Recovery of unjustified payments to a manager: non-applicability of new Civil Code limitation rules and irrelevance of audit reports for the start of the statute of limitations.

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte la 28 ianuarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului să achite suma de 27.765 RON, reprezentând plată nedatorată, încasată în perioada în care pârâtul a deţinut funcţia de director general al reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 2024 din 19 mai 2015, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia propriei necompetenţe materiale, invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Prin încheierea din 21 septembrie 2015, Tribunalul Dâmboviţa – secţia Civilă a transpus dosarul la secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, unde a fost înregistrat sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa nr. 1417 din 21 decembrie 2018, Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul B. şi a respins cererea introductivă; a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat cerere de apel reclamanta, iar pârâtul a formulat apel incident.

Prin decizia nr. 317 din 26 iunie 2019, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a admis apelul principal declarat de reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamanta-apelantă a sumei de 27.765 RON; a înlăturat obligaţia reclamantei de plată către pârât a cheltuielilor de judecată în apel şi a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârât.

Prin decizia nr. 2318 din 17 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza pentru o nouă judecată a apelurilor.

Prin decizia nr. 238 din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a fost admis apelul incident formulat de pârât şi a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

A fost respins ca nefondat apelul principal declarat de apelantă.

Decizia pronunţată de instanţa de apel a fost recurată de către reclamantă.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că admiterea apelului incident formulat de pârât, ca urmare a admiterii excepţiei dreptului material la acţiune invocat de către acesta, s-a făcut cu aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 2.517 şi 2.528 alin. (1) C. civ.

În raport de dispoziţiile art. 2.517 din C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că termenul prescripţiei este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt termen, iar, potrivit art. 2.523 din cod, prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Potrivit art. 2.528 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, iar, potrivit alin. (2), aceste dispoziţii se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe plata nedatorată.

Recurenta-reclamantă a susţinut că a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la 18 decembrie 2013, respectiv la data la care a fost comunicat Raportul de control, înregistrat la A. sub nr. x/18.12.2013, prin care Curtea de Conturi a României a constatat faptul că au fost efectuate plăţi nelegale către directorul general, iar de la această dată până la data introducerii cererii de chemare în judecată nu au trecut mai mult de trei ani, astfel încât acţiunea a fost formulată în termenul de prescripţie prevăzut de art. 2.517 C. civ.

Cât priveşte invocarea deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, recurenta-reclamantă a apreciat că aceasta nu este incidentă în cauză, întrucât priveşte exclusiv actele de control efectuate de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, Or, în speţa dedusă judecăţii, pârâtul nu a avut calitatea de salariat în perioada efectuării plăţii sumelor solicitate prin acţiune. De altfel, aşa cum a arătat în apel, instanţa de apel nu era ţinută de dispoziţiile deciziei menţionate mai sus, din moment ce aceasta nu era încă publicată în Monitorul Oficial al României, iar, potrivit art. 516 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României Partea I.

A mai arătat recurenta-reclamantă că prin decizia nr. 2687 din 20 iunie 2018 Înalta Curte a reţinut faptul că "instanţa de fond a hotărât, cu aplicarea corectă a legii, că plăţile suplimentare făcute managerului, din fondurile alocate unui proiect de investiţii, încalcă dispoziţiile art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008, directorul general al societăţii făcând parte din echipa de coordonare a proiectului, iar pentru participarea sa la derularea acestui proiect a beneficiat de adaosuri salariate, or, potrivit art. 31 şi art. 32 din O.U.G. nr. 79/2008, directorul general, pentru întreaga activitate depusă, beneficiază de o remuneraţie lunară acordată în baza contractului de mandat, care reprezintă unica formă de recompensare în bani pentru această activitate". Totodată, a arătat că Înalta Curte a mai constatat faptul că această activitate "a intrat în atribuţiile manageriale ale directorului general, iar potrivit O.U.G. nr. 79/2008, ca şi prevederilor contractului de mandat nr. x/16.02.2010, directorul general beneficiază pentru activitatea sa exclusiv de remuneraţia stabilită potrivit prevederilor legale, neputându-i-se acorda alte beneficii, de orice formă, în afara celor stabilite de O.U.G. nr. 79/2008".

Ca atare, recurenta-reclamantă a apreciat că prin decizia nr. 2687 din 20 iunie 2018, definitivă, ceea ce îi conferă autoritatea de lucru judecat prevăzută de dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) Cod procedură civilă, Înalta Curte a analizat problema de drept privind natura şi legalitatea plăţilor efectuate şi calitatea beneficiarului plăţilor (pârâtul din prezenta cauză), astfel încât problema juridică tranşată prin pronunţarea acestei hotărâri nu mai poate primi pe fond o altă soluţie legală decât cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate anterior.

În acest context, recurenta-reclamantă a apreciat că soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2687 din 20 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014 în ceea ce priveşte dezlegarea chestiunilor privind plăţile ce fac obiectul acestei acţiuni.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă a mai susţinut că sentinţa civilă nr. 1417 din 21 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2015 a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.341 C. civ. şi ale art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008, expunând argumente în susţinerea acestei critici.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că are dreptul la restituirea sumei în cauză, conform art. 1.341 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire", fiind îndeplinite condiţiile necesare pentru a se naşte raportul specific plăţii nedatorate.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că prima instanţă a reţinut în mod greşit că activităţile de cercetare ştiinţifică pentru proiect au fost desfăşurate "în afara programului de lucru, fără a afecta îndatoririle ce le reveneau membrilor echipei, inclusiv directorului general, conform fişei postului lor", or directorul general nu avea calitatea de salariat, prin urmare nu exista nicio fişă de post corespunzătoare acestei calităţi.

În ceea ce priveşte invocarea de către pârât a contractului de cercetare ştiinţifică ca bază legală a plăţii efectuate, recurenta-reclamantă a susţinut că pârâtul nu este parte în acest contract, astfel că afirmaţia că ar fi fost plătit în baza acestui contract este vădit neîntemeiată.

A mai arătat recurenta-reclamantă că nici afirmaţia pârâtului potrivit căreia sumele acordate în cadrul proiectului erau extrabugetare, respectiv din finanţarea Comisiei Europene, nu corespunde realităţii, având în vedere faptul că, prin hotărârea nr. 1 din 13 ianuarie 2011, consiliul de administraţie a aprobat efectuarea plăţilor către salariaţii din cadrul A. care au participat la proiectul C. din sumele alocate pentru acest proiect, prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii aferent anului 2011.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare la 9 noiembrie 2021, prin care a solicitat menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

La 25 noiembrie 2021, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză s-a întocmit şi comunicat părţilor raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 septembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Prioritar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prin decizia nr. 2318 din 17 noiembrie 2020, pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, instanţa supremă a statuat că motivarea reţinută de instanţa de apel în sensul că termenul de prescripţie pentru restituirea plăţii nedatorate curge de la data deciziei nr. 3 din 14 ianuarie 2014 a Curţii de Conturi este greşită, o astfel de ipoteză nefiind reglementată prin dispoziţiile privitoare la prescripţia extinctivă.

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, Înalta Curte a mai arătat că nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, care este un terţ faţă de raporturile juridice ce s-au derulat între părţi şi ale cărui observaţii nu dau naştere unui drept substanţial, de care să se prevaleze reclamanta, ci prezintă relevanţă momentul producerii prejudiciului reprezentat de plăţile efectuate de reclamantă cu încălcarea dispoziţiilor legale.

A mai reţinut instanţa de casare că instituţia plăţii nedatorate invocată de către reclamantă este prevăzută la art. 992 - 993 în vechiul C. civ., aceasta reprezentând un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată.

De asemenea, a statuat că termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe plata nedatorată începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.

A mai arătat instanţa de recurs că problema relevanţei actului de control al Curţii de Conturi sau a altui organ cu atribuţii de control în ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie a fost lămurită în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 19/2019, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

A apreciat instanţa de recurs că, deşi această decizie are în vedere raporturi de muncă, dezlegarea dată este valabilă şi în cauză, întrucât vizează aceeaşi problemă de drept, respectiv că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii.

Înalta Curte a decis ca, în rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel să verifice, în raport cu datele la care au fost făcute plăţile nedatorate, respectiv martie şi aprilie 2011, aplicabilitatea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acest context, în al doilea ciclu procesual instanţa supremă reiterează dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Faţă de această dispoziţie procedurală, reiese că instanţa de rejudecare trebuie să soluţioneze cauza în limita celor stabilite în decizia de casare, pentru că modul în care instanţa de recurs a tranşat una sau mai multe probleme de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Se constată că instanţa de apel a reţinut în rejudecare, cu respectarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi în funcţie de momentele plăţilor menţionate chiar în cererea de chemare în judecată, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi nu prevederile noului C. civ., întrucât plăţile pretins nedatorate s-au efectuat în martie- aprilie 2011.

Totodată, instanţa de apel a reţinut incidenţa deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, astfel cum a statuat instanţa de recurs în primul ciclu procesual.

Ca atare, nu pot fi reţinute criticile recurentei-reclamante în sensul greşitei aplicări a prevederilor art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi a faptului că în cauză nu este incidentă decizia nr. 19/2019 pronunţată în cadrul recursului în interesul legii, instanţa de apel conformându-se întocmai în rejudecare dezlegărilor obligatorii din decizia de casare.

Se impune a se mai arăta că statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în recursul în interesul legii prin decizia nr. 19/2019 sunt obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Astfel, la momentul soluţionării recursului în primul ciclu procesual - 17 noiembrie 2020, dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia nr. 19/2019 era obligatorie pentru instanţele de judecată, de aceea critica vizând acest aspect este apreciată ca nefondată şi va fi înlăturată, fiind fără relevanţă data pronunţării deciziei în apel în primul ciclu procesual câtă vreme între timp decizia din recursul în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial, obligativitatea ei fiind stabilită chiar prin decizia de casare.

Înalta Curte va înlătura şi criticile ce vizează încălcarea prevederilor art. 2.517 şi art. 2.528 alin. (1) din noul C. civ., întrucât acestea nu sunt incidente în cauză, în raport de momentul efectuării plăţii pretins nedatorate, respectiv martie- aprilie 2011, aşadar înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. la 1 octombrie 2011, Înalta Curte reţinând că, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (5) din noul C. civ., "Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

În susţinerea recursului declarat, reclamanta a mai invocat încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2687 din 20 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Nici această critică nu poate fi reţinută.

Înalta Curte subliniază că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice. Atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

În cauza dedusă judecăţii nu se poate reţine, însă, încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 2687 din 20 iunie 2018, în niciuna din cele două manifestări deja evocate, decizie prin care recurenta-reclamantă susţine că s-au tranşat natura şi legalitatea plăţilor efectuate şi calitatea beneficiarului plăţilor, întrucât instanţa de apel nu a procedat la o analiză pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, cererea fiind respinsă ca prescrisă.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că sentinţa civilă nr. 1417 din 21 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2015 a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.341 C. civ. şi ale art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008.

Potrivit prevederilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Ca atare, Înalta Curte nu poate analiza o pretinsă nelegalitate a hotărârii pronunţate de tribunal, astfel cum urmăreşte recurenta-reclamantă, controlul acestei hotărâri putând fi exercitat doar în instanţa de apel.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 238 din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.