Interest on delayed public service railway subsidies: applicability of contractual liability and anti-delay legislation to statutory payments

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 3 septembrie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 655.857,92 RON, reprezentând dobândă legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, a daunelor-interese conform art. 1.535 din C. civ., de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 655.857,92 RON şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 213 din 17 februarie 2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1677/A din 12 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, fiind anulată sentinţa apelată şi fixându-se termen pentru rejudecarea fondului.

Prin decizia civilă nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 655.856,59 de RON, cu dobânda legală penalizatoare de la 3 septembrie 2019 până la achitarea integrală a debitului, precum şi suma de 10.163,57 de RON, cheltuieli de judecată.

Pârâta AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a declarat recursuri împotriva deciziei civile nr. 1677/A din 12 octombrie 2021 şi deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, iar reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1677/A din 12 octombrie 2021, recurenta-pârâtă a dezvoltat următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că prin înscrisul intitulat "răspuns la întâmpinare" reclamanta a completat cererea de chemare în judecată, conform art. 204 C. proc. civ., având în vedere faptul că prin acest act de procedură reclamanta nu a făcut altceva decât să facă apărări împotriva întâmpinării formulate de pârâtă.

A susţinut recurenta-pârâtă că, în conformitate cu prevederile art. 204 C. proc. civ., intimata-reclamantă ar fi putut completa cererea iniţială printr-o cerere modificatoare sau completatoare şi nu prin răspunsul la întâmpinare.

A arătat recurenta-pârâtă că prima instanţă a respectat prevederile art. 22 din C. proc. civ., analizând toate documentele aflate la dosarul cauzei, procedând în final la încadrarea acţiunii, prin aplicarea corectă a legii, contrar celor reţinute prin considerentele deciziei pronunţate în apel.

A precizat recurenta-pârâtă că toate aspectele privind litigiul au fost puse în discuţia părţilor, actele de procedură şi înscrisurile au fost comunicate conform prevederilor legale, astfel încât acestea au avut posibilitatea de a-şi exprima opinia în timpul judecării cauzei.

Totodată, a menţionat că prima instanţă a examinat în mod real problemele esenţiale supuse controlului judecătoresc, argumentând în mod corect raţionamentul juridic ce a condus la soluţia pronunţată în prezenta cauză.

A învederat recurenta-pârâtă faptul că părţile, pe timpul procesului, au administrat probe, au pus concluzii în legătură cu problemele de fapt şi de drept, astfel că, în pronunţarea hotărârii, prima instanţă a respectat prevederile legale, motivând şi încadrând corect acţiunea, contrar celor reţinute de către instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă a expus în continuare ample critici ce vizează soluţia pronunţată de instanţa de apel pe fondul cererii de chemare în judecată, critici ce se regăsesc întocmai în memoriul de recurs formulat de această parte împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021 sunt următoarele:

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că nu pot fi reţinute susţinerile sale conform cărora dispoziţiile privind dobânda legală reglementată de art. 1.535 din C. civ., cu referire la O.G. nr. 13/2011, precum şi la Legea nr. 72/2013, nu sunt incidente, întrucât aceste acte normative privesc exclusiv convenţiile, iar în convenţia dintre părţi nu este stipulată o dobândă.

Recurenta-pârâtă a precizat că este organizată şi funcţionează, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 62/2016 - art. 1, în subordinea Ministerului Transporturilor, ca instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor.

A menţionat că scopul înfiinţării sale este acela de a desfăşura mai multe activităţi, printre care şi activitatea privind "asigurarea alocării, în limita fondurilor bugetare aprobate prin bugetul de stat, a sumelor necesare pentru acordarea facilităţilor pentru anumite categorii sociale destinate transportului public feroviar de călători potrivit legislaţiei în vigoare", conform art. 2 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 62/2016.

A precizat recurenta-pârâtă că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile din Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, pe dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2016 şi ale Legii nr. 72/2013, raportat la O.G. nr. 13/2011.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte cererea de chemare în judecată este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi nu pe cea contractuală.

Potrivit recurentei-pârâte, contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, încheiat între Ministerul Transporturilor şi reclamantă, aprobat prin H.G. nr. 231 din 30 martie 2016, preluat de către pârâtă prin protocolul nr. x din 3 iulie 2017, nu prevede acordarea facilităţilor de călătorie către operatorii de transport feroviar, acordarea facilităţilor în cauză realizându-se conform prevederilor legale şi nu contractuale.

Contractul de servicii publice, astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă, nu poate fundamenta cererea de chemare în judecată formulată de către intimata- reclamantă, având în vedere faptul ca acesta nu are ca obiect plata facilităţilor de călătorie, obiectul contractului fiind reglementat de art. 2, conform căruia:, (...) stabileşte obligaţiile reciproce ale "CFR Călători" S.A. şi ale Ministerului Transporturilor în vederea realizării serviciului public social de transport feroviar de călători".

A susţinut recurenta-pârâtă că raportul juridic contractual născut din contractul de servicii publice reglementează plata subvenţiilor reprezentând compensaţia aferentă pachetului minim de servicii, iar instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile contractuale, omiţând să analizeze faptul că, prin raportare la obiectul contractului de servicii publice, acesta vizează exclusiv condiţiile de performanţă şi calitate a căror îndeplinire atrage acordarea subvenţiei reprezentând compensaţia aferentă îndeplinirii obligaţiilor de serviciu public, conform prevederilor art. 38 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 12/1998.

A precizat recurenta-pârâtă că trebuie realizată o distincţie clară între noţiunea de facilitate de călătorie stabilită prin legi speciale şi noţiunea de subvenţie reprezentând compensaţia aferentă pachetului social minim, stabilită contractual, întrucât contractul de servicii publice la care se face referire în prezenta cauză nu reglementează facilităţile de călătorie acordate anumitor categorii de persoane, ci subvenţiile reprezentând compensaţia aferentă pachetului de servicii publice. Facilitatea de călătorie reprezintă o scutire parţială sau totală a costurilor de transport public pe care legiuitorul o oferă anumitor categorii de călători, iar operatorii de transport feroviar aplică reducerea prevăzută de lege pentru beneficiari şi solicită pe bază de decont contravaloarea reducerii aplicate de la AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ.

A menţionat recurenta-pârâtă că acordarea facilităţilor din prezenta cauză se face în baza Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, iar în contractul de servicii publice nu este prevăzut niciun parametru în funcţie de care se poate calcula, acorda ori deconta facilitatea de călătorie intimatei-reclamante.

Aşadar, contractul de servicii publice mai sus menţionat nu creează raporturi juridice contractuale în legătură cu obligaţia de plată a facilităţilor de călătorie.

Contravaloarea acestor permise de călătorie, astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă, se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor, conform prevederilor Legii nr. 210/2003, iar scadenţa obligaţiei de plată nu se stabileşte din perspectiva prevederilor Legii nr. 72/2013, în cauză nefiind incidente dispoziţiile acesteia, ale O.G. nr. 13/2011 sau ale art. 1.530-1.535 C. civ.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, în raport cu prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016, "Subvenţiile alocate anual din bugetul de stat, în condiţiile legii, operatorilor de transport feroviar public de călători, reprezentând compensaţia aferentă pachetului minim de servicii, precum şi facilităţile de călătorie acordate de la bugetul de stat, potrivit legislaţiei în vigoare, diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători se asigură din bugetul A.R.F., în limita sumelor alocare cu această destinaţie".

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod nelegal prevederile Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.

A precizat că plata facilităţilor de călătorie este reglementată prin lege, nu contractual, iar obligaţia de plată a acestora se face din bugetul de stat, având în vedere faptul că plata facilităţilor este o cheltuială bugetară, legea nereglementând obligaţia de plată a unor dobânzi în situaţia neachitării la scadenţă a contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate în favoarea beneficiarilor acestei legi.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că art. 1 – art. 12 din O.G. nr. 112/1999 detaliază sfera beneficiarilor facilităţilor de călătorie, iar procedura de decontare este prevăzută de Ordinul nr. 1697/2012.

Operatorul de transport feroviar (în speţă, intimata-reclamantă) aplică reducerea prevăzută de lege pentru beneficiari şi solicită pe bază de decont contravaloarea reducerii aplicate de la AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ, iar sumele precizate în deconturile emise şi anexate prezentei acţiuni nu sunt purtătoare de dobânzi, întrucât nu prevăd o dată scadentă.

A mai precizat recurenta-pârâtă că acordarea sumelor compensatorii cuvenite reclamantei se realizează lunar conform prevederilor din contractul de servici publice, însă această compensaţie de serviciu public se repartizează pe trimestre după aprobarea legii bugetului de stat şi a trimestrializării bugetului.

Ca atare, astfel cum a conchis recurenta-pârâtă, plata facilităţilor de călătorie acordate potrivit legii se realizează în urma primirii subvenţiilor de la bugetul de stat.

A mai arătat recurenta-pârâtă că dispoziţiile Legii nr. 72/2013, care se completează cu cele ale O.G. nr. 13/2011, sunt incidente în cazul neexecutării unor obligaţii contractuale; or acordarea facilităţilor de călătorie, fiind recunoscute prin lege anumitor categorii de persoane, nu reprezintă obligaţii contractuale. Raportul juridic stabilit între părţi nu este de natură contractuală, fiind vorba despre un raport juridic de drept financiar public.

Având în vedere faptul că sumele de bani provin de la Ministerul Finanţelor Publice şi, potrivit principiului strictei destinaţii a sumelor bugetare alocate, recurenta-pârâtă a susţinut că nu îi este imputabilă întârzierea plăţii sumelor cu această destinaţie.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 62/2016, asigură alocarea "în limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat, a sumelor necesare pentru acordarea facilităţilor prevăzute pentru anumite categorii sociale destinate transportului public feroviar de călători potrivit legislaţiei în vigoare", iar, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016, "subvenţiile alocate anual din bugetul de stat, în condiţiile legii, operatorilor de transport feroviar public de călători, reprezentând compensaţia aferentă pachetului minim de servicii, precum şi facilităţile de călătorie acordate de la bugetul de stat, potrivit legislaţiei în vigoare, diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători se asigură din bugetul A.R.F., în limita sumelor alocate cu această destinaţie".

Astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă, între părţi nu sunt încheiate convenţii care prevăd penalităţi de întârziere, în ipoteza în care obligaţia principală nu este executată, iar prevederile art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice reglementează principiul strictei destinaţii a cheltuielilor bugetare. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare. Aşadar, plata unor dobânzi pentru întârziere trebuie să aibă temei legal, să fie autorizată în "legi specifice şi în legi bugetare anuale".

Recurenta-pârâtă a expus pe larg aspecte ce vizează obligaţiile pe care le-a preluat prin protocolul de predare-preluare nr. x/236 din 3 iulie 2017 şi a susţinut că Ministerul Transporturilor nu i-a predat credite bugetare care să permită achitarea vreunei sume de natură penalizatoare pentru neexecutarea obligaţiei de plată în termen a facilităţii de călătorie.

A precizat recurenta-pârâtă că nu există niciun capitol ori subcapitol bugetar în care să fie încadrate plăţile de penalităţi pentru întârziere, iar instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a ignorat şi aplicabilitatea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 62/2016, care prevede că "scopul înfiinţării Autorităţii pentru Reformă Feroviară aste de a desfăşura următoarele categorii de activităţi: (...) h) alocarea asigurării subvenţiilor, în limita fondurilor aprobate prin bugetul de stat, prevăzute în contractele de servicii publice, încheiate cu operatorii de transport feroviar public de călători şi răspunderii privind alocarea acestora".

Referitor la modificarea adusă prin actul adiţional nr. x din 8 octombrie 2018, privind dispoziţiile art. 4 alin. (3) din contractul de servicii publice, recurenta-pârâtă a precizat că această modificare s-a efectuat tocmai pentru a nu mai exista neînţelegeri şi conflicte între părţi şi că a luat din timp măsurile necesare de a avea disponibilităţi pentru plata compensaţiilor, dar plata efectivă presupune o procedură mult mai amplă, fiind necesare şi avizele din partea Ministerului Finanţelor Publice.

Referitor la obligarea sa la plata dobânzii legale, a susţinut că, potrivit art. 1 şi art. 8 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.

Or, în cauză, între părţi nu au fost stabilite raporturi juridice care pot genera plata dobânzii legate.

Dobânda legală reglementată de art. 1.535 din C. civ., cu referire la O.G. nr. 13/2011, priveşte exclusiv convenţiile, după caz contractele referitoare la drepturi băneşti asumate ca obligaţii şi neexecutate.

Motivele recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă sunt următoarele:

Recurenta-reclamantă a susţinut că obligaţia de plată ce îi incumbă pârâtei este o obligaţie contractuală, în raport de prevederile art. 4 alin. (3) din contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019, încheiat cu Ministerul Transporturilor, care a fost preluată de Autoritatea pentru Reforma Feroviară.

Conform art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 62/2016, "prin derogare de la prevederile art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române republicată, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu anul 2017, actele adiţionale la contractele de servicii publice se încheie de A.R.F. şi se aprobă prin decizie a preşedintelui A.R.F. (...)".

Ca atare, faţă de actul normativ de înfiinţare, AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a preluat în baza protocolului de predare-primire nr. x/236 din 3 iulie 2017 de la Ministerul Transporturilor, contractul de servicii publice şi actul adiţional nr. x la acesta, subrogându-se în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor ce rezultă din acestea.

Ulterior, la 19 octombrie 2019, prin actul adiţional încheiat la protocolul de predare-primire nr. x/236 din 3 iulie 2017, AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a preluat de la Ministerul Transporturilor activitatea privind asigurările şi asistenţa socială, inclusiv deconturile de cheltuieli de transport feroviar de calatori, în original, depuse de operatori la Ministerul Transporturilor şi neachitate, potrivit Anexei 1.

În cursul anului 2017, părţile au încheiat actele adiţionale nr. x şi 4 la contract.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în ceea ce priveşte actul adiţional nr. x, instanţa de apel a reţinut că reclamanta, semnând acest act juridic, şi-a asumat că plata nu va fi făcută de către AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ de îndată ce depune documentele justificative, respectiv în termenul de 30 de zile de la depunerea documentelor pe care a decis să îl acorde pârâtei până la acel moment, ci condiţionat de "limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat".

Raportat la prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2016 "acordarea facilităţilor de călătorie este strict condiţionată de încadrarea în limita prevederilor bugetare", iar conform alin. (4), "răspunderea privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata sumelor prevăzute în bugetul A.R.F. revine ordonatorului de credite din cadrul A.R.F."

A susţinut recurenta-reclamantă că, din formularea textului legal, reiese că legiuitorul a urmărit ca acesteia, în calitate de prestator de servicii, să i se asigure fondurile necesare îndeplinirii obligaţiei principale, de a asigura transportul public de călători pe calea ferată, serviciu ce nu poate fi asigurat atât timp cât intimata sau alţi debitori ai unor obligaţii similare nu achită la timp contravaloarea serviciilor prestate.

Astfel, nicio interpretare a textului legal, în sensul că AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ este exonerată de răspundere în situaţia lipsei fondurilor nu poate fi primită, după aprecierea recurentei-reclamante.

Mai mult, astfel cum a susţinut recurenta-reclamantă, din interpretarea sistematică a textelor legale rezultă că sintagma folosită de legiuitor vizează nedepăşirea sumelor alocate cu această destinaţie, nicidecum obligarea unui profesionist, care prestează servicii de transport feroviar după un orar bine stabilit, să efectueze prestaţia în mod continuu, urmând a fi plătit discreţionar, în limita unor credite care ar putea fi sau nu aprobate.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din H.G. nr. 584/1998, raporturile dintre C.F.R. Călători şi instituţiile publice se reglementează prin contractul de activitate încheiat între C.F.R. Călători, pe de o parte şi Ministerul Transporturilor, în numele statului, pe de altă parte, context în care în mod corect a arătat că modificarea introdusă prin Anexa la decizia preşedintelui AUTORITĂŢII PENTRU REFORMA FEROVIARĂ nr. 482/2018, prin actul adiţional nr. x, prin care aceasta urmăreşte o exonerare legală de răspundere, nu poate fi prezumată drept o manifestare de voinţă liber consimţită a reclamantei.

Mai mult, recurenta-reclamantă a susţinut că această clauză prin care intimata-pârâtă urmăreşte exonerarea de răspundere în cazul neachitării la timp a serviciilor de transport, intră sub regimul clauzelor abuzive, astfel cum acestea sunt definite de art. 14 lit. a) din Legea nr. 72/2013, conform cărora "sunt calificate ca abuzive (...) clauzele contractuale care exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare", iar raportat la prevederile art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ, acestea "sunt lovite de nulitate absolută".

Contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, în sensul că nu a făcut dovada că, la momentul la care a depus facturile din 15 octombrie 2018, 29 octombrie 2018, 15 noiembrie 2018, 18 decembrie 2018, 20 decembrie 2018 cu documentele justificative, fuseseră aprobate în bugetul de stat şi fonduri bugetare pentru plata acestor debite, recurenta-reclamantă a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile, prin răspunsurile date la solicitarea AUTORITĂŢII PENTRU REFORMA FEROVIARĂ nr. 03.2/478 din 26 iunie 2018 privind situaţia estimată a facilităţilor pe semestrul II 2018.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererile de recurs au fost comunicate la 4 aprilie 2022.

La 29 aprilie 2022, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ împotriva deciziei nr. 2209/2021, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Întâmpinarea a fost comunicată la 12 mai 2022.

La 5 mai 2022, intimata-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ a formulat întâmpinare la recursul părţii adverse, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată la 12 mai 2022.

La 23 mai 2022, ambele părţi au formulat răspunsuri la întâmpinări.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1677/A din 12 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Înalta Curte notează că, deşi cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură reglementate de dispoziţiile art. 204 Cod procedură civilă, critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi efectuată analiza de către instanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul are dreptul să îşi modifice cererea de chemare în judecată numai până la primul termen la care este legal citat.

Conform prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că la 26 noiembrie 2019 intimata-reclamantă a depus la dosar un act de procedură, numit expres "răspuns la întâmpinare" şi tot expres întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 201 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii legale care reglementează dreptul reclamantului de a răspunde la întâmpinare.

Ca atare, cel puţin la nivel formal se poate reţine că intenţia reclamantei a fost în cauză aceea de a răspunde la întâmpinare, aspect care poate fi reţinut pe de o parte din inexistenţa oricărei intenţii a părţii de a-şi modifica acţiunea, pe de altă parte din faptul că în răspunsul la întâmpinare se invocă dubla întemeiere a raporturilor juridice dintre părţi – legală şi contractuală – şi nu în ultimul rând din faptul că în finalul actului de procedură se solicită "admiterea acţiunii introductive astfel cum a fost formulată" (fără nicio referire la o eventuală modificare a acesteia).

În acest context, în lipsa unei manifestări de voinţă exprese ori implicite a reclamantei de a-şi modifica cererea introductivă de instanţă şi în contextul în care în răspunsul la întâmpinare s-au făcut precizări, de altfel judicioase, cu privire la natura duală a raporturilor juridice dintre părţi, insistându-se şi pe componenta contractuală a acestora, în mod neîntemeiat instanţa de apel a reţinut culpa primei instanţe în necalificarea corespunzătoare a actului de procedură, simpla formulare a răspunsului la întâmpinare în termenul defipt de legea de procedură neavând aptitudinea de a autoriza, prin ea însăşi, o astfel de calificare.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că admiterea apelului şi anularea sentinţei tribunalului, cu consecinţa stabilirii unui termen pentru evocarea fondului, chiar în condiţiile greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 204 Cod procedură civilă, nu este de natură a justifica admiterea recursului din această perspectivă, pentru următoarele argumente:

Deşi instanţa de apel nu a reţinut in terminis, drepturile şi obligaţiile dintre părţi au o dublă întemeiere: legală şi contractuală, contractul încheiat între părţi, cu actele adiţionale subsecvente fiind unul impus de lege, similar, exempli gratia, contractelor de răspundere civilă obligatorie. Acest lucru reiese din articolul 1 al contractului de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016-2 decembrie 2019 al societăţii reclamante, aprobat prin art. 1 din H.G. nr. 231/2016 şi din preambulul acestei hotărâri de guvern, în care sunt menţionate temeiurile de drept: Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului, art. 108 din Constituţia României şi art. 38 şi art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 .

În plus, prezintă relevanţă şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 231/2016, care prevăd faptul că sus-amintitul contract de servicii publice stabileşte obligaţiile reciproce ale reclamantei şi ale Ministerului Transporturilor în vederea realizării serviciului public social de transport feroviar de călători

Totodată, relevante sunt şi dispoziţiile cuprinse în Anexa nr. 3 la Ordinul M.T. nr. 1697/2012, care prevăd la pct. 3 că decontarea contravalorii permiselor de călătorie în interes personal se efectuează de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii către Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. în baza deconturilor întocmite conform situaţiilor din borderourile de emitere.

Toate aceste dispoziţii care au fost reţinute ca stând la baza raporturilor juridice dintre părţi fundamentează concluzia deja enunţată, că natura obligaţiilor stabilite în sarcina părţilor are o dublă determinare: legală şi contractuală.

De aceea, Înalta Curte apreciază că, de vreme ce tribunalul a reţinut ca temei al pretenţiilor deduse judecăţii doar obligaţiile impuse în sarcina pârâtei prin textele legale, excluzându-le pe cele contractuale, invocate corect prin răspunsul la întâmpinare, de vreme ce o analiză judicioasă a temeiurilor răspunderii trebuia să plece oricum de la natura dublă, legală şi contractuală a acestei răspunderi, prin admiterea apelului tocmai în considerarea necesităţii unei astfel de analize complexe recurentei-pârâte nu i s-a cauzat nicio vătămare, iar lipsa vătămării face ca în cauză să nu fie întrunită condiţia impusă de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nefiind vorba despre o nulitate expres prevăzută de lege, în condiţiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu va fi reţinut.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că în cadrul acestui recurs nu poate analiza criticile ce vizează nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel pe fondul cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care, prin decizia atacată, Curtea s-a pronunţat exclusiv cu privire la calificarea juridică a actului de procedură numit de parte "răspuns la întâmpinare" ca fiind o completare a cererii cu care instanţa a fost învestită, fără a face aprecieri cu privire la temeinicia acţiunii.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă este, de asemenea, nefondat.

Astfel cum Înalta Curte a arătat în considerentele ce preced, în mod legal s-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, fiind fără semnificaţie, din perspectiva naturii pretenţiilor deduse judecăţii (dobânzi), împrejurarea că instanţa de apel nu a reţinut şi natura legală a raporturilor juridice dintre părţi.

Instanţa de apel a reţinut că prin art. 4 alin. (3) din contractul de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2015 – 2 decembrie 2019, încheiat între Ministerul Transporturilor şi reclamantă, contract aprobat prin H.G. nr. 231/2016, s-a stipulat expres că "pentru facilităţile de călătorie acordate potrivit legii, A. va primi de la direcţia de specialitate economică din cadrul Ministerului Transporturilor compensaţii conform documentelor justificative prezentate de aceasta", iar urmare a înfiinţării AUTORITĂŢII PENTRU REFORMA FEROVIARĂ în subordinea Ministerului Transporturilor conform O.U.G. nr. 62/2016, prin protocolul nr. x/236/03.07.2017 pârâta s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor stabilite prin contractele de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2015 – 2 decembrie 2019 aprobate prin H.G. nr. 231/2016.

Înalta Curte reţine că intimata-reclamanta din prezenta cauză este un operator feroviar care desfăşoară activităţi de interes public naţional, respectiv transport feroviar public de călători şi, dată fiind importanţa activităţii de interes naţional desfăşurate de C.F.R. Călători, contractul de servicii publice mai sus menţionat a fost aprobat prin hotărâre de guvern, fiind publicat în Monitorul Oficial al României.

Existând o convenţie între părţi, care particularizează drepturile şi obligaţiile decurgând din dispoziţiile legale evocate în cadrul analizei primului recurs, dar pe care părţile şi le-au asumat în concret, rezultă că în cauză devin aplicabile şi dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă contractuală.

Aşadar, raportul juridic dedus judecăţii izvorăşte şi din acordul de voinţă al părţilor şi are şi o componentă contractuală, fiind supus regimului juridic al răspunderii contractuale.

Ca atare, sunt incidente atât dispoziţiile Legii nr. 72/2013, deoarece contractul este încheiat între un profesionist şi o autoritate a statului român, respectiv Ministerul Transporturilor, dar şi prevederile art. 1.535 din C. civ. cu raportare la O.G. nr. 13/2011, neputând fi reţinută critica recurentei-pârâte în sensul că dispoziţiile acestor acte normative au fost aplicate nelegal de către instanţa de apel.

Faptul că în contract nu este prevăzută o dată a plăţii ori perceperea de dobânzi legale în caz de executare cu întârziere a obligaţiei de plată nu este de natură să atragă inexistenţa obligaţiei de plată a acestor dobânzi, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, în cauză fiind aplicabile regulile generale în materia obligaţiilor prevăzute de C. civ., care constituie dreptul comun, dar şi cele ale Legii nr. 72/2013 şi ale O.G. nr. 13/2011.

Articolul 1.535 alin. (1) C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitor, acesta fiind temeiul legal care recunoaşte dreptul creditorului de a primi daune-interese de la debitorul care şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţia de a plăti o sumă de bani. Prin urmare, contrar criticilor recurentei-pârâte, angajarea răspunderii nu este condiţionată de reglementarea obligaţiei de plată a dobânzii legale prin contractul încheiat.

Înalta Curte subliniază că argumentele recurentei-pârâte ce vizează organizarea şi funcţionarea sa, ca de altfel nici ampla distincţie făcută de aceasta cu privire la "facilităţi de călătorie" şi "compensaţii" nu pot constitui critici de nelegalitate în raport de hotărârea recurată, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, obiectul dosarului nu îl reprezintă acordarea de facilităţi de călătorie către terţi, ci dreptul pretins de reclamantă de a primi, la termen, compensaţiile, decontarea acestor facilităţi acordate terţilor şi, astfel, dreptul la dobânzi pentru plata compensaţiilor făcută cu întârziere.

Se cuvine subliniat, sub acest aspect, că aceste apărări ale recurentei-pârâte nu pot fi primite nici din perspectiva faptului că ele vizează chiar pretenţia principală decurgând din contract, anume sumele datorate din decontări. Or, o astfel de apărare devine ineficientă în cauză în condiţiile în care sumele datorate de către recurenta-pârâtă cu acest titlu au fost deja plătite, fiind un aspect necontestat plata principalului făcută cu întârziere, iar în litigiu au rămas daunele-interese cauzate de această întârziere.

Susţinerea despre nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva unui pretins raport financiar public, care exclude, în lipsă de stipulaţie contrară, răspunderea Autorităţii pentru penalităţi, va fi, de asemenea, înlăturată.

În acest sens, sunt apreciate ca relevante statuările deja făcute în legătură cu natura mixtă a raporturilor juridice între părţi, precum şi cele referitoare la împrejurarea că latura convenţională a acestor raporturi juridice implică un profesionist şi o autoritate contractantă, devenind astfel aplicabile, în lipsa unor prevederi contractuale exprese, prevederile art. 6-8 din Legea nr. 72/2013 cu privire la scadenţa obligaţiei principale şi la dobândă.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că amplele argumente ale recurentei-pârâte ce vizează situaţia de fapt, preluarea deconturilor şi bugetul repartizat acesteia nu constituie critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, specifice unei căi de atac devolutive, care nu pot fi examinate în recurs, cale extraordinară de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile art. 483 alin. (3), coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite în speţă de către recurenta-reclamantă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

O primă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că, odată cu actul adiţional nr. x din 8 octombrie 2018, reclamanta, semnând actul, şi-a asumat şi faptul că plata va fi făcută de către pârâtă condiţionat de "limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat".

Recurenta-reclamantă a susţinut că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 62/2016, reiese că sintagma folosită de legiuitor vizează nedepăşirea sumelor alocate cu această destinaţie, nicidecum obligarea unui profesionist, care prestează servicii de transport feroviar după un orar bine stabilit, să efectueze prestaţia în mod continuu, urmând a fi plătit discreţionar, în limita unor credite care ar putea fi sau nu aprobate.

A mai invocat recurenta-reclamantă nulitatea absolută a clauzei introduse prin actul adiţional nr. x, în raport cu prevederile art. 14 lit. a), coroborat cu art. 15 alin. (1) din Legea nr. 72/2013.

Susţinerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Înalta Curte reţine că aceste critici au fost expuse în cererea de apel, iar prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi care să vizeze decizia din apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu a expus critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii atacate şi nu a arătat în ce constau pretinsele greşeli de judecată săvârşite de instanţa de prim control judiciar, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

O ultimă critică dezvoltată în acelaşi memoriu de recurs vizează faptul că instanţa de apel a reţinut că nu a făcut dovada faptului că, la momentul la care a depus facturile din 15.10.2018, 29.10.2018, 15.11.2018, 18.12.2018, 20.12.2018 cu documentele justificative, fuseseră aprobate în bugetul de stat şi fonduri bugetare pentru plata acestor debite, dar această reţinere este contrazisă de împrejurarea că recurenta-reclamantă a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile prin răspunsurile date la solicitarea AUTORITĂŢII PENTRU REFORMA FEROVIARĂ nr. 03.2/478/26.06.2018 privind situaţia estimată a facilităţilor pe semestrul II 2018.

Înalta Curte evidenţiază faptul că nemulţumirea recurentei-reclamante este determinată de modul în care instanţa de apel, evaluând probele administrate, a conchis asupra stării de fapt, însă prin aceasta instanţa de casare nu este învestită cu examinarea unei norme de drept pretins încălcate, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs.

Astfel, temeinicia stării de fapt reţinută de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, motiv pentru care criticile formulate nu se circumscriu motivului de casare invocat şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de reclamantă.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) tezele a II-a şi a III-a C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă şi va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU REFORMA FEROVIARĂ împotriva deciziei civile nr. 1677/A din 12 octombrie 2021 şi a deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2209/A din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.