaţiei de a realiza profit (de rezultat sau de diligenţă), ci constituindu-l în esenţă inexistenţa obligaţiei convenţionale a intimatului-pârât de a suporta din fonduri proprii despăgubiri pentru cazul nerealizării profitului.

Ca atare, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

În cauză, prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, a schimbat în parte încheierea din 13 noiembrie 2018 şi sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata profitului net stabilit prin decizia nr. 6 din 24 iunie 2010 a administratorului societăţii reclamante ca neîntemeiat şi nu ca prescris.

Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a menţionat echivalentul în USD al sumelor la care a fost obligat pârâtul în primă instanţă, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Reiese, astfel, că, deşi apelul declarat de reclamantă a fost admis, aceasta nu se află în ipoteza părţii care a câştigat procesul, câtă vreme cererea sa de acordare a profitului nerealizat a rămas respinsă, instanţa schimbând doar fundamentul soluţiei de respingere. De aceea, cererea sa privind obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată a fost în mod legal respinsă de instanţa de apel, recurenta-reclamantă fiind doar formal, nu în substanţă în situaţia părţii care a câştigat procesul, astfel cum impun dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, în raport cu argumentele înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1074/A din 9 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.