Gas pipeline damage liability: exclusive contractor fault vs. concurrent negligence, net versus gross profit compensation, and TVA applicability to civil damages

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Oneşti la 2 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. Oneşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. Sibiu, obligarea acesteia la plata sumei de 252.373 RON reprezentând daune (beneficiu nerealizat).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, 1359, 1373, 1381, 1385, 1386, 1388 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică, întrucât conducta de gaz avariată ca urmare a lucrărilor efectuate nu figura în documentele şi schiţele puse la dispoziţie de către autorităţi. Totodată, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numitelor C. S.A., D. S.R.L. şi COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R.- S.A.

C. S.A. a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie, arătând, în esenţă, că pârâtul este direct şi singur responsabil.

D. S.R.L. a solicitat respingerea ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în garanţie, arătând, în esenţă, că, potrivit prevederilor contractuale, pârâtul este responsabil pentru prejudiciile create din vina sa.

COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R.-S.A. a solicitat respingerea ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în garanţie, arătând că nu are raporturi juridice contractuale nici cu reclamanta, şi nici cu pârâta din prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 1614 din 3 octombrie 2018, Judecătoria Oneşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat soluţionarea cererii formulate de reclamanta A. S.R.L. Oneşti, în favoarea Tribunalului Bacău, unde a fost înregistrată la data de 22.10.2018, sub acelaşi număr.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2018, Tribunalul Bacău a respins excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâtă, şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, apreciind că, pentru soluţionarea acestei excepţii, este necesară administrarea aceloraşi probe pentru soluţionarea fondului cauzei.

Prin încheierea din 12 martie 2019, instanţa a admis în principiu cererile de chemare în garanţie, iar prin încheierea din 22 aprilie 2019, a respins excepţia puterii de lucru judecat cu privire la vinovăţia pârâtei, invocată de reclamantă, reţinând că vinovăţia pârâtului privind fapta ilicită invocată în prezenta cauză nu a fost stabilită printr-o hotărâre penală.

În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri, interogatoriile părţilor, expertiză contabilă, expertiză topografică şi expertiză specialitatea instalaţii gaze şi/sau construcţii.

Prin sentinţa civilă nr. 105/2020 din 17 iunie 2020, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. Oneşti, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. Sibiu şi cu chemaţii în garanţie C. S.A., D. S.R.L. şi COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. - S.A.

A obligat pârâta B. S.R.L. Sibiu la plata către reclamantă a sumei de 252.373 RON, reprezentând daune-interese.

A obligat pârâta B. S.R.L. Sibiu la plata către reclamantă a sumei de 7.129 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiate cererile de chemare în garanţie.

Împotriva sentinţei civile nr. 105/2020 din 17 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bacău – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal în dosarul nr. x/2018, au formulat apel principal pârâta B. S.R.L. Sibiu şi apel incident chemata în garanţie COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. - S.A.

Prin încheierea de dezbateri din 3 martie 2021, Curtea a apreciat că probatoriul administrat este suficient şi a respins cererea de completare a probatoriului cu înscrisuri; cu privire la proba cu efectuarea unei expertize, în raport de probatoriul eficient administrat în faţa primei instanţe, dar având în vedere că această expertiză este solicitată tocmai în scopul de a dovedi motivul de apel formulat, respectiv, dacă trebuie acordat netul sau brutul, instanţa a arătat că nu se poate pronunţa în acest moment, urmând ca, în situaţia unei eventuale casări cu reţinere spre rejudecare să se discute şi acest aspect.

Prin decizia nr. 173/2021 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Bacău, secţia I Civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de pârâta B. S.R.L. Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 105/17.06.2020 pronunţată de Tribunalul Bacău – secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal în dosarul nr. x/2018.

A respins, ca nefondat, şi apelul incident formulat de chemata în garanţie COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. - S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe.

Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de acordare cheltuieli de judecată, formulată de A. S.R.L. Oneşti.

1. Împotriva deciziei civile nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secta I Civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării apelantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în apel.

În motivare, recurenta-reclamantă arată că, prin decizia atacată, instanţa de apel a respins cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe motiv că societatea A. S.R.L. nu a administrat dovezi din care să rezulte raportul juridic dintre avocat şi client, întinderea cheltuielilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta combate acest considerent arătând că dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. nu impun necesitatea îndeplinirii unor asemenea condiţii, ci se rezumă la definirea noţiunii de cheltuială de judecată.

Mai mult decât atât, afirmă că, aşa cum a procedat şi în faţa primei instanţe de judecată, a depus dovada achitării onorariului de avocat, în speţă, ordinul de plată electronic nr. 4004/17.11.2020, înregistrat la E. sub nr. x, în care sunt inserate toate detaliile plăţii ce puteau forma convingerea instanţei asupra existenţei raportului juridic dintre avocat şi client, întinderea cheltuielilor de judecată, astfel cum se poate observa din cuprinsul acestui document de plată.

Aşa fiind, recurenta arată că nu înţelege care au fost criteriile în baza cărora s-a putut reţine lipsa dovezilor în probarea plăţii onorariului de avocat, atâta timp cât instanţa nu a solicitat depunerea şi a altor înscrisuri doveditoare, de natură să atragă respingerea acestui capăt de cerere.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că, din cuprinsul dispoziţiilor art. 451-453 C. proc. civ., nu se identifică în mod concret obligativitatea avocatului de a depune şi alte înscrisuri decât cele care fac dovada plăţii onorariului de avocat pentru această cale de atac, aşa cum este cazul chitanţei, iar dacă se dorea verificarea sau completarea acestor dovezi, instanţa avea posibilitatea să le solicite pentru a le pune la dispoziţie.

Recurenta solicită a se avea în vedere că şi delegaţia avocaţială a fost depusă în baza aceluiaşi contract de asistenţă şi reprezentare juridică care a constituit izvorul obligaţional aferent facturii x/16.11.2020 menţionată în cuprinsul ordinului de plată depus şi a extrasului de cont aferent, astfel încât, în opinia recurentei, dovada depusă era mai mult decât suficientă pentru ca instanţa de apel să constate dovedite aceste cheltuieli de judecată şi să oblige apelanta la achitarea lor.

Totodată, arată că, pentru a se verifica realitatea şi temeinicia motivelor invocate, depune în copie certificată nu doar ordinul de plată electronic şi extrasul bancar, ci şi factura şi contractul de asistenţă şi reprezentare juridică aferente onorariului de avocat achitat pentru judecata acelei căi de atac.

În concluzie, faţă de motivele invocate, solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării apelantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 26 mai 2021, intimata B. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului reclamantei A. S.R.L. raportat la considerentele Deciziei Î.C.C.J. nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

2. Împotriva încheierii de dezbateri din 3 martie şi a deciziei nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs.

2.1. Cu referire la încheierea din 3 martie 2021, recurenta-pârâtă a susţinut că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) şi (7) C. proc. civ., precum şi cu aplicarea greşită a art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., fiind, astfel, incident, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ.

În concret, recurenta a susţinut că respingerea cererii de probaţiune cu expertiza având ca obiective stabilirea cuantumului profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referinţă din litigiu contravine obligaţiei judecătorilor de a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În continuare, recurenta subliniază că, deşi prin încheierea recurată, instanţa de apel a reţinut că, la acel moment nu se poate antepronunţa asupra acestei probe, din economia motivării deciziei atacate, rezultă că nu a dat curs acestei cereri, pe motiv că, la fond, nu a formulat obiective de acest gen la expertiză, şi nici obiecţiuni.

Faţă de acest argument, recurenta afirmă că este lipsit de relevanţă faptul că nu a formulat obiective sau obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă, în opinia sa, raportul de expertiză fiind corect, stabilind profitul brut nerealizat de reclamantă în perioada avariei conductei de gaze.

Cu toate acestea, recurenta subliniază că acel raport de expertiză nu poate constitui un fundament al stabilirii întinderii prejudiciului, întrucât prejudiciul ocazionat de reclamantă ce i-a fost imputat nu se poate circumscrie profitului brut nerealizat, ci exclusiv profitului net nerealizat.

În acest context, cu respectarea prevederilor art. 470 alin. (1) lit. d) şi a) art. 478 alin. (2) C. proc. civ., arată că a formulat cererea de probaţiune cu expertiza financiar-contabilă având ca obiective stabilirea cuantumului profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referinţă din litigiu.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine că i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată altfel, decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probei.

Totodată, arată că această probă este fundamentală pentru dezlegarea corectă a litigiului, întrucât reparaţia legală a prejudiciului, subsumată rigorilor art. 1531 alin. (1) C. civ. şi normelor fiscale incidente, nu poate fi circumscrisă decât profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referinţă din litigiu.

2.2. Cu referire la decizia Curţii de Apel Bacău, recurenta susţine că:

I. Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept procesual civil, fără a se arăta motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale determinante, conform art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ., precum şi regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind, astfel, incident, în opinia recurentei, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că, prin motivul 2 de apel, a criticat, printre altele, hotărârea Tribunalului Bacău pentru lipsa oricărei motivări a acesteia cu privire la întinderea prejudiciului la care a fost obligată, situaţie care, în accepţiunea autoarei recursului, echivalează cu nemotivarea sentinţei pronunţate, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ. şi dreptul său la un proces echitabil.

Aşadar, arată că, deşi în apel a solicitat anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, instanţa de apel nu a analizat cererea şi motivele arătate mai sus, ceea ce, în opinia recurentei, echivalează cu nesocotirea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ., fiind încălcat, astfel, şi dreptul său la un proces echitabil, vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În continuare, recurenta subliniază că aprecierea Curţii de Apel Bacău, care a reţinut că, în mod legal, a fost obligată la plata profitului brut nerealizat de reclamantă, şi nu la plata profitului net nerealizat, constituie o încălcare distinctă a prevederilor art. 1385 alin. (3), art. 1531 alin. (2) C. civ., a art. 286 alin. (4) lit. b) Codul fiscal, în opinia recurentei, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta evidenţiază că întinderea prejudiciului datorat reclamantei este nelegal stabilit, întrucât prejudiciul nu poate fi circumscris profitului brut nerealizat, ci exclusiv profitului net nerealizat.

Totodată, susţine că este nelegal considerentul prin care instanţa de apel a statuat faptul că expertiza efectuată în prima instanţă nu a avut în vedere cota T.V.A.

În acest sens, afirmă că, potrivit art. 286 alin. (4) lit. b) Codul fiscal, baza de impozitare a T.V.A. nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă/definitivă şi irevocabilă.

Prin urmare, apreciază că, întrucât profitul net este doar o parte din profitul brut, iar TVA (19%) nu se aplică unor atare daune interese, profitul net este cu circa 19% mai mic decât cel brut.

Prin urmare, consideră că, prin încălcarea art. 1385 alin. (3), art. 1531 alin. (2) C. civ., a fost nelegal obligată la plata daunelor interese în cuantum egal cu profitul brut nerealizat de reclamantă (care include cota de T.V.A.), motiv pentru care, în opinia sa, în rejudecarea cauzei, se impune reducerea daunelor interese acordate reclamantei la cuantumul profitului net nerealizat, pentru a evita îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei, prejudiciul neputând cuprinde taxe fiscale (T.V.A. de 19%) pe care reclamanta nu le datorează statului în acord cu art. 286 alin. (4) lit. b) Codul fiscal.

Aşa fiind, recurenta conchide în sensul că reparaţia legală a prejudiciului, subsumată rigorilor art. 1531 alin. (1) C. civ., raportat la nomele fiscale incidente, nu poate fi circumscrisă decât profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referinţă din litigiu.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că:

II. Instanţa de apel, prin decizia recurată, a făcut o aplicare greşită a normelor de drept substanţial (art. 1281 C. civ. cu privire la opozabilitatea faţă de autoarea recursului a contractului de achiziţie publică dintre beneficiarul C.N. C.F.R. S.A. şi antreprenorul general D. S.R.L. şi ale Cerinţelor beneficiarului, anexă a contractului, cu precădere a art. 6.4 Utilităţi existente din aceste cerinţe, art. 1270, art. 11, art. 1373 C. civ.), iar pe de altă parte, conţine motive contradictorii, în opinia recurentei fiind, astfel, incidente, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta-pârâtă arată că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că reprezintă o înţelegere privată contractul încheiat între autoarea recursului şi subantreprenorul C. S.A., contrară achiziţiei publice derulate între beneficiarul C.N.-C.F.R. S.A. şi antreprenorul general D. S.R.L., astfel încât chematelor în garanţie nu le este imputabilă fapta ilicită săvârşită de recurentă.

Contrar celor reţinute de instanţă, autoarea prezentului demers judiciar arată că una dintre chematele în garanţie este chiar subantreprenorul C. S.A., raţionamentul instanţei de apel încălcând, astfel, prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., conform căruia contractul valabil încheiat (cel dintre recurentă şi subantreprenorul C.) are putere de lege între părţile contractante.

Totodată, recurenta subliniază că, în considerarea dispoziţiilor art. 1281 teza a II-a C. civ., conform căruia terţii se pot prevala de efectele contractului, contractul de achiziţie publică încheiat între beneficiarul C.N.-C.F.R. S.A. şi antreprenorul general D. S.R.L., în care este stipulat că D. S.R.L. îşi asumă răspunderea pentru buna execuţie a lucrărilor pentru toţi colaboratorii subcontractanţi direcţi sau indirecţi ai antreprenorului general, (concluzie reţinută de altfel şi de expertiză), îi este opozabil.

Totodată, în susţinerea caracterului contradictoriu al raţionamentului juridic al instanţei de apel, recurenta arată că instanţa îi opune contractul de achiziţie publică încheiat între beneficiarul C.N.-C.F.R. S.A. şi antreprenorul general D. S.R.L. şi Cerinţele beneficiarului, anexă la contract, cu precădere art. 6.4 Utilităţi existente din aceste cerinţe, doar pentru a fundamenta răspunderea autoarei recursului în cadrul acţiunii. Cu toate acestea, arată că, pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie, instanţa de apel l-a considerat inopozabil recurentei.

Nu în ultimul rând, arată că sunt de asemenea nelegale şi alegaţiile potrivit cărora, autoarea recursului este unica răspunzătoare faţă de reclamantă, raportat la prevederile art. 4.4 din contractul nr. x/17.04.2017, în opinia recurentei, acestea contravenind atât dispoziţiilor de ordine publică prevăzute de art. 1373 C. civ. care statuează obligaţia comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, cât şi prevederilor art. 11 C. civ., conform căruia nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că:

III. Instanţa de apel, prin decizia recurată, a făcut o aplicare greşită a normelor de drept substanţial (art. 1382, 1381 C. civ.), fiind, astfel, incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Fără a nega faptul că este autoarea incidentului/a faptului material care a dus la avarierea conductei de gaz, recurenta susţine că, sub aspectul vinovăţiei, această împrejurare nu i se datorează în totalitate. În acest sens, arată că expertul a identificat în mod precis elementele faptice reţinute în sarcina chematelor în garanţie şi neconformităţile subsecvente responsabilităţilor derivate din contracte şi lege, care demonstrează culpele concurente succesive, complementare ale acestora.

În acest context, consideră că decizia atacată este nelegală, impunându-se ca, în rejudecare, prin aplicarea corectă a temeiurilor răspunderii civile delictuale şi contractuale, să fie statuat ca fiecare dintre participanţi să răspundă în raport de rezultatul final produs, în acord cu prevederile art. 1382 şi art. 1381 C. civ.

În continuare, recurenta susţine că, în contradicţie vădită cu concluziile probelor ştiinţifice de selecţie, cu rapoartele de expertiză tehnice petrol şi gaze/topografie, primele instanţe au reţinut în mod eronat şi nelegal culpa sa exclusivă în producerea avariei conductei de gaze din zona subtraversării liniei de cale ferată, astfel încât nu poate fi obligată, în mod exclusiv, la plata integrală a prejudiciului, doar prin opunerea unei lipse de diligenţă în a observa nişte răsuflători situate pe spaţiul verde.

Recurenta mai arată că nu avea cum să cunoască dacă aceste răsuflători sunt active şi deservesc vreo conductă, în condiţiile în care documentaţia tehnică pentru obţinerea avizului de subtraversare a liniei CF Adjud-Ciceu, ce purta avizele F.., instrucţiunile S.N.C.F.R. S.A., verificată, însuşită şi avizată de C.F.R. S.A. Sucursala Căi Ferate Galaţi, care a emis şi Autorizaţia de execuţie nr. 15, evidenţia complet greşit amplasamentul conductei la borna km 39+615 în loc de km 39+650 (la o distanţă de 35 de metri diferenţă).

În încheiere, recurenta susţine că:

IV. În contextul arătat, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este dată şi cu încălcarea art. 453 C. proc. civ.

Detaliind, susţine că, în considerarea primelor motive de recurs, apelul său trebuia admis, iar în rejudecare, acţiunea trebuia admisă doar în parte, cu obligarea sa la plata profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referinţă din litigiu. De asemenea, arată că trebuiau admise şi cererile de chemare în garanţie, sens în care, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., şi cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă trebuiau altfel acordate.

În final, recurenta arată că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., astfel încât reiterează solicitarea de admitere a recursului şi, în principal, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea apelului propriu şi anularea sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului propriu şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii în parte a acţiunii, cu obligarea doar la plata profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referinţă din litigiu, precum şi admiterea cererilor de chemare în garanţie; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 31 mai 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecărui motiv de nelegalitate invocat de recurenta-pârâtă.

La 15 iunie 2021, intimata C.N.C.F.- C.F.R. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare la recursul promovat de pârâta B. S.R.L., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La 25 iunie 2021, intimata D. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic şi nefondat. Referitor la recursul formulat împotriva încheierii din 3 martie 2021, intimata a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil. În susţinere, a arătat că toate încheierile care preced hotărârea şi au ca scop să pregătească soluţionarea cauzei, fiind încheieri premergătoare preparatorii care nu pot fi atacate decât odată cu fondul, făcând corp comun cu hotărârea finală, vor fi supuse căii de atac numai odată cu aceasta.

La 29 iunie 2021, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinările formulate de D. S.R.L. şi C.N.C.F.-C.F.R. S.A., prin care a răspuns excepţiilor invocate şi altor susţineri/chestiuni formulate/invocate de respectivele părţi.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a depus la dosar un înscris prin care a arătat că îşi menţine punctul de vedere asupra excepţiei nulităţii recursului promovat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., raportat la motivele de recurs invocate de respectiva recurentă, urmând ca instanţa să se pronunţe asupra acestei excepţii printr-o hotărâre.

Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 3 martie 2021 a Curţii de Apel Bacău – secţia I Civilă, invocată de intimata-chemată în garanţie D. S.R.L.; a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă; a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată de recurenta-reclamantă şi de intimata-chemată în garanţie Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. şi admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 3 martie 2021 şi a deciziei nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 11:00, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte reţine că singura critică a recurentei vizează neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate în apel şi este nefondată.

Faţă de considerentele instanţei, care a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, solicitate de autoarea prezentului demers judiciar în apel, pe motiv că nu s-a depus niciun înscris prin care să se facă dovada existenţei şi întinderii lor în raport de obiectul fiecărei cheltuieli în parte, instanţa de apel reţinând că singurul înscris depus este o plată domestică în care nu se menţionează nici un detaliu de plată, conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. susţine că dispoziţiile art. 451 alin. (1) din C. proc. civ. nu impun necesitatea îndeplinirii unor asemenea condiţii, ci se rezumă la definirea noţiunii de cheltuială de judecată.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai susţinut că, din cuprinsul dispoziţiilor art. 451-453 C. proc. civ., nu se identifică în mod concret obligativitatea avocatului de a depune şi alte înscrisuri decât cele care fac dovada onorariului de avocat pentru această cale de atac, iar dacă se dorea verificarea sau completarea acestor dovezi, instanţa avea posibilitatea să le solicite pentru a le pune la dispoziţie.

În ceea ce priveşte dovada cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. prevăd că "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Sintagma "în condiţiile legii" trebuie interpretată în raport cu dispoziţiile C. proc. civ. cu privire la modalitatea depunerii documentelor în instanţă, regimul copiilor şi administrarea probei cu înscrisuri.

Conform art. 264 C. proc. civ., judecătorul apreciază probele administrate în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

În cauză, instanţa de apel a apreciat că ordinul de plată electronică depus la dosar de avocatul reclamantei, neînsoţit de alte înscrisuri (cum ar fi factura fiscală sau contractul de asistenţă juridică) nu este suficient pentru a face dovada cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat.

În primul rând, criticile recurentei-reclamante în sensul încălcării normelor de procedură prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ. nu pot fi primite întrucât instanţa de apel nu a impus părţii o condiţie neprevăzută de lege, ci şi-a manifestat puterea de apreciere a puterii doveditoare a înscrisului depus de parte.

În recurs, nu poate fi cenzurată aprecierea valorii probatorii a ordinului de plată electronică depus la dosar de avocatul reclamantei, întrucât constituie un aspect de temeinicie, după cum nu este permisă nici completarea probatoriului în vederea stabilirii unei împrejurări de fapt diferite privind realitatea efectuării cheltuielilor de judecată.

În al doilea rând, partea nu poate invoca în recurs omisiunea instanţei de apel de a-i solicita completarea dovezilor privind cheltuielile de judecată, faţă de dispoziţiile clare al art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

2. Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a adus critici atât încheierii de dezbateri din 3 martie 2021, cât şi deciziei nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă în dosarul nr. x/2018.

Recurenta critică încheierea mai sus arătată, susţinând, în esenţă, că i s-a cauzat o vătămare procesuală ca urmare a faptului că instanţa de apel a respins proba cu expertiza financiar-contabilă pe care a solicitat-o în condiţiile art. 470 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Având în vedere că, prin criticile formulate, recurenta susţine că încheierea din 3 martie 2021 a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (7) C. proc. civ., precum şi cu aplicarea greşită a art. 470 alin. (1) lit. d) din acelaşi Cod, criticile nu pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aşa cum a indicat recurenta, ci motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Cod, întrucât se invocă nerespectarea unor norme de procedură.

Cu referire la încheierea din 3 martie 2021, Înalta Curte reţine că, în apel, potrivit celor consemnate în respectiva încheiere, apărătorul pârâtei (recurente) a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză financiar-contabilă, care să stabilească venitul net nerealizat de reclamantă în perioada de referinţă din litigiu.

Instanţa de apel nu a respins de plano proba propusă de pârâtă în apelul propriu, ci, a reţinut că, în raport de probatoriul eficient administrat în faţa primei instanţe şi în considerarea faptului că această expertiză este solicitată tocmai în scopul de a dovedi motivul de apel formulat, respectiv dacă trebuie acordat netul sau brutul, nu se poate pronunţa la acel moment, urmând ca, în situaţia unei eventuale admiteri a apelului să se discute şi acest aspect.

Răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-pârâtă a solicitat în apelul propriu această probă, în condiţiile prevăzute de art. 470 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., potrivit art. 479 alin. (2) din acelaşi Cod, "instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)".

De altfel, inclusiv art. 22 alin. (2) şi alin. (7) din C. proc. civ., pretins a fi fost nesocotite de instanţa de apel, sunt în acord cu dispoziţiile legale mai sus amintite.

În acest sens, se cuvine amintit că rolul judecătorului în aflarea adevărului nu este unul absolut, ci, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Cod, "….judecătorul este în drept …..să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare…", iar alin. (7) al aceluiaşi articol, pretins a fi fost nesocotit de instanţa de apel, nu face decât să reafirme puterea de apreciere a judecătorului recunoscută prin lege prin sintagma "ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere….".

Prin urmare, având în vedere că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză şi este suverană în evaluarea necesităţii şi utilităţii probelor solicitate în condiţiile legii, instanţa de recurs nu poate primi critica recurentei-pârâte.

Cu referire la decizia instanţei de apel, recurenta-pârâtă susţine că aceasta este nemotivată, întrucât, prin motivul 2 de apel a criticat, printre altele, sentinţa Tribunalului Bacău pentru lipsa oricărei motivări cu privire la întinderea prejudiciului la care a fost obligată, iar instanţa de apel nu a analizat cererea şi motivele arătate mai sus, ceea ce, în accepţiunea recurentei-pârâte, echivalează cu nesocotirea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns criticilor formulate (de pârâtă) în apel, sub aspectul nemotivării hotărârii primei instanţe de fond în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului. În acest sens, sunt relevante considerentele la pagina 10 din decizia recurată:

" Instanţa de apel reţine că, la stabilirea obiectivelor pentru expertiza contabilă apelanta pârâtă nu a solicitat ca, eventualul prejudiciu imputat în sarcina sa să fie calculat ca profit net şi nu brut, fiind de acord cu obiectivele stabilite în cauză. Până la terminarea cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe, apelanta pârâtă nu a înţeles să formuleze nici obiecţiuni cu privire la acest aspect şi nici apărări pe fond în acest sens.

Nefiind formulată o astfel de apărare instanţa nu trebuia să răspundă prin considerentele sentinţei la acest aspect, ştiut fiind faptul că, obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare (oricum neridicat în cauză). Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.

Or, prima instanţa a analizat toate susţinerile părţilor şi a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea explică şi justifică dispozitivul, neexistând nici o contrarietate de argumente, putând fi astfel realizat controlul judiciar."

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că aprecierea instanţei de apel în sensul că, în mod legal, a fost obligată la plata profitului brut nerealizat de reclamantă, şi nu la plata profitului net nerealizat, constituie o încălcare a art. 1385 alin. (3), art. 1531 alin. (2) C. civ. şi art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal.

Recurenta conchide în sensul că reparaţia legală a prejudiciului, subsumată rigorilor art. 1531 alin. (1) C. civ., raportat la normele fiscale incidente, nu poate fi circumscrisă decât profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referinţă a litigiului.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că, în acord cu dispoziţiile art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, suma stabilită prin expertiza efectuată în cauză nu conţine T.V.A.

De asemenea, având în vedere că, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, potrivit Codul fiscal, reclamanta face parte din categoria persoanelor juridice obligate la plata impozitului pe profit obţinut din orice sursă, iar despăgubirile stabilite în sarcina sa nu sunt venituri neimpozabile dintre cele prevăzute de art. 15 din Codul fiscal, rezultă că despăgubirile stabilite în sarcina recurentei-pârâte sunt impozabile, ceea ce înseamnă că la suma stabilită de instanţă cu titlu de prejudiciu, reclamanta va trebui să plătească impozitul pe profit.

Prin urmare, critica recurentei-pârâte prin care aceasta urmăreşte reducerea daunelor interese acordate reclamantei nu poate fi primită.

Printr-o altă critică, autoarea prezentului demers judiciar a mai susţinut că, prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1281 C. civ. (cu privire la opozabilitatea faţă de autoarea recursului a contractului de achiziţie publică încheiat între beneficiarul C.N.-C.F.R. S.A. şi antreprenorul general D. S.R.L. şi a Cerinţelor beneficiarului - anexă a Contractului, cu precădere a art. 6.4 din aceste cerinţe), art. 1270, art. 11, art. 1373 C. civ., susţinând, totodată, că, în accepţiunea sa, decizia cuprinde motive contradictorii.

Detaliind, recurenta a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că reprezintă o înţelegere privată contractul încheiat între autoarea recursului şi subantreprenorul C. S.A., contrară achiziţiei publice derulate între Beneficiarul C.N.-C.F.R. S.A. şi Antreprenorul general D., aceasta a conchis în sensul că nu le poate fi imputată chematelor în garanţie fapta ilicită săvârşită de recurentă.

Afirmând că una din chematele în garanţie este chiar subantreprenorul C., recurenta a susţinut că raţionamentul instanţei de apel încalcă prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ. conform căruia, contractul valabil încheiat (cel dintre recurenta-pârâtă şi subantreprenorul C.) are putere de lege între părţile contractante.

De asemenea, a mai învederat că, potrivit art. 1281 teza a II-a C. civ., contractul de achiziţie publică încheiat între Beneficiarul CN.-C.F.R. S.A. şi Antreprenorul general D. (în care este stipulat faptul că D. îşi asumă răspunderea pentru buna execuţie a lucrărilor pentru toţi colaboratorii subcontractanţi direcţi sau indirecţi ai antreprenorului general) îi este opozabil.

Mai mult, recurenta-pârâtă susţine că silogismul juridic al instanţei de apel e cu atât mai nelegal contradictoriu întrucât i se opune atât contractul încheiat între Beneficiarul final CFR şi Antreprenorul general D., cât şi Anexa reprezentând Cerinţele Beneficiarului, cu precădere art. 6.4 din respectiva anexă a contractului, doar pentru a i se fundamenta răspunderea în cadrul acţiunii, toate acestea în condiţiile în care, pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie, contractul de achiziţie nu a mai fost considerat opozabil.

Raţionamentul prezentat nu poate fi agreat de instanţa de recurs, întrucât recurenta-pârâtă refuză să accepte întinderea răspunderii pe care şi-a asumat-o prin contractul de prestări servicii încheiat cu subcontractantul C. S.A., în care a fost de acord cu respectarea inclusiv a documentului intitulat Cerinţele Beneficiarului (în speţă, fiind de interes art. 6.4 din această anexă) din Documentaţia de atribuire a contractului de achiziţie publică încheiat între Beneficiarul final (CFR) cu Antreprenorul general (D.).

Aşadar, în succesiunea contractelor încheiate, răspunderea asumată iniţial de Antreprenorul general D., prin contractul încheiat la 24.12.2015 cu Beneficiarul final, a fost preluată succesiv de subcontractantul C. S.A., pentru ca, în cele din urmă, acesta să fie asumată efectiv de recurenta-pârâtă care a executat în concret lucrările la care s-a obligat iniţial Antreprenorul General.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că obligaţia de realizare a lucrărilor de săpătură a revenit, în cele din urmă, recurentei-pârâte B. S.R.L. care, prin Contractul de prestări servicii nr. x din 17.04.2017 încheiat cu societatea C. S.A., s-a angajat, printre altele, la a executa, în condiţiile respectivului contract, lucrări de săpătură, subtraversare, mufare şi pozare cabluri (conform art. 2.2 din Contractul de prestări servicii nr. x din 17.04.2017).

Având în vedere că, potrivit art. 13.5 din contractul de servicii încheiat cu societatea C. S.A. Craiova, părţile au agreat faptul că, din cuprinsul contractului, fac parte integrantă şi clauzele contractelor principale, inclusiv "Cerinţele Beneficiarului", Înalta Curte reţine că, în considerarea art. 13.5 din contractul de servicii mai sus amintit, recurenta-pârâtă şi-a asumat inclusiv dispoziţiile art. 6.4 (având ca denumire marginală Utilităţile existente) din cuprinsul Cerinţelor Beneficiarului, potrivit cărora prestatorul/antreprenorul "…îşi va face propriile investigaţii necesare şi va colabora cu toate autorităţile competente, în vederea determinării traseului (inclusiv a dimensiunilor şi adâncimii de pozare) a tuturor reţelelor de utilităţi existente în zonă, atât subterane cât şi supraterane, cum ar fi: reţele de canalizare, cabluri, linii telefonice, linii de electricitate şi stâlpi de înaltă tensiune, conducte de apă, conducte de gaz şi altele, înainte de a începe săpăturile sau orice alte lucrări care ar putea afecta reţelele de utilităţi existente, fiind direct răspunzător pentru avariile cauzate drumurilor, drenajelor, conductelor, cablurilor sau serviciilor de orice tip, de către ei sau de către subantreprenorii săi în execuţia lucrărilor, implicându-se în remedierea acestor avarii pe propria sa cheltuială…".

De asemenea, potrivit art. 7.6 din acelaşi contract de prestări servicii, părţile au agreat ca Prestatorul (în speţă, recurenta-pârâtă B. S.R.L.) să fie răspunzător pentru daunele provocate Beneficiarului din propria vină sau neglijenţă.

În altă ordine de idei, recurenta confundă efectele iniţiale ale contractului principal, încheiat între Beneficiarul final (CFR) şi Antreprenorul D., cu efectele care s-au creat pe măsură ce parte din obligaţiile asumate iniţial de Antreprenorul general D. au fost preluate şi executate efectiv, în cele din urmă, de recurenta-pârâtă.

În încercarea de a transfera răspunderea pentru prejudiciul produs reclamantei, recurenta-pârâtă a uzat de instituţia chemării în garanţie atât a Beneficiarului C., cât şi a Beneficiarului final şi a Antreprenorului general, cu toate că, prin asumarea Contractului de prestări servicii nr. x din 17.04.2017 încheiat cu societatea C. S.A., recurenta însăşi s-a angajat să răspundă în condiţiile respectivului contract.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că sunt nelegale şi alegaţiile potrivit cărora este singura răspunzătoare faţă de reclamantă, raportat la prevederile art. 4.4 din Contractul nr. x/17.04.2017, acestea contravenind, în opinia recurentei-pârâte, atât dispoziţiilor de ordine publică prevăzute de art. 1373 C. civ. care statuează obligaţia comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, cât şi dispoziţiilor art. 11 C. civ., conform căruia nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică.

Din critica mai sus amintită, recurenta pare a susţine că a acţionat în calitate de prepus, motiv pentru care, în considerarea art. 1373 C. civ., afirmă că îi revine comitentului obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Înalta Curte nu poate valida raţionamentul recurentei-pârâte, întrucât, ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele sau în temeiul legii, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană - comitent - de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane – prepus, aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

Prin urmare, între comitent şi prepus există raporturi care, din perspectiva comitentului, sunt de autoritate iar, din perspectiva prepusului, sunt de subordonare; prepuşii se află sub autoritatea comitenţilor, fiind subordonaţi acestora, cei dintâi având puterea de direcţie, supraveghere şi control asupra lor, exemplul clasic de raport de prepuşenie fiind cel creat în temeiul unui contract individual de muncă dintre salariat şi angajator.

Prin urmare, în speţă, contractul încheiat de recurenta-pârâtă nu este un contract de natură a crea raporturi de prepuşenie întrucât, pe de o parte, pârâta este persoană juridică, iar, pe de altă parte, prin contractul respectiv nu s-a creat o relaţie de subordonare faţă de cocontractant, în virtutea căreia acesta să aibă prerogative de direcţie, supraveghere şi control asupra lucrării pe care urma să o execute recurenta-pârâtă, în calitate de Prestator.

Printr-o altă critică, recurenta arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1382, 1381 C. civ. prin aceea că nu a aplicat corect temeiurile răspunderii civile delictuale şi contractuale. În acest sens, învederează că expertul a identificat elementele faptice reţinute în sarcina chematelor în garanţie şi neconformităţile subsecvente responsabilităţilor derivate din contracte şi lege, care demonstrează culpele concurente succesive, complementare ale acestora.

Prin urmare, susţine că, în contradicţie vădită cu concluziile probelor ştiinţifice de selecţie, cu rapoartele de expertiză tehnice petrol şi gaze/topografice, primele instanţe au reţinut în mod eronat şi nelegal culpa sa exclusivă în producerea avariei la conducta de gaze, astfel încât nu poate fi obligată, în mod exclusiv, la plata integrală a prejudiciului.

Înalta Curte reţine că, deşi invocă nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1382, 1381 C. civ. de către instanţa de apel, recurenta dezvoltă această critică prin raportare la probele administrate în cauză, aspecte ce tind la reanalizarea probelor evaluate de instanţa de apel şi care vizează temeinicia deciziei recurate.

Cum atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor administrate în cauză aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire a instanţei de recurs în prerogativele determinate de lege, atâta vreme cât obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", maniera în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză constituie un aspect de temeinicie a hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară de atac a recursului.

În încheiere, recurenta-pârâtă arată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea art. 453 C. proc. civ., întrucât, în considerarea primelor motive de recurs, apelul său trebuia admis, iar, în rejudecare, acţiunea trebuia admisă doar în parte, cu obligarea sa la plata profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referinţă din litigiu. Totodată, susţinând că trebuiau admise şi cererile de chemare în garanţie, arată că, în raport de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., şi cheltuielile ocazionate de reclamantă trebuiau acordate în parte sau compensate cu cele pe care recurenta-pârâtă le-a efectuat, după cum şi chemaţii în garanţie trebuiau obligaţi la suportarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată că această critică nu este o critică de sine stătătoare, care să poată fi analizată independent de celelalte critici formulate în precedent, întrucât aceasta presupune, aşa cum, de altfel, şi recurenta recunoaşte, ca instanţa de recurs să fi reţinut deja ca fondate primele motive de recurs.

Cum, doar printr-o soluţie de casare s-ar fi putut avea în vedere, în rejudecare, aspectele evidenţiate de recurentă, faţă de considerentele deja expuse, care susţin o altă soluţie, Înalta Curte nu le poate valorifica.

Constatând, aşadar, că nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă şi nici cele invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

Faţă de soluţia de respingere a ambelor recursuri, Înalta Curte reţine că ambele recurente sunt în culpă procesuală în calea extraordinară de atac.

Având în vedere că recurentele nu au dovedit în mod distinct cheltuielile de judecată efectuate pentru susţinerea propriului recurs, respectiv pentru apărarea faţă de recursul părţii adverse, instanţa nu poate face aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca fiecare recurentă să suporte propriile cheltuieli efectuate în calea extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 3 martie 2021 şi deciziei nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.