Moral damages quantification discretion and RCA insurance late-payment penalties for non-response within statutory deadline

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 13 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Ilfov – secţia civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., reprezentaţi de C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi intervenientul E. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale, pentru prejudiciul încercat prin decesul numitului F., pentru A. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale şi pentru B. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale, precum şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în valoare de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 19 februarie 2018, conform dispoziţiilor art. 38 raportat la art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, până la plata efectivă a sumelor menţionate în acţiune.

În drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1381, art. 1390 şi art. 1391 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 49 şi următoarele din Legea nr. 136/1995, republicată, raportat la dispoziţiile art. 24 şi art. 26 din Norma ASF nr. 23/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 4468 din 13 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov – secţia civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., reprezentaţi de C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi cu intervenientul E., aflat în stare de arest la Penitenciarul Brăila; pârâta a fost obligată la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 42.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%, pe zi de întârziere, calculate asupra sumei de 42.000 RON, de la 19 februarie 2018 până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii şi pârâta au formulat apel.

Reclamanţii A. şi B. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale.

Pârâta D. S.A. a solicitat, având în vedere prevederile art. 480 alin. (2) din C. civ., admiterea apelului formulat şi schimbarea în tot a sentinţei apelate.

Prin decizia civilă nr. 1620 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. prin reprezentant legal C. şi B., precum şi de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4468/13.12.2019 a Tribunalului Ilfov, în contradictoriu cu intimatul-intervenient forţat E..

La data de 4 martie 2021, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1620 din 12 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel. În cazul în care se va desfiinţa titlul executoriu reprezentat de decizia recurată, s-a solicitat să se dispună şi întoarcerea executării silite, conform prevederilor art. 723 alin. (1) din C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că hotărârea instanţei de apel nu a fost motivată, potrivit exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. coroborat cu art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dar şi cu alte principii ale procesului civil.

Astfel, s-a arătat că motivarea hotărârii atacate reflectă fie faptul că nu s-a stabilit corect situaţia de fapt la care să se aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii.

Decizia instanţei de apel, deşi structurată pe mai multe pagini, este nemotivată pe aspectul daunelor morale, câtă vreme argumentele instanţei impun raportarea la jurisprudenţă, legea neoferind criterii obiective.

Recurenta-pârâtă susţine faptul că instanţa de apel nu face nici măcar o referire la jurisprudenţă, astfel încât nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care s-a considerat că sumele acordate reclamanţilor, în calitate de nepoţi ai victimei F., prin sentinţa tribunalului (câte 42.000 RON) sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile statuate în practica instanţelor judecătoreşti.

Evaluând prejudiciului moral nepatrimonial, instanţa de apel a reţinut, în motivarea soluţiei, că dispoziţiile art. 1391 alin. (2) din C. civ. instituie o prezumţie relativă în ceea ce priveşte durerea încercată prin moartea victimei, durere suportată de ascendenţi, descendenţi, fraţi şi, cu atât mai mult, de nepoţi.

Recurenta D. S.A. a mai arătat că în privinţa daunelor morale, definite ca obiect al obligaţiei de dezdăunare pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea, nesocotirea sau atingerea unor drepturi nepatrimoniale, instanţa de judecată trebuie să recurgă, în vederea identificării şi evaluării acestei categorii de daune, la criterii obiective, singurele în măsură să ofere caracterul justificat al daunelor şi natura controlată a acestora.

A apreciat că suma acordată cu titlu de daune morale apare deosebit de mare, creând o discrepanţă majoră între cuantumul acordat intimaţilor-reclamanţi din prezenta cauză şi cel acordat altor victime prin ricoşeu în situaţii similare.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut faptul că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 1391 alin. (2) din C. civ., constatând că reclamanţii au suferit un prejudiciu, deşi nu există niciun element de probă.

De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat că instanţa de apel a făcut o interpretare eronată a prevederilor art. 37 şi art. 38 din Norma CSA nr. 23/2014, în sensul că a acordat penalităţi de întârziere, având în vedere pretinsa încălcare de către pârâtă a obligaţiei prevăzute de art. 37 alin. (4) din Norma CSA nr. 23/2014 coroborat cu art. 38 din acelaşi act normativ.

În opinia recurentei-pârâte, soluţia instanţei de apel este criticabilă, pentru următoarele argumente:

- cererea de despăgubire a fost depusă de către reclamanţi la data de 16 noiembrie 2017, fără să fie însoţită de înscrisuri care să cuantifice dauna pretinsă;

- la data de 27 martie 2019 societatea pârâtă a răspuns reprezentantului legal al minorilor, în sensul că nu poate da curs solicitării de despăgubire, avându-se în vedere că:

· prejudiciul respectiv trebuie dovedit;

· mama, în calitate de reprezentant legal al minorilor, fusese despăgubită ea însăşi;

· cererea de soluţionare amiabilă adresată pârâtei nu era defalcată pe fiecare latură a sa;

· nu erau întrunite condiţiile legale, conform art. 50 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014 pentru acordarea despăgubirilor;

Prin urmare, s-a solicitat să fie avut în vedere faptul că asigurătorul a răspuns cererii de despăgubire în termenul prevăzut de lege.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a concluzionat în sensul că instanţa de apel a dat o dezlegare greşită solicitării de acordare a penalităţilor de întârziere, aplicând, în mod eronat, art. 38 din Norma CSA nr. 23/2014.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi A. prin reprezentant legal C. şi B., asistat de reprezentantul legal C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia netimbrării recursului şi excepţia nulităţii cererii de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 489 din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menţiunea că îşi rezervă dreptul de a cere obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

De asemenea, intimaţii-reclamanţi A. prin reprezentant legal C. şi B., asistat de reprezentantul legal C. au depus, la 27 aprilie 2021, jurisprudenţă şi înscrisuri în probaţiune.

Intimatul-intervenient forţat E. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Întâmpinarea formulată în cauză de intimaţii-reclamanţi A. prin reprezentant legal C. şi B., asistat de reprezentantul legal C., precum şi înscrisurile depuse au fost comunicate, la data de 4 mai 2021, recurentei-pârâte D. S.A., cu menţiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor intimaţilor-reclamanţi.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimaţii-reclamanţi au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021 s-a respins excepţia netimbrării recursului şi excepţia nulităţii cererii de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 489 din C. proc. civ., invocate de către intimaţii-reclamanţi A. prin reprezentant legal C. şi B., asistat de reprezentantul legal C., s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., stabilindu-se termen la data de 3 februarie 2022, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecăţii are caracter extraordinar şi este lipsită de valenţe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greşită aplicare a legii, recurenta solicită reevaluarea materialului probator şi a situaţiei de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanţa supremă.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, faptul că decizia atacată, deşi structurată pe mai multe pagini, este nemotivată pe aspectul daunelor morale, câtă vreme argumentele instanţei impun raportarea la jurisprudenţă, legea neoferind criterii obiective.

În legătură cu acest motiv, se reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de prim control judiciar să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, aşa încât considerentele hotărârii reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel.

Recurenta-pârâtă consideră că motivarea deciziei instanţei de apel reflectă fie faptul că nu s-a stabilit corect situaţia de fapt la care să se aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii.

Înalta Curte constată că sub aparenţa incidenţei acestui motiv de recurs autoarea căii de atac a înţeles să critice soluţia pronunţată, afirmând că, în evaluarea prejudiciului moral nepatrimonial, instanţa de apel a reţinut, în motivarea soluţiei, că dispoziţiile art. 1391 alin. (2) din C. civ. instituie o prezumţie relativă în ceea ce priveşte durerea încercată prin moartea victimei, durere suportată de ascendenţi, descendenţi, fraţi şi, cu atât mai mult, de nepoţi.

Toate aceste afirmaţii sunt critici de netemeinicie, prin prisma cărora recurenta-pârâtă repune în discuţie analizarea probatoriilor administrate în stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de către instanţa de apel, chestiuni ce vizează nemulţumirea sub aspectul daunelor morale acordate reclamanţilor, în calitate de nepoţi ai victimei F., prin sentinţa tribunalului (câte 42.000 RON), în condiţiile în care soluţia a fost menţinută în faza procesuală a apelului.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

În acest context, nu se poate reţine o eventuală lipsă a motivării sau o motivare contradictorie a deciziei în cazul în care partea solicitantă nu este mulţumită de rezultatul final determinat de constatările instanţei de apel.

Nemotivarea, invocată de recurentă, trebuie să aibă caracter substanţial şi să se refere la aspecte esenţiale, tranşate prin dispozitiv sau de natură a-l influenţa, iar nu la analiza tuturor aspectelor care, fiind invocate, nu puteau influenţa decisiv hotărârea.

Înalta Curte mai reţine că potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au respins, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o garanţie a calităţii actului de justiţie, ce oferă posibilitatea exercitării de instanţele superioare a unui control judiciar efectiv.

Decizia atacată în prezenta cauză răspunde exigenţelor impuse de textul de lege anterior evocat, de vreme ce s-a procedat la un examen real şi efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel şi s-a făcut o analiză proprie a întregului material probator administrat.

Cu privire la pretinsele motive contradictorii ale hotărârii recurate, instanţa supremă apreciază, principial, că teza a II-a din cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existenţa unei contradicţii între considerente, care să aibă drept consecinţă adoptarea a două sau mai multor soluţii diferite ori existenţa unei contradicţii între soluţia care se prefigurează din parcurgerea considerentelor şi cea reţinută în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situaţii nu se identifică în cauză.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură vizează, sub un prim aspect, aplicarea greşită a legii în privinţa daunelor morale, ce în opinia recurentei-pârâte au fost acordate într-un cuantum prea mare, fără a ţine cont de jurisprudenţa în materie, însă acest motiv de recurs este nefondat.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, care ar presupune reevaluarea situaţiei de fapt, întrucât o astfel de împrejurare excede limitele analizei permise în această cale extraordinară de atac.

Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă, aşadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Referitor la susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că noţiunea de jurisprudenţă nu se poate rezuma la decizii izolate de speţă.

Legislaţia naţională nu cuprinde criterii concrete de evaluare a acestui tip de despăgubire, iar jurisprudenţa a apreciat, de la caz la caz, acest pretium doloris, în raport de importanţa valorii morale lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

În speţă, instanţa de prim control judiciar a soluţionat apelurile şi a validat raţionamentul tribunalului privind aprecierea daunelor morale prin reţinerea principiului echităţii şi al proporţionalităţii, criterii obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină, ce au fost adaptate situaţiei concrete a reclamanţilor, dovedite în cauză.

Înalta Curte reţine că nu există o soluţie legislativă, respectiv un act cu forţă normativă care să stabilească anumite criterii şi plafoane de acordare a acestor despăgubiri, instanţele fiind abilitate a aprecia în echitate, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru suferinţa generată de pierderea bunicului şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

De asemenea, se cuvine a fi menţionat că dispoziţiile legale în materie nu impun obligaţia în sarcina instanţei de a face o examinare exhaustivă a jurisprudenţei şi de a cita în mod explicit deciziile jurisprudenţiale avute în vedere.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanţe este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reţine că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept şi are caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare, analiza instanţei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei concrete din fiecare cauză.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a dat o dezlegare greşită solicitării de acordare a penalităţilor de întârziere, aplicând, în mod eronat, art. 38 din Norma CSA nr. 23/2014.

În concret, autoarea căii de atac a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că asigurătorul a răspuns cererii de despăgubire în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs a reluat susţinerile formulate la pct. c) al cererii de apel, arătând că reclamanţii au depus cererea de despăgubire la data de 16 noiembrie 2017, fără să fie însoţită de înscrisuri care să cuantifice dauna pretinsă, iar la 27 martie 2019 societatea pârâtă a răspuns reprezentantului legal al minorilor, în sensul că nu poate da curs solicitării de despăgubire, avându-se în vedere că: prejudiciul respectiv trebuie dovedit; mama, în calitate de reprezentant legal al minorilor, fusese despăgubită ea însăşi; cererea de soluţionare amiabilă adresată pârâtei nu era defalcată pe fiecare latură a sa; nu erau întrunite condiţiile legale, conform art. 50 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014 pentru acordarea despăgubirilor.

Aşadar, susţinerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, astfel că dispoziţiile art. 38 din Norma CSA nr. 23/2014 au fost indicate doar formal.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Este lipsită de fundament susţinerea recurentei, potrivit căreia instanţa de recurs ar trebui să aibă în vedere faptul că asigurătorul a răspuns cererii de despăgubire în termenul prevăzut de lege, atâta timp cât se menţionează, în cuprinsul cererii de recurs, că la data de 27 martie 2019 societatea pârâtă a răspuns reprezentantului legal al minorilor, în sensul că nu poate da curs solicitării de despăgubire.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut, cu justeţe, că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile în mod defectuos, întrucât nu a respectat termenul de 3 luni prevăzut de lege pentru a respinge cererea de despăgubire formulată de reclamanţi.

Art. 37 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule prevede că:

"(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

În speţă, este incidentă această ultimă ipoteză, întrucât recurenta-pârâtă nu s-a conformat dispoziţiilor legale de a emite un răspuns în termen de 3 luni de la avizarea cu privire la evenimentul asigurat de către intimaţii-reclamanţi, data înregistrării cererii de despăgubire, depuse de către reclamanţi la data de 16 noiembrie 2017.

Acest termen, reglementat prin dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23/2014, este termenul înlăuntrul căruia se impunea ca asigurătorul să răspundă persoanei notificatoare, neîndeplinirea obligaţiei pe care legea a stabilit-o în sarcina sa, aceea de exprimare a unei manifestări de voinţă cu privire la pretenţiile de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat în termenul de 3 luni de la înregistrarea unei atare cereri dând naştere dreptului asiguratului de a obţine penalităţile de întârziere, în temeiul prevederilor art. 38 din acelaşi act normativ.

În cuprinsul art. 38 din Norma nr. 23/2014 se regăseşte sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei menţionate a asigurătorului RCA, în sensul că "dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător".

Înalta Curte reţine că penalităţile stabilite în cauza de faţă nu au sancţionat faptul că recurenta-pârâtă nu a plătit la termen despăgubirea, ci faptul că aceasta nu a întocmit o ofertă de despăgubiri în termenul defipt de lege, de 3 luni de la data înregistrării cererii de despăgubire, pentru a dovedi disponibilitatea sa de rezolvare pe cale amiabilă a dosarului de daună, conform normei legale.

Recurenta-pârâtă nu poate să-şi invoce propria culpă în eşuarea procedurii amiabile pentru a obţine avantajul scutirii de plata penalităţilor de întârziere sau acordarea acestora numai după un anumit moment, cât timp stabilirea despăgubirii pe cale judiciară se datorează exclusiv pasivităţii manifestate de aceasta vreme de 3 luni de la avizarea daunei.

Înalta Curte consideră util să sublinieze că din întreaga formulare a normelor legale incidente rezultă cât se poate de clar că aceste penalizări nu reprezintă simple accesorii/dobânzi ale obligaţiei de plată a despăgubirii (obligaţia de a da); dimpotrivă, ele reprezintă sancţiuni/pedepse civile ale încălcării de către asigurători îndeosebi a unei obligaţii de a face, respectiv obligaţia de soluţionare a avizării dosarului de daună într-un anumit termen.

Aşadar, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1620 din 12 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2022.