Veterinary practice retroactivity claim quashed and remanded over payments for concession services

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare la 14 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Natională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor şi Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor, să o oblige pe pârâta de ordin I la alocarea bugetului necesar efectuării plăţii sumelor cuvenite reclamantului potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, sume aferente contractului de concesiune nr. x din 1 septembrie 1999, astfel cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional nr. x din 11 august 2014; să o oblige pe pârâta de ordin II la plata în beneficiul reclamantului a drepturilor băneşti, în sumă de 10.000 RON lunar, cu cheltuieli de judecată, în caz de opoziţie din partea pârâtelor.

Prin sentinţa civilă nr. 3667 din 25 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Satu Mare – secţia Civilă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 5/CA/2021 din 20 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Satu Mare – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 49 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Satu Mare – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă având ca obiect pretenţii, formulată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Natională Sanitar Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitar Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor.

S-a luat act de renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Natională Sanitar Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor la alocarea bugetului necesar efectuării plăţii sumelor cuvenite potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel.

Prin decizia nr. 386/C/2021-A din 22 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2020 a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, potrivit recurentului, instanţa de apel pe de o parte a înlăturat argumentarea adusă de prima instanţă în sprijinul soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, contrar primei instanţe, că lipsa normelor metodologice nu poate împiedica aplicarea Legii nr. 236/2019, întrucât efectul creat ar fi fost acela de invalidare a unor drepturi consacrate prin acest act normativ. Aceasta întrucât, după cum a arătat instanţa de apel, legea este aplicabilă de la data intrării ei în vigoare, respectiv în termen de 3 zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial, indiferent dacă există sau nu norme metodologice, cu excepţia cazului în care se menţionează în cuprinsul ei că va intra în vigoare de la o dată ulterioară, eventual de la data elaborării normelor metodologice, ceea ce nu este cazul în speţă, Legea nr. 236/2019 intrând în vigoare la 16 decembrie 2019, anterior adoptării normelor metodologice.

Or, a arătat recurentul, textul art. IV din Legea nr. 236/2019 prezintă o formulare cât se poate de clară, concisă şi prin acesta nu se face referire la condiţii suplimentare necesar a fi îndeplinite pentru aplicabilitatea acestuia, statuându-se explicit în sensul că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi (Legea nr. 236/2019) pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (1) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.

A mai susţinut recurentul că, deşi prin prevederea legală mai sus redată, nu sunt impuse cerinţe suplimentare necesar a fi verificate în vederea acordării sumelor lunare, instanţa de apel a considerat, contrar propriilor argumente anterior prezentate, că, pentru aplicarea ei, reclamantul trebuie să dovedească că a prestat serviciile pentru care legea prevede dreptul de a încasa suma de 10.000 RON lunar.

În opinia recurentului, acest considerent vine în contradicţie cu cele prezentate anterior. Astfel, iniţial instanţa de apel a reţinut că abia la 22 iulie 2020, ca atare ulterior introducerii cererii de chemare în judecată (14. iulie 2020), a fost adoptată O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004, prin a cărei Anexă nr. 2 ind. l la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, "Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă" au fost reglementate condiţiile de obţinere a sumei lunare de 10.000 RON prevăzută de art. IV din Legea nr. 236/2019, respectiv decontul şi documentele justificative.

După ce a explicitat raţionamentul pentru care reclamantul este îndreptăţit la sumele solicitate în temeiul Legii nr. 236/2019, instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că,acesta trebuia să facă o probă suplimentară celor enumerate de art. IV din Legea nr. 236/2019, respectiv aceea a faptului că a procedat la prestarea efectivă a serviciilor.

Or, în opinia recurentului, argumentele mai sus redate sunt, prin ele însele, ireconciliabile, neputându-se afirma în mod concomitent că este îndreptăţit la acordarea sumelor strict în baza Legii nr. 236/2019 (care nu prevede condiţii suplimentare pentru a beneficia de plăţi, decât existenţa contractelor în derulare) şi în acelaşi tiump că acesta era dator a face dovada îndeplinirii anumitor condiţii suplimentare, câtă vreme acest act legislativ, singurul în vigoare la momentul naşterii drepturilor sale, nu face vorbire despre o astfel de condiţie, iar dispoziţiile care au reglementat modalitatea de acordare a celor 10.000 RON/lună au fost elaborate doar ulterior, de către guvern, prin ordonanţă de urgenţă.

Totodată, recurentul a arătat că soluţia de respingere a apelului este nelegală şi pentru că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019, critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, potrivit recurentului, instanţa de apel a adăugat la lege, instituind o condiţie adiţională celor arătate expres în cuprinsul textului art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, în disonanţă cu voinţa legiuitorului, aceea de a le fi acordate sumele lunare tuturor beneficiarilor contractelor încheiate deja la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Ca atare, a susţinut recurentul, a fost privat în mod injust de dreptul de a încasa sumele prevăzute de textul de lege pe care a înţeles să îşi fundamenteze pretenţiile, având în vedere contractul de concesiune aflat în derulare la data intrării în vigoare a legii, iar scopul încheierii acestuia era tocmai cel al realizării activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Chiar şi apreciind că ceea ce determina aplicabilitatea textului era prestarea efectivă a serviciilor, îndeplinirea obligaţiilor contractuale este prezumată, câtă vreme cu privire la contractul mai sus indicat nu a intervenit rezilierea, nefiind în vreun fel contestată realizarea obligaţiilor asumate contractual. De altfel, a arătat reclamantul, printre apărările intimatei nu se regăseşte aceea potrivit căreia nu ar fi procedat la executarea obligaţiilor care cădeau contractual în sarcina sa.

Mai mult decât atât, în opinia recurentului a interpreta în sensul că îi este impus a respecta o condiţie care nu era prevăzută de textul legal la momentul la care au luat naştere drepturile pe care le reclamă ar însemna a aduce atingere principiului constituţional al neretroactivităţii legii.

Cu alte cuvinte, a aprecia necesară respectarea unor condiţii în vederea acordării sumei prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, câtă vreme astfel de condiţii au fost reglementate numai prin adoptarea ulterioară a O.U.G. nr. 117/2020, presupune a da aplicare acestui din urmă act pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare.

La 28 martie 2022, intimata Direcţia Sanitar Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, respectiv ca nefondat, fără a expune argumente în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului.

La 4 aprilie 2022, intimata Autoritatea Natională Sanitar Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinări.

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., texte legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că argumentele expuse în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu au aptitudinea de a atrage incidenţa acestui caz de casare, întrucât contradicţia relevată de către recurent nu există, instanţa de apel înlăturând raţionamentul tribunalului referitor la neadoptarea normelor metodologice ca temei al respingerii pretenţiilor deduse judecăţii şi reţinând că aceeaşi soluţie se impune, dar pentru alte argumente, respectiv lipsa dovezii cu privire la prestarea efectivă a serviciilor contractate.

Instanţa supremă apreciază că această primă critică gravitează în realitate în jurul susţinerii despre încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cu nesocotirea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, motiv pentru care analiza tuturor criticilor din recurs va fi realizată grupat, în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată recurentul a solicitat despăgubiri în cuantum de 10.000 RON lunar, conform contractului de concesiune nr. x din 1 septembrie 1999, astfel cum a fost modificat şi completat prin actul adiţional nr. x din 11 august 2014, în temeiul dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019.

Câtimea obiectului cererii a fost precizată de către recurent la solicitarea judecătoriei prin nota depusă la dosar la 28 iulie 2020, despăgubirile solicitate fiind în cuantum de 70.000 RON şi fiind datorate pe perioada de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 – 16 decembrie 2019 – şi până la data introducerii acţiunii – 14 iulie 2020.

Potrivit art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin Legea nr. 236/2019, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, pentru efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti încheie contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condiţiile legii, în situaţiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari, organizaţi în condiţiile legii.

Conform alin. (7) al aceluiaşi articol, beneficiarii contractelor încheiate în vederea realizării activităţilor prevăzute la alin. (2), care se încadrează în prevederile alin. (6) şi care asigură un program zilnic de opt ore, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică şi a sărbătorilor legale, primesc lunar pentru fiecare contract suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii, pentru transportul probelor, ridicarea produselor şi tipizatelor necesare, instruirea şi formarea profesională aferentă activităţilor contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informaţiilor privind lanţul alimentar, bunăstarea şi condiţiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situaţii de urgenţă, precum şi pentru inspecţia şi certificarea animalelor destinate sacrificării.

Totodată, alin. (8) al articolului menţionat prevede că, pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2), medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii pot încheia maximum două contracte de concesiune la nivel naţional cu direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, indiferent de numărul unităţilor pe care le deţin sau în care sunt asociaţi şi în care se desfăşoară activităţi de asistenţă medical-veterinară, cu excepţia universităţilor care deţin facultăţi de profil.

Potrivit art. IV din Legea 236/2019: "(1) Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.

(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti atribuie medicilor veterinari organizaţi în condiţiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege."

De asemenea, potrivit art. V din acelaşi act normativ, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Se observă că singura condiţie instituită de articolul IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru acordarea sumei de 10.000 RON este derularea unui raport juridic contractual având ca obiect executarea activităţilor sanitar veterinare, prevederea fiind aplicabilă contractelor încheiate anterior datei de intrare în vigoare a legii, ca în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte argumentul referitor la aprobarea normelor metodologice prin hotărâre de guvern, Înalta Curte reţine că această cerinţă impusă de articolul V din Legea nr. 236/2019 a fost reţinută ca aplicabilă doar de către tribunal, dar a fost înlăturată de curtea de apel, iar acest considerent nu a fost criticat de către intimate, care aveau posibilitatea să o facă pe calea recursului incident, în condiţiile art. 491 C. proc. civ. sau pe calea recursului la considerente, în condiţiile art. 461 C. proc. civ.

În consecinţă, instanţa supremă va lua în analiză legalitatea soluţiei instanţei de apel din perspectiva unicului argument care a fost reţinut ca fundamentând soluţia de respingere a acţiunii, anume lipsa dovezii cu privire la prestarea de către recurent a serviciilor ce fac obiectul contractului de concesiune.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar, statuând asupra obligaţiei reclamantului de a dovedi prestarea serviciilor, a evocat cele reţinute în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 şi a conchis în acest context că această obligaţie neîndeplinită de parte era cu atât mai necesară în situaţia pandemiei de COVID-19.

Deşi curtea de apel nu se întemeiază expres pe prevederile O.U.G. nr. 117/2020, evocarea preambulului acestui act normativ şi punerea lui în relaţie cu obligaţia recurentului sunt dincolo de orice îndoială, cu atât mai mult cu cât modalitatea de decontare a sumelor datorate în baza contractelor de concesiune, singura cu care se putea face dovada efectuării serviciilor contractate, este expres reglementată abia prin art. 6 din Anexa 21 la O.G. nr. 42/2004, introdusă prin O.U.G. nr. 117/2020.

În consecinţă, se poate conchide fără dubiu că instanţa de apel i-a imputat reclamantului neîndeplinirea unei obligaţii legale stabilite prin O.U.G. nr. 117/2020 şi inexistente în textul O.G. nr. 42/2004 în forma în vigoare pentru perioada pentru care se pretind despăgubiri şi la momentul sesizării instanţei.

Numai că acest act normativ a fost adoptat la 22 iulie 2020 şi a intrat în vigoare după ce recurentul-reclamant a sesizat instanţa cu litigiul de faţă, instanţa de apel aplicându-l retroactiv faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată – 14 iulie 2020 şi pentru pretenţii din perioada anterioară intrării lui în vigoare 16 decembrie 2019 – 14 iulie 2020.

În raport cu aceste considerente, aprecierea instanţei de apel în sensul că reclamantul trebuie să dovedească că a prestat serviciile pentru care legea prevede dreptul de a încasa suma de 10.000 RON lunar, prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 117/2020, încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, precum şi pe cele ale art. 6 alin. (1) teza finală C. civ., care instituie principiul neretroactivităţii legii civile.

În concluzie, în cauză, faţă de obiectul şi temeiul juridic al cererii introductive de instanţă, de limitele învestirii instanţei, dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2020 au fost greşit aplicate, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de cele de preced, în temeiul art. 497 C. proc. civ., art. 496 alin. (1) teza I şi alin. (2), raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Cabinet Medical Veterinar A. împotriva deciziei nr. 386/C/2021-A din 22 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.