Stamping deficiency voids heirs' damages appeal against auto insurer over fatal crash

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., cu citarea intervenientului forţat D., solicitând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit astfel:

I. Pentru reclamantul A.:

A) despăgubiri în cuantum de 116.430 euro, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale;

B) penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi din despăgubirile datorate (materiale şi morale), calculate de la data avizării de daună a asigurătorului de răspundere civilă S.C. C. S.A., respectiv 4 octombrie 2016 şi până la data plăţii efective, conform prevederilor art. 1.350 din C. civ. coroborate cu art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 datorate pentru nerespectarea prevederilor dispuse în cadrul art. 37 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

II. Pentru reclamanta B.:

A) despăgubiri în cuantum de 105.126 euro, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale;

B) penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi din despăgubirile datorate (materiale + morale), calculate de la data avizării de daună a asigurătorului de răspundere civilă S.C. C. S.A., respectiv 4 octombrie 2016 şi până la data plăţii efective, conform prevederilor art. 1.350 din C. civ. coroborate cu art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 datorate pentru nerespectarea prevederilor dispuse în cadrul art. 37 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

III. cheltuieli de judecată şi reprezentare ocazionate de soluţionarea procesului pentru ambele părţi;

Prin sentinţa civilă nr. 1813/2020 din 13 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 888 din 19 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1813/2020 din 13 octombrie 2020 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.A. şi intimatul-intervenient forţat D., ca nefondat.

La data de 20 mai 2021 intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 888 din 19 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în sensul pronunţării şi cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat în cuantum de 500 RON, conform înscrisurilor transmise la dosar pentru termenul de judecată din 7 aprilie 2021.

Prin decizia civilă nr. 1131 din 16 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea de completare dispozitiv formulată de intimata-pârâtă S.C. C. S.A., în contradictoriu cu apelanţii-reclamanţi A. şi B., precum şi cu intimatul-intervenient forţat D.; s-a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 888 din 19 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă în apel cu menţiunea obligării apelanţilor-reclamanţi la plata sumei de 500 RON către societatea intimată-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariul apărătorului.

La data de 25 noiembrie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 888 din 19 mai 2021 şi a deciziei civile nr. 1131 din 16 iunie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 888/19.05.2021 şi a deciziei civile nr. 1131/16.06.2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. De asemenea, au solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

S-a criticat decizia civilă nr. 888/19.05.2021 din perspectiva faptului că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit următoarele norme de drept material: art. 49 alin. (1) şi art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, forma republicată, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări, art. 1.351 din C. civ. (având denumirea marginală "forţa majoră şi cazul fortuit"), art. 1.352 din C. civ. (având denumirea marginală "fapta victimei sau a terţului"), art. 27 şi art. 28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Potrivit art. 1.351 alin. (1) din C. civ., "dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit".

Art. 1.352 din acelaşi cod prevede că "fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere".

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că pot exista situaţii în care este înlăturată răspunderea civilă atunci când prejudiciul este produs de forţa majoră sau de caz fortuit, însă aceste excepţii trebuie prevăzute de lege sau convenite în mod expres de către părţi.

Una dintre aceste excepţii este reglementată de art. 27 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, normă care este incidentă în cauza dedusă judecăţii. Astfel, s-a arătat că în cuprinsul art. 27 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 sunt indicate în mod expres situaţiile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, iar printre aceste excepţii nu se află şi cazul fortuit.

Prin urmare, se poate observa că legiuitorul nu a inclus cazul fortuit printre situaţiile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, indicând expres doar forţa majoră.

În aceste condiţii, răspunderea civilă a asigurătorului, pârâta din prezenta cauză, pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule nu este înlăturată atunci când accidentul a fost provocat de un caz fortuit şi nici când a fost provocat de fapta victimei înseşi, fiind incidentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 1.351 din C. civ., respectiv art. 1.352 din C. civ., mai exact, atunci când există o dispoziţie într-un act normativ (respectiv art. 27 din Norma A.S.F. nr. 23/2014) care stabileşte acest lucru.

Aşa cum s-a menţionat anterior, conform art. 27 din Norma A.S.F nr. 23/2014, cazul fortuit nu înlătură răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule.

Pe cale de consecinţă, este nelegală decizia instanţei de apel care a reţinut, în mod greşit, la pagina 12 din hotărâre, că "în contextul în care este necesar să fie îndeplinite cumulativ cele patru condiţii pentru atragerea răspunderii civile delictuale, iar în cauza de faţă s-a ajuns la concluzia neîndeplinirii condiţiei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul afirmat, întrucât există o cauză care exclude existenţa acestui raport de cauzalitate, reprezentat de fapta victimei înseşi ce prezintă caracteristicile cazului fortuit, Curtea nu va mai analiza condiţia vinovăţiei intimatului-intervenient".

De asemenea, ceea ce se omite cu desăvârşire este faptul că în prezenta cauză intervenientul forţat (conducătorul autoturismului) se află în culpă, aşa cum rezultă din considerentele de la pagina 10 a hotărârii recurate, instanţa de apel reţinând că: "prin urmare, Curtea concluzionează că în sarcina intimatului-intervenient se reţine săvârşirea unei fapte ilicite, contând în conducerea unui autovehicul cu o viteză de rulare cuprinsă între 60 km/h şi 69 km/h pe un tronson de drum în cadrul căruia viteza legală era de 50 km/h".

În opinia recurenţilor-reclamanţi, decizia recurată este nemotivată şi, pe cale de consecinţă, nelegală şi din perspectiva refuzului instanţei de apel de a aplica dispoziţiile legale invocate prin apelul formulat, respectiv dispoziţiile art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, care stabilesc că: "pietonii surprinşi şi accidentaţi ca urmare a traversării prin locuri nepermise, la culoarea roşie a semaforului destinat acestora, sau a nerespectării altor obligaţii stabilite de normele rutiere poartă întreaga răspundere a accidentării lor, în condiţiile în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulaţia prin acel sector".

Asupra dispoziţiilor legale anterior evocate instanţa de apel nu s-a pronunţat, întrucât nu a adus niciun argument, în sensul că acestea nu ar fi aplicabile.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care nu a aplicat art. 72 alin. (4) din din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, raportat la art. 27 şi art. 28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, texte de lege care puteau să ducă la concluzia că există o culpă comună în producerea accidentului rutier.

Aşadar, decizia Curţii de Apel Bucureşti este nemotivată cu privire la culpa comună a intervenientului forţat şi a victimei, în condiţiile în care apelanţii-reclamanţi au dezvoltat acest aspect, pe larg, la punctul 4 al cererii de apel.

Răspunderea civilă a intervenientul forţat, în calitate de făptuitor, va exista atât timp cât fapta sa nu se încadrează între limitele legale permise de lege. Cu alte cuvinte, intervenientul forţat ar fi beneficiat de exonerarea răspunderii civile numai dacă ar fi respectat dispoziţiile legale şi ar fi circulat în localitate cu o viteză maximă de 50 km/h. Numai în aceste condiţii ar fi fost întrunite condiţiile cazului fortuit.

Intervenientul nu a dovedit şi nici nu a afirmat vreodată că nu a fost capabil să prevadă încălcarea legii, respectiv a art. 48, art. 49 alin. (1), art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi consecinţele acestei încălcări atunci când a circulat cu o viteză a autoturismului condus la momentul impactului ce era de 60 km/h (conform expertizei I.N.E.C) sau de 69 km/h (conform expertizei tehnice), pe un sector de drum, în localitate, noaptea, cu mult peste viteza maximă legală de 50 km/h în localitate.

Legiuitorul a stabilit această viteză maximă de deplasare în localităţi de 50 km/h tocmai pentru a limita acţiunea periculoasă a autovehiculelor asupra vieţii şi integrităţii locuitorilor acestora. În aceste condiţii, este evident că posibilitatea ca un pieton care circulă în localitate să traverseze fără să se asigure sau să se asigure necorespunzător reprezintă o situaţie acceptată, ce poate fi prevăzută de orice şofer diligent.

Instanţa de judecată nu a avut în vedere faptul că este vorba despre o răspundere civilă delictuală, în cadrul căreia făptuitorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Recurenţii-reclamanţi apreciază că hotărârea recurată nu este motivată, de vreme ce instanţa de apel a nesocotit toate dispoziţiile legale care au fost încălcate de către intervenientul forţat [art. 35 alin. (1), art. 48, art. 49 alin. (1) şi art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002].

Au reiterat faptul că este vorba de o culpă comună în producerea accidentului, atâta timp cât intervenientul forţat nu a respectat viteza legală de deplasare pe drumurile publice, circulând cu o viteză excesivă, iar victima (pe fondul nopţii şi al bătrâneţii) nu a respectat condiţiile de traversare a drumului public.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a refuzat să constate că uciderea pietonului putea reprezenta caz fortuit, doar dacă intervenientul forţat se deplasa cu o viteză de maxim cu 50 km/h în localitate. Conform normelor indicate în cuprinsul cererii de recurs, depăşirea vitezei legale de către intervenientul forţat, nu reprezintă caz fortuit pentru a justifica uciderea pietonului, ci o culpă gravă pe care instanţele anterioare au refuzat să o sancţioneze.

Pe de altă parte, aplicarea legii în ipoteza intervenirii unui eveniment asimilat cazului fortuit nu conduce la înlăturarea răspunderii asigurătorului R.C.A., întrucât contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie antrenează o răspundere civilă obiectivă, în baza căreia asigurătorul are obligaţia de a plăti indemnizaţia potrivit obligaţiei pe care şi-a asumat-o prin contractul de asigurare.

Aşadar, instanţa de apel a respins, în mod nelegal, cererea formulată împotriva asigurătorului, deoarece nu este înlăturată răspunderea civilă obligatorie a acestuia în situaţia în care prejudiciile produse prin accidente de vehicule sunt determinate de un caz fortuit.

Fapta intervenientului forţat D. care a condus autoturismul în localitate cu o viteză peste limita legală, accidentând grav pietonul E. şi producând decesul acestuia, atrage răspunderea civilă pentru cea mai uşoară culpă, conform art. 1357 din C. civ.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a săvârşit un exces nepermis de putere, întrucât a ignorat total situaţia de fapt stabilită şi s-a pronunţat contrar probatoriului administrat în cauză, încălcând astfel grav dreptul reclamanţilor la un proces echitabil.

În finalul memoriului de recurs, autorii căii de atac au menţionat că trebuie reţinute grave şi inexplicabile deficienţe ale motivării deciziei recurate care contravin dezideratelor expuse cu privire la legalitatea, corectitudinea şi calitatea motivării. Totodată, au arătat că toate acestea conduc spre concluzia că instanţa de apel, invocând motive contradictorii şi străine de natura cauzei, a realizat o apreciere profund eronată, superficială, subiectivă, arbitrară şi, mai ales, fără niciun temei.

Nu există nici măcar o abordare generică a instanţei de apel privind analizarea situaţiei culpei intervenientului din prezenta cauză şi a răspunderii civile a asigurătorului din perspectiva cazului fortuit, ceea ce trebuie să atragă nulitatea hotărârii atacate şi reformarea acesteia.

Ca urmare a casării deciziei civile nr. 888 din 19 mai 2021, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat casarea deciziei civile nr. 1131 din 16 iunie 2021, prin care au fost acordate cheltuielile de judecată efectuate de către intimata-pârâtă în faza procesuală a apelului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat motive de nelegalitate. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legeanr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Ulterior, prin rezoluţia din 22 august 2022, s-a fixat termen la data de 3 noiembrie 2022 pentru examinarea stadiului recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia insuficientei timbrări a recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Articolul 1 din O.U.G nr. 80/2013 statuează că acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se datorează atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice.

În conformitate cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părţii i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, art. 486 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar, alin. (3) teza I al aceluiaşi articol stabileşte că această cerinţă este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON; în aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON", iar conform art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege".

În aplicarea acestor texte de lege, instanţa supremă constată că prin rezoluţia de primire din 6 decembrie 2021 s-a stabilit în sarcina recurenţilor-reclamanţi A. şi B. obligaţia de a depune taxa judiciară de timbru în sumă de 100 RON, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a pus în vedere recurenţilor-reclamanţi să precizeze suma contestată în calea de atac a recursului şi să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, calculată la valoarea indicată, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurenţii-reclamanţi au depus precizări, la data de 13 decembrie 2021, prin care au arătat că litigiul are ca obiect acordarea despăgubirilor civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din săvârşirea unei infracţiuni, prin comiterea faptei care a făcut obiectul acţiunii penale, în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă produse în urma unui accident rutier ce a avut loc în data de 9 octombrie 2015. Au solicitat să se observe faptul că există o cauză penală, astfel încât recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1), lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere că se solicită "despăgubiri civile pentru prejudicii materiale şi morale decurgând din cauze penale". De asemenea, au menţionat că s-a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pentru a beneficia de scutirea prevăzută de art. 29 alin. (1), lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

În vederea îndeplinirii obligaţiei stabilite de către instanţa de recurs în sarcina recurenţilor-reclamanţi, aceştia au precizat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, iar nu a sumei contestate în recurs (având în vedere că în recurs nu se contestă nicio sumă, ci doar se solicită verificarea legalităţii hotărârii pronunţate).

Prin înscrisul intitulat "precizări", recurenţii-reclamanţi au indicat un cuantum total al daunelor morale, materiale şi al penalităţilor pentru A. de 2.696.369,76 RON, iar pentru B. de 2.434.583,55 RON.

De asemenea, au indicat că, în recurs, cuantumul taxei judiciare de timbru, pentru daune morale, materiale şi penalităţi solicitate de recurentul-reclamant A. prin cererea de chemare în judecată este de 15.284,35 RON, reprezentând 1/2 din 30.568,70 RON, iar cuantumul taxei judiciare de timbru, pentru daune morale, materiale şi penalităţi solicitate de recurenta-reclamantă B. prin cererea de chemare în judecată este de 13.975,42 RON, reprezentând 1/2 din 27.950,83 RON.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 26 ianuarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea formulată de petenţii A. şi B. privind reexaminarea taxei judiciare de timbru.

La data de 19 aprilie 2022 recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 100 RON, aferentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. .

Prin adresele comunicate la 24 iunie 2022 (la domiciliul procesual ales, la Cabinet de Avocat F. - dosar), recurenţilor-reclamanţi A. şi B. li s-a pus în vedere să achite, în completare, taxa judiciară de timbru în sumă de 15.284,35 RON, respectiv în sumă de 13.975,42 RON, datorată pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancţiunea anulării cererii.

La data de 29 iunie 2022, apărătorul recurenţilor-reclamanţi a transmis la dosar o cerere, prin care a solicitat Înaltei Curţi să soluţioneze recursul formulat în cauză cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pentru care a fost achitată taxa judiciară de timbru în sumă de 100 RON. În ceea ce priveşte solicitarea de a fi completată taxa judiciară de timbru cu suma de 15.284,35 RON, respectiv cu suma de 13.975,42 RON, aferentă motivului de nelegalitate ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a arătat că recurenţii-reclamanţi nu deţin aceste sume de bani şi nici nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de ajutor public judiciar.

Întrucât recurenţii-reclamanţi A. şi B. nu şi-au îndeplinit această obligaţie legală până la termenul de judecată din 3 noiembrie 2022, când a rămas în pronunţare cauza, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului. Aceasta, întrucât consecinţa neachitării taxei judiciare de timbru, aferentă căii de atac a recursului, în cuantumul prevăzut de lege, este prevăzută de dispoziţiile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., iar sancţiunea stabilită de legiuitor este nulitatea recursului netimbrat sau insuficient timbrat, după caz.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I, raportat la art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula ca insuficient timbrat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 888 din 19 mai 2021 şi a deciziei civile nr. 1131 din 16 iunie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca insuficient timbrat.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2022.