Ministry of Transport Loses Bid to Annul Arbitral Award; High Court Strikes Appeal as Moot Under Article 489(2) and Awards Reduced Attorney Fees

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 66 din 15 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2019 s-a admis în parte acţiunea arbitrală formulată de reclamanta Asocierea A. S.A. – B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor şi s-a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantei sumele de: 403.312,43 euro plus TVA aferent în sumă de 76.629,36 euro, cu titlu de c/val a lucrărilor suplimentare de reparaţii efectuate la componenta rutieră; 26.829,03 euro, c/val. costurilor de finanţare, ce se va actualiza până la data de plăţii efective a debitului principal; 12.720,44 euro, cu titlu de TVA aferent valorii de 66.949,71 euro la care a fost obligat pârâtul prin sentinţa arbitrală nr. 71/2018; s-a dispus, de asemenea, obligarea pârâtului la plata sumelor de 102.482,79 RON şi 24.137,26 euro, cheltuieli de arbitrare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat acţiune în anulare Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin care a solicitat desfiinţarea sentinţei, precum şi suspendarea executării acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 129F/2021 din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în anulare formulată de reclamantul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei arbitrale nr. 66 din 15 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu pârâta A. S.A.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 129F/2021 din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, cuprinde motive contradictorii şi cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată că instanţa a reţinut prin considerente în mod eronat faptul că nu este aplicabilă în cauză clauza 20.6 alin. (1) lit. b) din Condiţiile generale ale Contractului nr. x/PT/009-01/2004 (Contractul), ignorând prevederile legale invocate de MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII la fond.

În opinia sa, contractul la care face referire reprezintă un contract administrativ în înţelesul legii contenciosului administrativ, iar verificarea legalităţii unor asemenea acte şi operaţiuni administrative intră în sfera de competenţă a instanţelor specializate de contencios administrativ, pe baza procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Mai mult, instanţa de fond a considerat că refuzul de a plăti sumele solicitate de reclamantă în dosarul arbitral nr. x/2019 nu reprezintă pretenţii izvorâte din nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri de către o autoritate publică.

Or, instituţia recurentă este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 ale H.G. nr. 370/2021, fiind evident că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 coroborate cu cele ale art. 96 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora litigiile în care una dintre părţi este autoritate publică centrală se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, în speţă, de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Cu privire la componenţa Tribunalului Arbitral, arată că instanţa a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile Anexei B la ofertă, însă prin dispoziţiile speciale ale contractului, respectiv clauza 20, "Revendicări Dispute şi Arbitraj", au fost modificate dispoziţiile Sub-Clauzei 20.6 - Arbitrajul din Condiţiile Generale ale Contractului, fiind eliminată prima propoziţie a primului paragraf a Sub-Clauzei 20.6 - Arbitrajul, ce a fost înlocuită astfel: "Cu excepţia litigiilor soluţionate pe cale amiabilă sau printr-o decizie a CAD, orice dispută privind contractul care va apărea, incluzând fără rezerve orice dispută privind încălcări ale angajamentului, reziliere sau invaliditate, va fi soluţionată în final prin intermediul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României".

Celelalte menţiuni ale Sub-Clauzei 20.6 - Arbitrajul din Condiţiile Generale ale Contractului au rămas neschimbate. Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 20.6 Arbitrajul, primul alineat lit. b), anterior menţionate, orice dispută privind contractul care va apărea, incluzând fără rezerve orice dispută privind încălcări ale angajamentului, reziliere sau invaliditate va fi soluţionată de către trei arbitri numiţi în conformitate cu prevederile Regulamentului menţionat în acest articol.

Aşadar, arată recurentul, în prevederile anterior enunţate se face vorbire de trei arbitri, iar nu la unul singur (arbitru unic), însă hotărârea arbitrală a fost soluţionată de către un singur arbitru.

Menţionează că părţile sunt ţinute să respecte întocmai contractul, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda, contractul fiind legea părţilor; că dispoziţii se completează cu prevederile art. 556 C. proc. civ., care menţionează că părţile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de mai mulţi arbitri, care trebuie să fie întotdeauna în număr impar; iar dacă părţile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea - supraarbitrul - desemnat de cei 2 arbitri.

Astfel, rezultă că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile pct. 2 din Contractul nr. x/2004 şi a apreciat faptul că dispoziţiile din Oferta formulată de către Asocierea A. S.A. şi B. în prezenta cauză, prevalează, prioritate având dispoziţiile din ofertă, iar nu cele din contract.

Solicită a se observa că nici în ceea ce priveşte excepţiile invocate de MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII prin întâmpinare, nici în ceea ce priveşte soluţia de admitere în parte a acţiunii arbitrale, tribunalul arbitral nu a motivat în fapt şi în drept, arbitrul nefăcând altceva decât să prezinte situaţia de fapt pentru fiecare chestiune dedusă judecăţii, fără a arăta temeiul juridic sau raţionamentul logico-juridic care a dus la pronunţarea soluţiei.

Intimata-pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.: "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.: "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.: "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speţă, recurentul-reclamant a susţinut generic că hotărârea atacată "cuprinde motive contradictorii şi cuprinde numai motive străine de natura cauzei", fără a indica punctual considerentele pretins contradictorii, fără a arăta în concret motivele străine de natura cauzei, fără a oferi o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., aspectele menţionate fiind invocate strict formal.

Totodată, recurentul-reclamant a indicat formal în susţinerea recursului şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinţei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

De altfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa sentinţei atacate, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti asupra acţiunii în anulare şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

În concret, criticile din cererea de recurs reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din acţiunea în anulare exercitată împotriva sentinţei arbitrale.

Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor hotărârii recurate.

Ca atare, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din acţiunea în anulare, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea sentinţei recurate, nu întruneşte cerinţa anterior menţionată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentului nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII împotriva sentinţei civile nr. 129F/2021 din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Referitor la cererea privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat de la suma de 40.969,44 RON, la suma de 25.000 RON.

Potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să achite cheltuielile de judecată, iar "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, partea care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea unor cheltuieli de judecată, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune şi în dreptul intern.

Realitatea şi necesitatea cheltuielilor ţin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obţine serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanţie a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputaţia celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

În raport cu obiectul cauzei, cu durata procesului, cu apărările făcute de apărătorul intimatei A. S.A., instanţa apreciază ca rezonabilă plata unui onorariu în sumă de 25000 RON.

Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga pe recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII la plata sumei de 25000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial redus, către intimata-pârâtă A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII împotriva sentinţei civile nr. 129F/2021 din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Obligă recurentul-reclamant MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII la plata sumei de 25000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial redus, către intimata-pârâtă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2022.