Insurer liable for fatal-accident damages; both appeals rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursurilor, constată şi reţine următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – secţia Civilă la 15.02.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. şi intervenientul-forţat C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumelor de 4.531,11 RON, reprezentând daune materiale şi de 900.000 RON, cu titlu de daune morale şi a penalităţilor în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

La 16.05.2017, D., E., prin reprezentanţi legali D. şi F., G., F. şi H. au formulat cerere de intervenţie principală, solicitând obligarea pârâtei la plata către D. a sumelor de 900.000 RON, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiicei sale şi de 7.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru vătămarea corporală suferită, către E. a sumei de 900.000 RON, reprezentând daune morale şi către G., F. şi H. a sumei de câte 200.000 RON pentru fiecare, cu titlu de despăgubiri morale; au mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 4.950 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi de 4.950 RON/lună, cu titlu de prestaţie periodică către D..

Prin încheierea din 26.06.2017, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a admis în principiu cererea de intervenţie principală.

Prin sentinţa civilă nr. 1337/02.05.2018, Tribunalul Ilfov – secţia Civilă a admis în parte acţiunea şi cererea de intervenţie principală, a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele de 540,80 RON, reprezentând daune materiale şi de 450.000 RON, cu titlu de daune morale, intervenientei D. sumele de 4.950 RON, reprezentând daune materiale şi de 450.000 RON, cu titlu de daune morale, intervenientei E. suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale, intervenienţilor G., F. şi H. câte 100.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; a obligat pârâta la plata către intervenienta D. a sumelor de 2.000.000 RON, cu titlu de daune morale şi de 2.500 RON, cu titlu de prestaţie periodică lunară; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata diferenţei de 3.990,31 RON, cu titlu de daune materiale şi cererea intervenienţilor de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

2. Împotriva acestei decizii, au declarat apel atât reclamantul şi intervenienţii, cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 91A/23.01.2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a obligat pârâta să plătească cu titlu de daune morale sumele de 150.000 RON către reclamantul A., de 150.000 RON către interveninenta D., de 25.000 RON către intervenienta E., de 10.000 RON către intervenientul F., de 10.000 RON către intervenienta G. şi de 10.000 RON către intervenienta H., penalităţi de întârziere de 0.2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive până la data plăţii despăgubirilor şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

3. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamantul şi intervenienţii, cât şi pârâta.

Prin decizia nr. 2601/16.12.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant şi intervenienţi, a admis recursul pârâtei, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că nu a fost examinată modalitatea în care tribunalul a analizat incidenţa art. 1.371 C. civ., referitoare la culpa la mărirea prejudiciului.

4. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1330A/21.09.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta să plătească cu titlu de daune morale sumele de 150.000 RON către reclamantul A., de 150.000 RON către intervenienta D., de 25.000 RON către intervenienta E., de 10.000 RON către intervenientul F., de 10.000 RON către intervenienta G. şi de 10.000 RON către intervenienta H., de 1.000.000 RON către intervenienta D. şi a sumei de 1.250 RON, cu titlu de prestaţie periodică lunară, penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive până la data plăţii despăgubirilor; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

5. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamantul şi intervenienţii, cât şi pârâta.

Prin memoriul lor de recurs, reclamantul şi intervenienţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au invocat nemotivarea deciziei atacate şi au arătat că, la cuantificarea despăgubirilor morale, instanţa de apel nu a analizat susţinerile intervenientei D. privind imposibilitatea recuperării sale, lipsa activităţilor sociale pe care aceasta le avea înainte de producerea accidentului, ocuparea unui loc de muncă, reducând considerabil despăgubirile acordate acesteia.

Recurenţii au mai relevat că decizia recurată nu este motivată nici cu privire la susţinerile lor vizând starea de fapt reţinută printr-o hotărâre penală definitivă, în contextul în care instanţa civilă este ţinută de această decizie.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., au afirmat că există autoritate de lucru judecat, cu privire la persoana făptuitorului şi culpa exclusivă a acestuia, sens în care au făcut trimitere la decizia penală pronunţată în dosarul nr. x/2017, de către Curtea de Apel Ploieşti – secţia penală, prin care intervenientul-forţat a fost condamnat.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a criticat hotărârea recurată din perspectiva nemotivării, potrivit exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 C.E.D.O., dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului.

Potrivit recurentei-pârâte, din motivarea deciziei reiese fie faptul că instanţa de apel nu a stabilit corect situaţia de fapt, fie sunt prezentate motive vădit contradictorii.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată nu este motivată în privinţa daunelor morale, în condiţiile în care instanţa de apel nu face nicio referire la jurisprudenţă, fără a arăta criteriile obiective care au determinat pronunţarea soluţiei. Astfel, nu sunt dezvoltate motivele pentru care a considerat că sumele de câte 150.000 RON, acordate părinţilor victimei, sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudenţa constantă.

În continuare, a arătat că în rejudecare instanţa de apel a făcut doar aplicarea art. 1.371 C. civ., raportându-se însă la aceleaşi sume acordate anterior.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a evidenţiat că, deşi victima decedată nu purta centura de siguranţă la momentul producerii evenimentului rutier, totuşi, în rejudecare, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 1.371 C. civ. atunci când a cuantificat despăgubirile morale pentru reclamant şi intervenienţi.

În acest context, recurenta-pârâtă a subliniat că, dacă instanţa de apel a redus la jumătate despăgubirea acordată persoanei vătămate, atunci acelaşi principiu trebuia avut în vedere şi la stabilirea despăgubirilor pentru celelalte persoane fizice. De altfel, nici cu privire la reţinerea unei culpe egale şi concurente în sarcina intervenientei nu sunt prezentate argumentele corespunzătoare, instanţa rezumându-se la înjumătăţirea despăgubirilor acordate, în condiţiile în care, în etapa apelului după casare, au solicitat reţinerea unui anumit procent de culpă în sarcina intervenientei.

Conchizând, a arătat că, în rejudecare, instanţa de apel nu a mai avut în vedere la stabilirea despăgubirilor niciuna dintre deciziile pe care le-a evocat, în baza art. 50 din Norma C.S.A. nr. 23/2014, motiv pentru care dispoziţia dată este eronată, ca urmare a unei interpretări eronate a mai multor norme legale.

Recurentul-reclamant şi recurenţii-intervenienţi au depus la dosar întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea recursului acesteia.

Recurenta-pârâtă a înregistrat la dosar întâmpinare la recursul reclamantului şi intervenienţilor, prin care a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Recurenţii – persoane fizice – au răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor; de asemenea, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor. Acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport, însă nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 20.09.2022, Înalta Curte a respins excepţia netimbrării recursului declarat de reclamant şi intervenienţi, a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului acestora, a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate a fost respinsă, pentru argumentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant şi recurenţii-intervenienţi au indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum şi atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Circumscris primului motiv de nelegalitate, autorii căii de atac au susţinut că, motivarea instanţei de prim control judiciar a fost sumară, întrucât, la cuantificarea despăgubirilor nu au fost examinate susţinerile referitoare la starea intervenientei D., respectiv imposibilitatea de recuperare, lipsa activităţilor sociale, ocuparea unui loc de muncă şi dependenţa de echipamente medicale şi de îngrijirea altei persoane.

În subsecvenţa acestei critici, au mai relevat că instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a respins susţinerile părţilor referitoare la starea de fapt reţinută printr-o hotărâre penală şi nici pe cele cu privire la reţinerea unei culpe egale şi concurente în sarcina intervenientei, rezumându-se la înjumătăţirea despăgubirilor acordate, în condiţiile în care, în rejudecarea apelului după casare, au solicitat reţinerea unui alt procent de culpă în sarcina intervenientei.

Analiza deciziei recurate infirmă însă o atare teză, deoarece instanţa de apel a analizat cauza, în raport cu legislaţia incidentă şi cu probatoriul administrat, a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în concordanţă cu soluţia pronunţată.

Înalta Curte notează că, nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea pot fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt statuate nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute.

Prin urmare, nu se poate constata drept o lipsă a motivării faptul că instanţa de apel a reţinut doar acele argumente care i-au susţinut raţionamentul judiciar, acestea fiind cele apreciate ca pertinente rezolvării cauzei.

În acest sens, sub aspectul cuantificării daunelor morale şi în acord cu îndrumările prin decizia de casare, instanţa de apel a determinat, prioritar, în ce măsură sunt incidente prevederile art. 1.371 C. civ., privind culpa la mărirea prejudiciului.

În considerarea acestor repere, instanţa de apel a examinat cauza, în raport cu dispoziţiile art. 1.371 C. civ. şi ale art. 28 din Norma nr. 23/2014 şi probele administrate, apreciind că din interpretarea acestora cele două persoane – D. şi I. – au contribuit la mărirea prejudiciului prin ricoşeu, respectiv a prejudiciului direct, urmare a nerespectării obligaţiei de a purta centura de siguranţă, în conformitate cu art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002.

De aceea, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că dispoziţia de diminuare a daunelor este motivată.

Următoarea chestiune criticată, integrată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se referă la existenţa autorităţii de lucru judecat cu privire la persoana făptuitorului şi culpa exclusivă a acestuia, sens în care s-a făcut trimitere la decizia penală nr. 37/19.01.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Ploieşti – secţia penală. Aceasta nu va mai fi analizată, în condiţiile în care conform celor menţionate în practicaua deciziei această critică nu a mai fost susţinută.

Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat de recurenţi nu fundamentează casarea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant şi intervenienţi ca nefondat.

În privinţa recursului declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă reţine că s-au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă ipoteza vizând lipsa motivării deciziei şi susţine că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la jurisprudenţă, astfel că nu rezultă motivele pentru care a considerat că sumele de câte 150.000 RON, acordate părinţilor victimei I., sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile statuate de jurisprudenţă.

Această critică este nefondată.

Înalta Curte notează că nivelul daunelor morale a fost stabilit de instanţa de apel, în urma propriei evaluări a consecinţelor negative suferite în plan fizic, psihic şi afectiv de către reclamant şi intervenienţi, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care acestea au fost lezate şi a intensităţii cu care aceştia au perceput consecinţele evenimentului rutier, fiind individualizate valoric pe criterii de echilibru, echitate şi rezonabilitate, consacrate de jurisprudenţa C.E.D.O.

În funcţie de aceste repere şi raportându-se la jurisprudenţa în materie, sub aspectul cuantificării daunelor morale şi reevaluarea acestora, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1.391 şi ale art. 1.371 C. civ., în condiţiile reţinerii culpei la mărirea prejudiciului a victimei I., argumentând că acordarea sumei de câte 150.000 RON pentru părinţi, respectiv a sumei de 25.000 RON pentru sora acesteia şi a câte 10.000 RON pentru bunicii victimei întruneşte condiţiile de rezonabilitate.

Înalta Curte constată că dispoziţia dată de instanţa de apel sub acest aspect este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Un alt set de critici invocate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 1.371 C. civ., în ce priveşte stabilirea despăgubirilor morale pentru părinţii persoanei decedate, respectiv ceilalţi intervenienţi.

În acest sens, sub aspectul cuantificării daunelor morale acordate persoanelor fizice, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel trebuia să aplice acelaşi principiu de reducere la jumătate a despăgubirilor acordate persoanelor fizice, ca şi în cazul intervenientei D..

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1.371, raportat la art. 1.391 C. civ. au fost corect aplicate, instanţa de apel, stabilind un just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, astfel cum a rezultat din circumstanţele cauzei şi probele administrate de părţi, a căror analiză este exclusă în această etapă procesuală.

Din această perspectivă, se impune precizarea că, în considerarea specificului acestei căi de atac, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., referitoare exclusiv la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile reclamantului şi intervenienţilor, precum şi recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi intervenienţii G., F., D., H. şi E., prin reprezentanţi legali D. şi A., precum şi de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1330A/21.09.2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2022.