Cassation dismissed for contractual damages claim barred by statute of limitations

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18.03.2021, sub nr. x/2021, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii IFN S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 211.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material produs în executarea convenţiei-cadru plafon de garantare nr. 84/465/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 1836/30.06.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepţia de prescripţie. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii IFN S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.A..

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel apelanta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN.

Prin decizia civilă nr. 651 din 13 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN.

Împotriva deciziei din apel, a formulat recurs FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine că decizia atacată constituie sub aspectul motivării o simplă reiterare a considerentelor sentinţei primei instanţe şi a susţinerilor intimatei şi că instanţa de apel nu a examinat în niciun fel criticile din conţinutul căii de atac devolutive. Totodată, recurenta arată că deşi a criticat hotărârea primei instanţe pentru lipsa analizei naturii juridice a relaţiilor contractuale dintre părţi, instanţa de prim control judiciar a reluat considerentele din sentinţa pronunţată fără a prezenta un raţionament propriu şi fără a răspunde criticilor. De asemenea, potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel trebuia să analizeze din nou cauza şi să raspundă argumentat la criticile şi mijloacele de apărare invocate. Or, susţine recurenta, instanţa de apel nu a analizat punctual criticile invocate de către aceasta, soluţia cuprinsă în dispozitiv fiind nemotivată. Totodată, în opinia recurentei instanţa de apel nu a analizat critica esenţială formulată de către aceasta cu privire la faptul că nu putea să prevadă la momentul plăţii garanţiei că banca nu va relua executarea silită sau nu va preda titlurile în cazul renunţării la executare.

Sub un alt aspect, recurenta critică aplicarea în mod greşit de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Autoarea recursului susţine că instanţa de apel, nesocotind acţiunea în răspundere contractuală cu care a fost sesizată, a construit întreg raţionamentul cu privire la momentul începerii termenului de prescripţiee pe susţinerile intimatei, fără a analiza prevederile convenţionale aplicabile faţă de data plăţii garanţiei, respectiv 23.12.2011. În acest sens, arată că art. 7.7 din Convenţie a fost radical modificat prin art. IX din actul adiţional nr. x/5.04.2011, iar prin art. X al aceluiaşi act adiţional a fost introdus un nou capitol cu privire la împărţirea riscului de credit între banca şi Fond. Or, susţine recurenta, din probele administrate în cauză rezultă că dupa efectuarea plăţii, aceasta a iniţiat demersurile de recuperare a creanţei, solicitând executorului bancar să dispună înscrierea creanţei în dosarul de executare nr. x/2011. În final, recurenta solicită să se constate lipsa motivării hotărârii atacate, arătând că instanţa de apel a preluat statuările Tribunalului fără a examina raportul juridic dedus judecăţii şi fără să arate motivele pentru care s-au înlăturat criticile acesteia, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

O altă critică vizează încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material. Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat dispoziţii convenţionale care nu corespund situaţiei juridice deduse judecăţii, reţinând în mod eronat dispoziţiile art. 7.7 din convenţie, aşa cum erau prevăzute înainte de 5.04.2011. Mai susţine recurenta că în cauză sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 969 alin. (1) C. civ. din 1864 şi art. 1350 din Noul C. civ., în sensul că intimata prin fapta sa ilicită de neurmărire a recuperării sumelor a produs un prejudiciu constând în suma achitată cu titlu de garanţie, aceasta fiind de drept în întârziere şi neexistând o clauză exoneratoare de răspundere stipulată de părţi. În opinia recurentei instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de interpretare a contractelor, pronunţând o hotărâre lipsită de suport legal. Astfel, recurenta arată că în mod eronat s-a reţinut în decizia atacată că prin demersurile efectuate de către aceasta de solicitare a informaţiilor demarate în 2012 a admis indirect naşterea dreptului la acţiune încă din 23.12.2011, ignorându-se voinţa părţilor şi reinterpretând prevederile contractuale cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit recurentei.

Totodată, susţine recurenta, nu se poate afirma că termenul de prescripţie a început să curgă la 23 decembrie 2011, când a fost plătită garanţia, întrucât banca a pretins că dosarele de executare sunt active şi a comunicat abia la 04.01.2019 că acestea au fost închise în anul 2014. De asemnea, recurenta consideră că modul în care părţile au înţeles să reglementeze aceste obligaţii nu poate fi cenzurat de instanţă, faţă de prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.. Recurenta susţine că instanţa de apel nu arată motivele pentru care a înlăturat toate apărările cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi nici nu a analizat condiţiile răspunderii contractuale, nefiind stabilit momentul la care a fost cunoscut prejudiciul.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a modificat în mod nelegal convenţia cu nerespectarea art. 969 şi art. 970 C. civ.

În concluzie, recurenta arată că în cauză prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă abia la data la care banca a informat-o cu privire la închiderea dosarelor de executare silită, respectiv la 04.01.2019, acesta fiind momentul la care aceasta a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului, săvârşirea faptei ilicite şi persoana responsabilă, astfel încât formularea prezentei acţiuni la 17.03.2021 a respectat termenul general de prescripţie de 3 ani.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata – pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuiaca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate privind nemotivarea deciziei recurate care pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum şi critici de nelegalitate cu privire la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare invocat de către recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi care vizează nemotivarea hotărârii, nu poate fi reţinut.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia atacată constituie sub aspectul motivării o simplă reiterare a considerentelor sentinţei primei instanţe şi a susţinerilor intimatei şi că instanţa de apel nu a examinat în niciun fel criticile din conţinutul căii de atac devolutive.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a analizat criticile formulate prin apelul declarat şi a expus considerentele în susţinerea soluţiei pronunţate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din decizia recurată.

Totodată, contrar susţinerilor prin care se arată că instanţa de prim control judiciar a reluat considerentele din sentinţa pronunţată fără a prezenta un raţionament propriu şi fără a răspunde argumentat la criticile şi mijloacele de apărare invocate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat ample argumente pentru care a respins apelul formulat de recurenta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN.

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Aşadar, faptul că instanţa de apel a confirmat, în urma analizei proprii, raţionamentul primei instanţe, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecăţii, cu respectarea prevederilor legale incidente şi pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale.

În ceea ce priveşte criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează momentul de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu vor fi însuşite de Înalta Curte deoarece instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Aplicând prevederile art. 3 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 la situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data la care recurenta-reclamantă a cunoscut paguba şi pe pe persoana responsabilă de aceasta, respectiv 23.12.2011, data când a făcut plata garanţiei către intimata-pârâtă şi totodată data începând cu care recurenta, subrogată în drepturile intimatei, putea proceda la valorificarea creanţei, astfel că, în mod corect, curtea de apel a respins apelul pe acest aspect.

Astfel cum s-a stabilit în doctrină şi jurisprudenţă, prescripţia extinctivă se întemeiază pe culpa titularului unui drept subiectiv care neglijează exerciţiul acestuia înăuntrul termenului legal, având caracter de sancţiune, sens în care Înalta Curte reţine că în mod legal a constatat Curtea de apel că încă din momentul plăţii garanţiei recurenta-reclamantă a cunoscut paguba creată în patrimoniul său şi persoana responsabilă, respectiv intimata prin omisiunea predării anumitor înscrisuri necesare recurentei pentru valorificarea drepturilor sale.

Aşadar, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Referitor la criticile recurentei-reclamante prin care susţine că instanţa de apel a aplicat dispoziţii convenţionale care nu corespund situaţiei juridice deduse judecăţii, reţinând în mod eronat dispoziţiile art. 7.7 din convenţie, aşa cum erau prevăzute înainte de data de 5.04.2011 şi că instanţa de apel a modificat în mod nelegal convenţia cu nerespectarea art. 969 şi art. 970 C. civ., Înalta Curte constată, că în realitate, recurenta îşi manifestă nemulţumirea faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat. Având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-reclamantă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele referitoare la situaţia de fapt stabilită de aceasta, nu pot forma suportul unei analize, deoarece aspectele pe care le invocă recurenta reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanţa de recurs nu se poate pronunţa.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cu care instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ignorând voinţa părţilor şi reinterpretând prevederile contractuale, instanţa supremă constată că nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate şi nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, recurenta nu arată concret de ce a fost încălcat rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În realitate partea îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat actele încheiate de părţi şi probele administrate în cauză. Or, administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile. Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, în sensul că nu pot fi susţinute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecinţă, instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. şi sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN împotriva deciziei civile nr. 651 din 13 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN împotriva deciziei civile nr. 651 din 13 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2022.