Compensation for unauthorized use of private gas pipeline: statutory limits on property rights versus tort liability and contractual distribution fees under Law No. 123/2012

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului Timiş – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. (UMT), în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 1.701.310,62 RON, reprezentând valoarea prejudiciului suferit ca urmare a folosirii neautorizate a conductei de gaze proprietatea reclamantei, în scopul prestării serviciului de distribuţie, fără a deţine acordul proprietarului.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

Poziţia procesuală a pârâtei A., a fost exprimată prin întâmpinarea formulată la data de 22 decembrie 2014, prin care a solicitat respingerea acţiunii introductive; în subsidiar, a solicitat obligarea UMT la plata către A. a sumei de 168.208,28 RON, reprezentând costurile suportate de societate pentru mentenanţa şi revizia conductei proprietatea UMT, începând cu data de 20 decembrie 2011 şi până la momentul formulării cererii, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului. De asemenea, pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, învederând instanţei faptul că între societatea pârâtă şi UMT s-a derulat anterior un litigiu care a format obiectul dosarului nr. x/2008

Reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. a formulat răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la acţiunea reconvenţională, depusă la dosarul cauzei de către pârâta A. la data de 23 decembrie 2014.

La data de 23 martie 2015 reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. şi-a modificat cererea de chemare în judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 204 din C. proc. civ., în sensul că a înţeles să lărgească cadrul procesual, prin chemarea în judecată şi a S.C. B. S.A., în calitate de pârâtă, dar şi să adauge acţiunii introductive următoarele petite:

1) să fie obligată pârâta 1 să înceteze branşarea terţilor la conducta aflată în proprietatea reclamantei, fără acordul expres, obţinut în formă scrisă, al reclamantei;

2) să fie obligată pârâta 1 fie să încheie cu reclamanta un contract de închiriere având ca obiect utilizarea conductei;

Poziţia procesuală a pârâtei S.C. B. S.A. a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la data de 27 aprilie 2015, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Uzinele Mecanice Timişoara S.A., aşa cum a fost modificată la termenul de judecată din 24 martie 2015, prin introducerea în cauză în calitate de pârâtă a societăţii.

La data de 28 aprilie 2015 S.C. B. S.A. (care s-a numit A. S.A. până la 31 decembrie 2010) a depus la dosar, în temeiul art. 72 din C. proc. civ., cerere de chemare în garanţie a C. S.A. (fostă A.), faţă de cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Uzinele Mecanice Timişoara S.A.

Prin încheierea de şedinţă din 10 noiembrie 2015 s-a admis, în parte şi în principiu, cererea de chemare în garanţie, s-a unit cu fondul cauzei excepţia autorităţii de lucru judecat şi s-a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 1237/PI din 26 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A., în contradictoriu cu pârâţii D. S.A. (fostă C. S.A., fostă A.) şi chemata în garanţie S.C. B. S.A., având ca obiect pretenţii; s-a luat act că a încetat de drept acţiunea civilă formulată pe cale de cerere reconvenţională faţă de reclamantă; nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. prin administrator special E. (apel confirmat ulterior şi de administratorul judiciar F.), prin care s-a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată principale aşa cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 196/A din 27 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins apelul declarat de reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. prin administratorul judiciar F. împotriva sentinţei civile nr. 1237/PI/26.09.2017 a Tribunalului Timiş, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. (fostă C. S.A., fostă A.) şi B. S.A.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 215 din 29 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. prin administrator judiciar F. împotriva deciziei nr. 196A din 27 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, în limitele ce urmează a fi arătate în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este vorba de ipoteza prevăzută de teza I a textului de lege indicat, întrucât decizia recurată nu a fost motivată în ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la intimata-pârâtă B..

Astfel, s-a arătat că recurenta-reclamantă a formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei D. S.A. (fostă A.) solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.701.310,62 RON ce reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit, ca urmare a folosirii neautorizate a conductei de gaz proprietatea U.M.T.

Ulterior, recurenta-reclamantă şi-a completat/modificat acţiunea, chemând în judecată, alături de pârâta iniţială, pe B., adăugând, totodată, şi două noi capete de cerere: obligarea primei pârâte la încetarea branşării terţilor la conducta aflată în proprietatea sa, fără acordul său expres, obţinut în formă scrisă, precum şi obligarea, fie la încheierea unui contract de închiriere având ca obiect utilizarea conductei, fie la încetarea utilizării fără drept a conductei, debranşând toţi terţii racordaţi ilegal la această conductă, sub sancţiunea plăţii de penalităţi.

În ceea ce o priveşte pe cea de-a doua pârâtă introdusă în cauză, respectiv B. S.A. reclamanta a solicitat obligarea acesteia să-i restituie sumele facturate cu titlu de "taxă de distribuţie", aferente facturilor emise începând cu perioada 10 septembrie 2008 şi până la data soluţionării litigiului.

Întrucât prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu ambele pârâte, aceasta a formulat apel.

Prin motivele de apel formulate, reclamanta aduce critici şi faţă de soluţia de respingere a acţiunii formulată în contradictoriu cu pârâta B., considerând că şi această pârâtă obţine venituri din exploatarea conductei, înregistrând beneficii din schimbarea abuzivă a regimului tehnic al conductei ce deservea exclusiv interesele reclamantei.

De menţionat este şi faptul că intimata-pârâtă B. a depus în apel întâmpinare, prezentată în integralitatea sa în cuprinsul hotărârii instanţei de apel, întâmpinare prin care intimata îşi face ample apărări, distincte de cele formulate de către D. S.A.

Instanţa de apel a respins apelul reclamantei, în dispozitivul deciziei fiind indicate în calitate de intimate-pârâte atât D. S.A., cât şi B. S.A.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei pronunţate nu există nicio referire, sub aspectul motivării, cu privire la soluţia pronunţată în legătură cu pârâta B., hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

De reţinut este şi faptul că recurenta-reclamantă a formulat pretenţii distincte faţă de cele două intimate-pârâte din cauză, argumentele pe care aceasta şi-a fundamentat atât cererea introductivă, cât şi cererea de apel, fiind doar în parte comune.

Analizând îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel, atunci când s-a raportat la fapta ilicită şi la prejudiciu, a avut în vedere în principal hotărârile pronunţate de Tribunalul Timiş şi, respectiv de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2008, hotărâri prin care pârâta A. a fost obligată la plata sumei de 4.101.790 RON, cu titlu de despăgubiri faţă de reclamanta S.C. U.M.T. S.A.

Aceste considerente nu pot fi comune, atâta vreme cât prin aceste hotărâri, respectiv decizia nr. 134/2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2008, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din această perspectivă, hotărârea atacată este deficitară, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Având în vedere soluţia de casare întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanţa supremă a reţinut că motivele de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt de prisos a mai fi analizate în faza procesuală a recursului.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel, pentru a fi analizat apelul reclamantei în raport de cererile formulate de către aceasta faţă de fiecare dintre cele două pârâte, dar şi în raport de temeiurile de drept invocate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014*, la data de 4 iunie 2020.

Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 419/A din 30 septembrie 2020, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. prin administrator judiciar F. împotriva sentinţei civile nr. 1237/PI/26.09.2017 a Tribunalului Timiş – secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. (fostă C. S.A., fostă A.) şi B. S.A.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. UZINELE MECANICE TIMIŞOARA S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014*, la data de 1 martie 2021.

Recurenta-reclamantă S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.

S-a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material incidente, astfel că aceasta este susceptibilă de a fi casată, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a solicitat să se constate că s-au încălcat următoarele dispoziţii legale:

(i) normele privind drepturile terţilor ale căror bunuri sunt folosite pentru realizarea serviciului de distribuţie a gazelor, respectiv normele de drept material ce reglementează prerogativele dreptului de proprietate;

(ii) cele referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale;

(iii) dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală în ceea ce priveşte pretenţiile formulate împotriva B. S.A.;

Recurenta-reclamantă a redat conţinutul articolului 44 alin. (2) din Constituţia României şi pe cel al articolului 555 din C. civ., concluzionând în sensul că atât limitele restrângerii, cât şi condiţiile acesteia trebuie să rezulte în mod expres din lege, pentru ca restrângerea unora dintre atributele dreptului de proprietate să fie legală.

În speţă, dispoziţiile legale care trasează limitele restrângerii dreptului proprietarilor asupra conductelor de gaz şi condiţiile acestei restrângeri sunt cele ale art. 108 alin. (1) din Legea nr. 123/2012 (formularea este similară şi în art. 85 din Legea nr. 351/2004), potrivit cărora concesionarul are următoarele drepturi asupra bunurilor proprietatea terţilor:

a) să folosească aceste bunuri prin efectul legii;

b) fără a se aduce atingere dreptului prevăzut la lit. a), condiţiile de exercitare a acestuia sunt cele prevăzute în procesul-verbal de predare în exploatare şi/sau în contract:

[...]

g) să asigure accesul unor noi solicitanţi, cu respectarea uneia dintre următoarele condiţii:

1. prezentarea acceptului proprietarului;

2. prezentarea acordului solicitantului de acces privind despăgubirea proprietarului; acordul solicitantului se prezumă atunci când acesta consimte în scris, printr-un act autentic, să îl despăgubească pe proprietar pentru partea ce îi revine din investiţia făcută;

Din lecturarea dispoziţiilor legale anterior citate se poate observa că legiuitorul a instituit o serie de drepturi ale operatorului de distribuţie, în raport cu bunurile terţilor, precum şi o serie de obligaţii corelative.

Astfel, dreptul operatorului de distribuţie la folosinţa bunului [art. 108 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 123/2012] şi dreptul de a branşa noi solicitanţi [art. 108 alin. (1) lit. g) din aceeaşi lege] sunt reglementate distinct şi fiecare dintre acestea generează, în mod corelativ, câte o obligaţie distinctă la o contraprestaţie sau o despăgubire.

În ceea ce priveşte dreptul de a branşa noi solicitanţi, în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (1) lit. g), proprietarul bunurilor necesare pentru realizarea serviciului de distribuţie are obligaţia de a permite accesul noilor consumatori. Această permisiune nu se realizează cu titlu gratuit, ci, dimpotrivă, proprietarul are, în mod corelativ, dreptul la o despăgubire pentru partea ce îi revine din investiţia făcută (faptă ilicită pentru care UMT a fost despăgubită ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2008).

Însă, în interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 123/2012, această despăgubire acordată pentru prejudiciul cauzat prin branşarea terţilor la conducta proprietatea terţului [art. 108 alin. (1) lit. g) din lege] nu exclude, în niciun caz, prejudiciul cauzat prin privarea terţului de posibilitatea de a uza în mod exclusiv de prerogativele dreptului său [reglementat conform art. 108 alin. (1) lit. a) şi b) din lege].

Instanţa de apel a observat corect faptul că dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 351/2004 şi cele ale art. 108 din Legea nr. 123/2012 stabilesc o limită a atributului folosinţei, conferind concesionarilor activităţii de distribuţie de gaze naturale prerogativa legală de a folosi un bun proprietate privată (în speţă, conducta) chiar şi în lipsa acordului exprimat de proprietar.

Legea a stabilit limitele restrângerii [art. 108 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012] şi a lăsat în sarcina proprietarului şi a concesionarului să convină prin negociere asupra condiţiilor în care această restrângere poate să opereze, inclusiv asupra celei mai importante dintre toate, respectiv preţul [art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 123/2012]. Cu alte cuvinte, conform celor instituite expres prin lege, revine proprietarului şi concesionarului să convină asupra despăgubirii care i se cuvine proprietarului pentru faptul că nu mai poate exercita asupra bunului său, în mod exclusiv, atributul folosinţei.

Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 351/2004 sau al Legii nr. 123/2012, oricât de "sistematic" ar fi interpretată legea, nu rezultă că folosinţa asupra bunului proprietate privată ar putea fi exercitată de către terţ (concesionar) cu titlu gratuit, astfel cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel.

Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat pe parcursul acestui litigiu, imediat după ce legile stabilesc că un concesionar are dreptul de a folosi, pentru transportul gazelor naturale, bunuri proprietate privată, ele au grijă să menţioneze că această folosire se exercită în condiţiile stabilite prin proces-verbal şi/sau prin contract.

În opinia recurentei-reclamante, ar fi inadmisibil şi lipsit de orice fel de suport să fie exclus dintre condiţiile asupra cărora părţile trebuie să convină însuşi preţul, ca element determinant în orice înţelegere cu titlu oneros (care reprezintă regula), pe baza unei interpretări aşa-zis "sistematice" a legilor, în condiţiile în care limitările dreptului de proprietate nu pot fi decât expres menţionate de lege.

Mai mult decât atât, dacă o dispoziţie legală ar fi prevăzut, în mod expres, că un concesionar se poate folosi gratuit de bunul unui terţ pentru a-şi îndeplini serviciul de distribuţie a gazelor naturale, aceasta ar fi avut un vădit caracter neconstituţional.

Art. 44 alin. (3) şi (5) din Constituţia României, care se referă în mod expres la expropriere, respectiv la folosirea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare, consacră, în realitate, principiul potrivit căruia nimeni nu poate uzurpa vreunul dintre atributele dreptului de proprietate, chiar şi prin efectul legii, decât dacă plăteşte proprietarului o despăgubire justă.

În alţi termeni, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate presupune monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său şi, totodată, excluderea oricăror terţi, inclusiv a autorităţilor publice sau a celor care prestează un serviciu de interes public, de la împiedicarea acestui monopol, fără ca acestea să plătească o despăgubire.

În speţă, calitatea reclamantei de unic proprietar asupra conductei (aspect stabilit, în mod definitiv, de instanţele de fond încă din primul ciclu procesual), îi conferă acesteia monopolul posesiei, folosinţei şi dispoziţiei cu privire la bunul său, cu excluderea intimatelor-pârâte, care au calitatea de terţi faţă de UMT.

Din această perspectivă, în lumina principiului fundamental al ocrotirii proprietăţii private, exercitarea de către un terţ a prerogativei folosinţei asupra bunului proprietatea reclamantei, în mod gratuit, reprezintă un comportament abuziv şi ilicit, echivalând practic cu o uzurpare continuă a proprietăţii.

Sesizând o evidentă deficienţă de logică în raţionamentul, potrivit căruia concesionarul ar avea dreptul de a folosi, în mod gratuit, bunuri proprietate privată pentru distribuţia de gaze naturale, fiind obligat să stabilească numai "alte condiţii" prin procesul-verbal şi/sau prin contract, instanţa de apel a încercat să remedieze această deficienţă, reţinând, fără niciun suport legal sau principial, că în realitate dreptul de folosinţă nu ar totuşi unul gratuit, ci unul oneros, "însă preţul acestei folosinţe este plătit de consumatorul care se racordează la conducta de distribuţie proprietate privată - preţ (despăgubire) stabilit prin raportare la partea ce îi revine din investiţia făcută, iar nu de către concesionarul serviciului de distribuţie".

În accepţiunea recurentei-reclamante, instanţa de apel a susţinut două idei profund eronate, pe care se bazează aproape integral decizia pronunţată şi anume:

a. faptul că distribuitorul de gaze poate folosi conducta unui proprietar fără a achita vreun preţ acestuia, întrucât oricum proprietarul va fi despăgubit de alte persoane, respectiv de terţii consumatori;

b. faptul că prin procesul-verbal sau contractul care ar trebui să se încheie, conform art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 123/2012, se vor stabili "alte condiţii" ale dreptului de folosinţă, dar nu preţul acestuia;

Practic, instanţa de apel acreditează ideea potrivit căreia este perfect normal şi legal ca un concesionar de distribuţie de gaze naturale (persoana juridică cu scop lucrativ) să obţină beneficii importante, fără a achita niciun leu persoanei ale cărei bunuri le foloseşte pentru prestarea serviciului. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi existat acea conductă, concesionarul ar fi trebuit să o construiască din fonduri proprii pentru a-şi desfăşura business-ul şi a obţine profit, dar pentru că ea există, nu trebuie să mai facă investiţii în acest scop, bucurându-se în mod gratuit de investiţia făcută de un terţ pentru nevoile proprii, acesta din urmă fiind oricum despăgubit de terţii branşaţi de distribuitorul de gaze.

Negând dreptul reclamantei la o contraprestaţie pentru folosirea conductei de către intimatele-pârâte, doar pentru motivul că aceasta a primit o contraprestaţie venită, indirect, de la consumatori, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 108 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 123/2012, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

Dispoziţiile art. 108 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 123/2012 stabilesc dreptul operatorului de distribuţie de a folosi bunul proprietate a unui terţ, însă acesta este stabilit ca un drept distinct de dreptul de branşa noi solicitanţi şi i se corelează o obligaţie distinctă de obligaţia terţilor de a plăti parte din conducta la care s-au branşat, respectiv obligaţia distribuitorului de gaze de a încheia un proces-verbal, respectiv un contract în care să se stabilească toate condiţiile privind exercitarea dreptului, inclusiv preţul folosinţei.

Contrar celor reţinute de instanţă, pe de o parte, consumatorii care beneficiază de branşamentul la conducta proprietarului au obligaţia de a plăti pentru dreptul ce li se acordă o despăgubire faţă de proprietarul conductei, iar, pe de altă parte, distinct, distribuitorul de gaze care, prin folosirea conductei, realizează profit, fără a mai investi în construirea unei conducte noi, trebuie să achite, la rândul său, un preţ negociat conform contractului sau procesului-verbal ce se încheie cu proprietarul conductei.

Fără niciun fel de suport legal, instanţa de apel a reţinut că procesul-verbal sau contractul care trebuie să se încheie între operatorul de gaze şi proprietarul conductei nu va cuprinde un preţ, ci în aceste documente se vor stabili "alte condiţii" ale dreptului de folosinţă, fără să arate însă despre ce alte condiţii este vorba şi, mai ales, ce justifică eliminarea preţului dintre aceste condiţii conţinute în contract.

Recurenta-reclamantă a făcut trimitere la decizia nr. 414/2017 a Curţii Constituţionale, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 130 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 123/2012, prin care s-a statuat că "este conformă scutirea acordată operatorului când utilizează fonduri aservite - aflate în proprietate publică".

Per a contrario, în situaţia în care bunul afectat este proprietate privată, scutirea este inoperantă, proprietarul fiind îndreptăţit la o contraprestaţie pentru folosinţa bunului său.

În acelaşi sens, Legea nr. 351/2004 prevedea, la art. 26 alin. (1) lit. i), dreptul operatorului de distribuţie de a folosi, cu titlu gratuit, terenurile proprietate publică locală, deci nu şi cele proprietate privată, în această din urmă ipoteză proprietarul având dreptul la o despăgubire.

Soluţia legislativă, în sensul despăgubirii proprietarului pentru limitarea dreptului său este una firească, fiind în acord atât cu dispoziţiile constituţionale şi legale care reglementează regimul dreptului de proprietate, cât şi cu reglementarea europeană în materie.

Nu în ultimul rând, faptul că între părţi nu s-a încheiat niciodată un contract nu înseamnă în niciun caz că reclamanta ar fi agreat tacit să permită intimatelor folosinţa gratuită a bunului său.

Dimpotrivă, recurenta-reclamantă consideră că dispoziţiile art. 108 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 123/2012 reprezintă temeiul legal pentru obligarea intimatelor la încheierea unui contract în cuprinsul căruia să se prevadă contraprestaţia aferentă folosirii bunului şi pentru acordarea de despăgubiri pentru perioada în care acest contract nu a fost încheiat, evident din culpa intimatei-pârâte D. S.A.

Raţionamentul instanţei de apel este profund greşit, întrucât este deopotrivă inechitabil şi fără suport legal să se considere că dreptul de folosinţă asupra conductei poate fi exercitat, în mod gratuit, de distribuitorul de gaze, persoana juridică cu scop lucrativ, în baza unei plăţi făcute de consumatori; pe de altă parte, legea prevede expres corelativ dreptului de folosinţă exercitat de distribuitor obligaţia acestuia de a încheia un contract cu proprietarul, contract care nu poate avea drept scop decât stabilirea contraprestaţiei ce se va achita de către distribuitorul de gaze în schimbul dreptului de folosinţă acordat prin efectul legii.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că nu ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că s-au aplicat greşit dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel apreciind că nu există nicio faptă ilicită dacă D., în calitate de concesionar, foloseşte conducta proprietate a societăţii Uzinele Mecanice Timişoara S.A., fără a-i achita acesteia o chirie pentru folosinţa permanentă.

Totodată, recurenta a menţionat că soluţia instanţei de apel este nelegală şi în ceea ce priveşte analiza condiţiei prejudiciului.

În realitate, este îndeplinită şi condiţia existenţei prejudiciului. Astfel, fapta ilicită a intimatelor-pârâte de a folosi neautorizat conducta proprietatea UMT are un caracter continuu şi creează în patrimoniul reclamantei un prejudiciu continuu.

Acest prejudiciu constă atât în privarea reclamantei de dreptul de a folosi, în mod exclusiv, bunul proprietatea sa, cât şi în privarea continuă de dreptul de a percepe fructele bunului, în calitate de proprietar al conductei (beneficiile generate de utilizarea conductei fiind percepute în mod continuu de către intimate), cu consecinţa profund inechitabilă ca D. să obţină beneficii din partea consumatorilor în urma folosinţei gratuite a conductei proprietatea UMT.

Reclamanta a primit o despăgubire pentru branşarea terţilor la conducta aflată în proprietatea sa (despăgubire calculată conform prevederilor legale), însă acest lucru nu exclude dreptul UMT de a primi o contraprestaţie pentru exercitarea de către intimate a prerogativei dreptului de folosinţă asupra bunului său.

Dimpotrivă, reclamanta apreciază că este îndreptăţită şi la repararea acestei componente de prejudiciu, solicitate pe calea acţiunii ce formează obiectul prezentului dosar, în condiţiile în care, potrivit art. 1385 alin. (1) din C. civ. "prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel".

În egală măsură, deşi nu au fost analizate de instanţa de apel, în cauză sunt îndeplinite şi celelalte două condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Faptul că D., deşi recunoaşte că reclamanta UMT este proprietarul exclusiv al conductei, continuă să o folosească şi în prezent, fără acordul acesteia şi fără plata unei contraprestaţii, demonstrează, fără dubiu, atât vinovăţia intimatei-pârâte, cât şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a acesteia şi prejudiciul cauzat societăţii reclamante.

Autoarea căii de atac a solicitat instanţei de recurs să reţină şi faptul că una dintre deciziile citate în cuprinsul cererii de recurs (i.e. decizia nr. 257/2017 a Curţii de apel Timişoara) a fost pronunţată chiar de Curtea de Apel Timişoara împotriva D. (intimata-pârâtă din prezenta cauză). Aşadar, la acest moment, există (cel puţin) două hotărâri diametral opuse pronunţate împotriva aceleaşi persoane.

Această situaţie încalcă grav principiul securităţii juridice, dar şi pe cel al egalităţii în faţa legii, în condiţiile în care reclamanta din cauza anterior citată beneficiază de despăgubiri lunare de la D. pentru folosinţa conductei proprietatea sa, în timp ce reclamantei S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. îi este negat acest drept.

În fine, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că este nelegală soluţia pronunţată de instanţa de apel în ceea ce priveşte pretenţiile formulate împotriva B. S.A., deoarece au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală.

S-a arătat că acest capăt de cerere este întemeiat pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale şi urmăreşte acoperirea prejudiciului cauzat prin achitarea de către reclamanta UMT a unor sume de bani nedatorate, cu titlu de taxă pentru folosirea bunului său, pârâtei B. S.A.

Reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. nu a fost despăgubită pentru utilizarea, fără drept, a bunului proprietatea sa şi a plătit sume de bani pentru a-i fi permis să îşi utilizeze propriul bun prin vehicularea (distribuirea) gazului în scopul consumului propriu. Or, asemenea faptă are un caracter ilicit, fiind contrară obligaţiei negative generale şi abstracte a terţilor de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei.

Faptul că societatea reclamantă a consimţit contractual să plătească acele sume de bani nu are nicio importanţă din perspectiva angajării răspunderii civile delictuale.

Este cunoscut faptul că orice clauză contractuală este nulă absolut dacă are la bază o cauză ilicită şi este impusă prin fraudă la lege.

Recurenta apreciază că asemenea motive de nulitate absolută pot fi cercetate de instanţa judecătorească şi pe cale incidentală, în litigii având ca obiect rambursarea prestaţiilor încasate în temeiul unor clauze lovite de nulitate absolută, însă instanţa de apel a refuzat să procedeze astfel, reţinând, pur şi simplu, că fiind convenite, clauzele respective ar conferi intimatei-pârâre E.ON dreptul de a reţine sumele reprezentând taxa de distribuţie.

Pe de altă parte, a susţinut faptul că şi raţionamentul bazat pe regulile răspunderii civile delictuale este nelegal. Pornind de la premisa că societatea reclamantă nu a dovedit că gazele naturale au trecut numai prin conducta proprietate personală, instanţa de apel a considerat că prejudiciul nu este cert.

În realitate, s-a pornit de la o premisă greşită, în totală contradicţie cu prevederile art. 1532 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora "prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată".

În speţă, este cert că gazele naturale care deservesc UMT trec prin conducta aflată în proprietatea sa. Este cert, de asemenea, că ar fi vădit nelegal ca o persoană să fie obligată la plata unei sume de bani pentru folosirea propriului bun. Mai mult decât atât, deşi reclamanta a demonstrat faptul că gazele naturale ajung să fie folosite după ce trec prin propria conductă, B. S.A. nu a dovedit că respectivele gaze ar fi distribuite şi prin alte conducte şi care ar fi procentul respectivei distribuţii.

În lipsa unei astfel de demonstraţii care, potrivit regulilor care reglementează probaţiunea, cade în sarcina pârâtei E.ON, reclamanta S.C. Uzinele Mecanice Timişoara S.A. are dreptul la rambursarea întregii taxe de distribuţie achitate nedatorat în perioada septembrie 2008 - ianuarie 2015.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 14 aprilie 2021 (e-mail) intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021, s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. UZINELE MECANICE TIMIŞOARA S.A. împotriva deciziei civile nr. 419/A din 30 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a civilă, stabilindu-se termen la data de 3 februarie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerente ce succed.

În esenţă, recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de apel, susţinând faptul că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a nomelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică se referă la încălcarea dispoziţiilor legale privind drepturile terţilor ale căror bunuri sunt folosite pentru realizarea serviciului de distribuţie a gazelor naturale, respectiv a normelor care reglementează prerogativele dreptului de proprietate, sens în care a indicat art. 44 din Constituţia României, art. 555 din C. civ., art. 108 alin. (1) lit. a), b) şi g) din Legea nr. 123/2012.

Înalta Curte reţine că aceste critici sunt nefondate, instanţa de apel stabilind corect că nu a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentei asupra conductei de gaze, întrucât potrivit legii speciale, derogatorie de la dreptul comun, activitatea de transport şi distribuţie a gazelor naturale este o activitate economică, cu caracter de serviciu public de interes naţional, iar lucrările de dezvoltare, reabilitare, modernizare, exploatare şi întreţinere a obiectivelor şi sistemelor de transport al gazelor naturale sunt lucrări de utilitate publică.

Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, legea stabilind conţinutul şi limitele sale, astfel că, în speţă, Legea nr. 123/2012 dispune, în virtutea art. 44 din Constituţia României, cu privire la modul de folosinţă a bunurilor proprietatea privată ale terţilor, implicate în procesul de transport şi distribuţie a gazelor naturale, drepturile şi obligaţiile concesionarului acestor activităţi, precum şi ale proprietarului terţ. De altfel, autoarea căii de atac recunoaşte, în dezvoltarea motivelor de recurs, că există o limită legală a folosinţei conductei, chiar şi în lipsa acordului proprietarului, însă apreciază că aceasta este singura restrângere posibilă, iar instanţa de apel a stabilit greşit caracterul gratuit al acestei limitări, deoarece legea prevede dreptul la o despăgubire pentru partea sa din investiţia făcută.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că nu a fost încălcat dreptul la despăgubiri, deoarece în cadrul dosarului nr. x/2008 s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, valoarea întregii conducte şi despăgubirea care i se cuvine societăţii reclamante. Aceasta a primit de la intimata D. S.A. dezdăunări pentru valoarea investiţiei privind conducta de gaze, respectiva valoare fiind cea pe care intimata trebuia să o plătească pentru a deveni coproprietar al conductei. Aşadar, odată ce a primit suma acordată de instanţele judecătoreşti în litigiul anterior, recurenta-reclamantă nu poate pretinde, în viitor, periodic, sume de la concesionarul şi operatorul licenţiat al sistemului de distribuţie a gazelor naturale pentru folosinţa conductei în activitatea specifică de distribuţie şi transport gaze naturale către terţii pentru a căror racordare la conductă a fost deja obligată la despăgubiri.

Totodată, se reţine că nu există niciun argument al instanţei de apel referitor la posibilitatea distribuitorului de a folosi conducta de gaze a proprietarului fără o despăgubire justă, ci s-a stabilit, în mod corect, că obligaţia de plată a intimatei concesionare, corelativă dreptului recurentei la despăgubiri pentru limitarea dreptului de proprietate prin folosinţa conductei, a fost deja îndeplinită de intimata D. S.A.

Este adevărat că legea nu prevede caracterul gratuit pentru folosinţa conductei de către concesionar, însă aceasta nu se poate interpreta în sensul caracterului oneros pentru titularul serviciului de distribuţie; în realitate, preţul folosinţei continue a conductei este achitat de consumatorul care se racordează la conducta de distribuţie proprietate privată, despăgubirea calculându-se raportat la partea ce-i revine din investiţia făcută. Dacă preţul folosinţei conductei ar fi fost în sarcina concesionarului sistemului de distribuţie a gazelor naturale, ar fi fost prevăzut expres de legea specială sau ar fi fost prevăzut un drept al acestuia de a recupera acest cost prin includerea în tariful pe care-l achită consumatorul final.

În speţă, Înalta Curte reţine că nu a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentei asupra conductei de distribuţie a gazelor naturale, exploatarea acesteia realizându-se în limitele restrângerilor dispuse prin norma de drept specială, astfel că soluţia de respingere a pretenţiilor sale a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale incidente. Dacă susţinerile şi raţionamentul recurentei ar fi fost validate de instanţele devolutive, dreptul său la despăgubiri, cu acelaşi obiect şi întemeiate pe aceeaşi cauză, ar fi devenit perpetuu, ceea ce contravine dispoziţiilor legale.

A doua critică formulată prin memoriul de recurs priveşte încălcarea normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, recurenta afirmând că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că nu ar fi îndeplinite condiţiile pentru incidenţa acestor dispoziţii. A mai arătat că fapta ilicită este folosirea neautorizată de către intimate a conductei, astfel încât se generează un prejudiciu continuu.

Înalta Curte reţine, pe temeiul considerentelor anterior expuse, că nici această critică nu este fondată, instanţa de apel stabilind corect că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile acestei forme de răspundere, respectiv nu este incidentă instituţia răspunderii civile delictuale a intimatelor.

Cu privire la D. S.A., dreptul de folosinţă asupra conductei de gaze nu poate fi asimilat faptei ilicite, întrucât acest drept este recunoscut expres prin lege intimatei, în calitate de concesionar al serviciului de distribuţie a gazelor naturale. Nici caracterul pretins gratuit al acestei folosinţe nu poate intra în sfera ilicitului civil, deoarece, pe de-o parte, toate obligaţiile de plată ale concesionarului sunt stabilite legal, iar adăugarea unei obligaţii de plată cu executare succesivă excede acestor dispoziţii; pe de altă parte, intimata a achitat deja despăgubirile stabilite în litigiul care s-a purtat între aceleaşi părţi şi care a fost judecat definitiv.

De asemenea, în ceea ce priveşte calificarea drept faptă ilicită a activităţii intimatei D. S.A. de branşare la conducta de gaze a unor noi consumatori, în perioada ce face obiectul acţiunii pendinte (29.10.2011 – 29.10.2014), instanţa de apel a stabilit că nu s-a probat nicio astfel de nouă racordare la reţeaua de gaze respectivă, prin urmare, nu poate fi vorba de caracterul ilicit al unei fapte care nu există.

Înalta Curte constată că, în mod judicios, prin decizia recurată au fost analizate susţinerile recurentei-reclamante cu privire la fapta ilicită, instanţa de apel interpretând corect, sistematic art. 108 prin raportare la întregul cuprins al Legii nr. 123/2012 şi concluzionând că nu se poate privi distinct fapta intimatei concesionare de racordare la conductă a unor noi consumatori şi cea de folosire a conductei de către aceeaşi intimată pentru distribuţia gazelor naturale către aceştia, întrucât scopul şi finalitatea celor două operaţiuni sunt aceleaşi, şi anume asigurarea dreptului de acces al consumatorului final la sistemul de distribuţie, drept garantat de lege.

Totodată, deşi nu era îndeplinită condiţia faptei ilicite, cumulul celor patru condiţii ale răspunderii civile delictuale nefiind întrunit, instanţa de apel a analizat şi condiţia prejudiciului invocat de recurentă, justificat prin imposibilitatea de a culege fructele bunului său.

Cu privire la prejudiciu, Înalta Curte reţine că nu au fost încălcate dispoziţiile de drept material incidente, dimpotrivă, instanţa de apel a aplicat prevederile speciale ale Legii nr. 123/2012 care reglementează restrângerile dreptului de proprietate al terţului asupra conductei de gaze. În considerarea caracterului activităţii de transport şi distribuţie a gazelor naturale drept serviciu public de interes naţional, recurenta-reclamantă nu poate exercita atributele dreptului de proprietate în mod exclusiv, cu încălcarea legii, ci cu stricta respectare a limitelor impuse de dispoziţiile speciale în materie.

Astfel, recurenta nu are dreptul de a schimba destinaţia bunului, este obligată să respecte dreptul de acces al consumatorilor la reţeaua de gaze, nu poate exploata direct conducta, întrucât nu deţine o licenţă corespunzătoare; totuşi, aceasta poate folosi conducta pentru propriul consum şi valorifica fructele bunului prin intermediul concesionarului serviciului de distribuţie, conform legii. Aşadar, nu se poate reţine o împiedicare în folosinţa bunului ce i-ar produce vreun prejudiciu.

Pe temeiul acestor considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală din perspectiva aplicării, faţă de intimata D. S.A., a dispoziţiilor de drept ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Cu privire la intimata B. S.A., pretinsa încălcare a normelor privind răspunderea civilă delictuală va fi analizată împreună cu ultima critică, care vizează doar raporturile juridice dintre recurentă şi această intimată.

Autoarea căii de atac a invocat, în susţinerea argumentelor sale privind incidenţa răspunderii civile delictuale, jurisprudenţă favorabilă a Curţii de Apel Cluj, a Curţii de Apel Timişoara şi a Tribunalului Cluj, arătând că într-unul dintre litigiile respective a fost parte chiar intimata D. S.A., decizia fiind pronunţată, în contradictoriu cu aceasta.

Înalta Curte reaminteşte că practica judiciară nu are valoare probatorie în sine şi nici nu reprezintă izvor de drept, întrucât Constituţia României proclamă principiul că judecătorul se supune numai legii şi, în cazuri particulare, potrivit normelor procesuale, acelor decizii date în interpretarea ori în interesul legii care au generalitate şi obligativitate. Aşadar, nu se poate reţine că, prin alte procese s-ar fi stabilit contrariul celor reţinute de instanţa de apel sau că anumite aspecte au fost interpretate diferit, în favoarea recurentei, în alte dosare, într-un anumit context, raportat la pretenţiile formulate şi la modul de derulare a raporturilor juridice dintre părţile acelor litigii, care nu ar fi de actualitate în litigiul de faţă.

Cu privire la intimatele din prezenta cauză, acestea nu au participat împreună la dezbaterile judiciare finalizate prin hotărârile judecătoreşti ce li se opun, în care au fost analizate anumite situaţii şi s-au pronunţat soluţii favorabile recurentei, iar efectul acestor hotărâri nu poate fi extins în prezenta cauză, astfel că, faţă de acestea, hotărârile invocate de recurentă se vor opune cu valoarea unui fapt juridic şi a unui mijloc de probă. De aceea, intimatele pot combate dezlegările date în hotărârile favorabile recurentei, câtă vreme fac dovada unei alte realităţi juridice.

O ultimă critică priveşte încălcarea normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă contractuală şi delictuală referitor la pretenţiile formulate de recurentă împotriva intimatei B. S.A.

Înalta Curtea reţine că, prin cererea formulată de societatea reclamantă împotriva acestei pârâte, a solicitat să fie obligată la restituirea taxei de distribuţie pentru perioada cuprinsă între 10 septembrie 2008 şi până la momentul la care va fi soluţionat prezentul litigiu, ulterior precizând că solicită doar sumele facturate până în luna ianuarie 2015 şi că temeiul juridic al cererii este răspunderea civilă delictuală.

Însă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, raporturile juridice dintre cele două părţi vizând taxa de distribuţie, îşi au izvorul în două contracte de furnizare, semnate de acestea în anul 2008 şi, respectiv 2012, prin care s-a stabilit obligaţia recurentei de a achita taxa de distribuţie.

Aşadar, din decizia recurată, rezultă că instanţa de prim control judiciar a aplicat corect dispoziţiile art. 1350 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora, dacă izvorul raportului juridic dintre părţi este contractul, răspunderea civilă contractuală se aplică cu prioritate, fiind nelegală incidenţa altor reguli care ar fi mai favorabile oricărei părţi. Întrucât cele două forme de răspundere au izvor şi premise diferite, acestea nu pot coexista cu privire la aceeaşi faptă/situaţie.

În speţă, Înalta Curtea constată că taxa de furnizare a fost prevăzută expres prin contractele de furnizare dintre părţi, fiind legal datorată de recurentă; totodată, acest cost se aplică pentru utilizarea de către recurentă nu doar a conductei proprietatea sa de 5,2 km, ci pentru întreaga reţea de gaze necesară pentru transportul şi distribuţia gazelor naturale de care beneficiază recurenta. De altfel, chiar aceasta afirmă că intimata B. S.A. trebuie să-i stabilească procentul din taxa de distribuţie raportat la lungimea totală a reţelei prin care trece gazul consumat, recunoscând indirect această realitate.

Prin urmare, este fără relevanţă şi excede analizei controlului de legalitate susţinerea potrivit căreia intimata trebuia să probeze faptul că gazele folosite de recurentă pentru consumul propriu trec şi prin alte conducte, întrucât simpla confirmare că gazele care o deservesc sunt transportate prin conducta sa, nu înseamnă recunoaşterea că trec şi prin alte conducte din reţea.

Deşi a reţinut corect incidenţa dispoziţiilor răspunderii civile contractuale, înlăturând aplicabilitatea în speţă a instituţiei răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a analizat totuşi pretenţiile recurentei-reclamante şi din perspectivă delictuală, reţinând că nu sunt întrunite condiţiile cumulative, întrucât reclamanta nu a probat caracterul cert al prejudiciului.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat, printre argumentele expuse în susţinerea criticilor care vizează raporturile sale juridice cu intimata B. S.A., nulitatea clauzei contractuale prin care a consimţit să plătească taxa de distribuţie, pentru cauză ilicită şi fraudă la lege. A susţinut faptul că acest motiv de nulitate poate fi cercetat de instanţă şi pe cale incidentală, având în vedere că litigiul are ca obiect rambursarea prestaţiilor încasate în temeiul unei clauze lovite de nulitate absolută, însă instanţa de apel nu a procedat în acest mod.

Cu privire la această critică, referitoare la nulitatea clauzei contractuale, Înalta Curte reţine că, pe parcursul judecăţii litigiului pendinte, până la formularea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă nu a invocat nulitatea vreunei clauze contractuale, instanţa de apel nefiind învestită cu un motiv de apel care să vizeze această critică şi, pe cale de consecinţă, nu putea analiza ceea ce nu s-a cerut.

Un argument important referitor la lipsa acestei critici din cererile formulate de reclamantă este temeiul juridic al acţiunii formulate împotriva pârâtei B. S.A., respectiv răspunderea civilă delictuală. Niciodată recurenta-reclamantă nu a formulat o pretenţie contractuală, negând în mod constant că izvorul pretenţiilor sale este contractul. Aceasta a afirmat permanent, chiar şi în cuprinsul motivelor de recurs, că prejudiciul pretins de la intimata B. S.A. a fost cauzat prin fapta de a încasa bani pentru utilizarea conductei, care are caracter ilicit, fiind contrară obligaţiei negative generale şi abstracte a terţilor de a nu aduce atingere dreptului său de proprietate.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Înalta Curte constată că aceste critici care vizează nulitatea clauzei contractuale pentru cauză ilicită şi fraudă la lege evocată de recurentă în memoriul de recurs a fost invocată omisso medio, aspectele respective nefiind sesizate în faza procesuală a apelului. Fiind invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului, deşi ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancţiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Întrucât nu este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., decizia atacată fiind dată cu respectarea dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. UZINELE MECANICE TIMIŞOARA S.A. împotriva deciziei civile nr. 419/A din 30 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2022.