Classification of credit contract commissions as main object versus abusive clauses under consumer credit law

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 28.07.2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.7 teza a II-a, art. 4.11, art. 6.2, art. 8.1 şi art. 11.1 din contractul de credit nr. x/14.03.2008, art. 2.3.5, art. 2.3.6, art. 2.3.7 şi art. 2.3.8 din condiţiile generale, să constate intervenită teoria impreviziunii, iar în subsidiar adaptarea contractului, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumelor încasate în mod nelegal în temeiul clauzelor contractuale abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data încasării de către pârâtă a fiecărei sume de bani până la data restituirii acestora.

La 15.02.2016 reclamanţii şi-au modificat acţiunea, solicitând şi constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei inserate la art. 1.1 lit. b), art. 5.1, rap. la art. 5.4. teza finală din condiţiile generale şi să dispună stabilizarea cursului de schimb franc elveţian-leu la momentul semnării contractului, pentru întreaga perioadă de derulare a acestuia şi restituirea sumelor achitate excedentar, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data încasării de către pârâtă a fiecărei sume de bani până la data restituirii acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 1037/27.03.2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea modificată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.7 teza II-a, art. 6 pct. 2, art. 11.1 şi art. 1.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/14.03.2008 şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de procesare şi comision de administrare, la care se adaugă şi dobânda legală aferentă debitului; a respins în rest acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1350A/22.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, cu unanimitate, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor inserate la art. 4.7 teza a II-a, art. 6 pct. 2, art. 1.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/14.03.2008 şi capătul privind restituirea sumelor percepute de către pârâtă în baza clauzelor enunţate; a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzei inserate la art. 2.3.5 din condiţiile generale; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 837 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În complet de divergenţă, cu opinie majoritară, a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzei de la de 4.11 din contract, în ceea ce priveşte sintagma "conform deciziei interne a băncii".

3. Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia nr. 1017/15.04.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis recursul, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtă, numai în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de procesare; a menţinut în rest celelalte dispoziţii.

4. În rejudecare, prin decizia nr. 1493A/08.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a menţinut din sentinţa apelată şi dispoziţiile referitoare la constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzelor privind comisionul de administrare şi comisionul de procesare, precum şi dispoziţia de restituire a sumelor percepute de către pârâtă, cu titlu de comisioane de procesare şi de administrare, la care se adaugă şi dobânda legală aferentă, calculată de la datele încasării şi până la data restituirii efective. A obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

5. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, C. S.A. solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că decizia recurată nu este motivată corespunzător criticilor pe care le-a învederat şi nici nu sunt aduse argumente proprii în afara celor preluate din decizia de trimitere, ceea ce echivalează practic cu o lipsă a motivării.

A susţinut că îndrumările date prin decizia de casare au fost clare, în sensul de a se verifica care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul celor două comisioane, să identifice motivele perceperii lor şi să analizeze dacă aceste comisioane au corespondent în realitate. Or, o astfel de examinare nu a avut loc, ci instanţa de prim control judiciar doar a preluat motivarea instanţei supreme, concluzionând ca sentinţa tribunalului este legală şi temeinică.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a răspuns doar motivului de apel referitor la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu referire la includerea celor două comisioane în obiectul principal al contractului şi excluderea acestora de la control, restul motivelor vizând condiţia caracterului clar şi inteligibil, respectiv dezechilibrul semnificativ au rămas neanalizate.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile prevăzute art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, cu ignorarea jurisprudenţei comunitare.

În acest sens, a relevat că în mod greşit s-a apreciat că aceste comisioane nu fac parte din obiectul contractului, având în vedere conţinutul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 48/2008, dar şi jurisprudenţa instanţei supreme.

Evocând art. 501 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a subliniat că instanţa de apel, în rejudecare, a fost învestită să verifice care sunt serviciile pentru care s-a stipulat în contract perceperea celor două comisioane şi dacă acestea au corespondent în realitate. Astfel, dacă s-ar fi reanalizat probele în raport cu reperele stabilite prin decizia de casare, instanţa de apel ar fi avut toate elementele necesare pentru a reţine că dispoziţiile contractuale privind cele două comisioane sunt clare şi inteligibile, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al naturii contraprestaţiilor, nefiind utilizaţi termeni de o tehnicitate deosebită, fiind facil pentru un consumator mediu şi avizat să înţeleagă din chiar denumirea acestora, ca şi din celelalte clauze ale contractului, care sunt prestaţiile echivalente ale părţilor, chiar dacă operaţiunile nu au fost descrise exhaustiv.

În continuare, a făcut trimitere la cauza C-621/17, cu precizarea că instanţa de apel a ignorat-o, deşi trebuia să facă aplicarea dreptului european şi a deciziilor preliminare, care au caracter obligatoriu, conform art. 148 alin. (2) din Constituţie, subliniind că arătarea în contract a cuantumului comisionului, a metodei de calcul şi a datei scadente, sunt condiţii suficiente pentru a constata că această clauză nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind necesară o detaliere a activităţilor prestate de bancă în cadrul clauzei respective.

Potrivit recurentei, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, întrucât cuantumul, metoda de calcul şi data scadenţei a comisionului de administrare a fost arătat în graficul de rambursare, iar, în privinţa celui de acordare la art. 1.1. lit. b) din contract a fost precizat cuantumul acestuia.

A mai susţinut că, la încheierea contractului intimaţii-reclamanţi au fost în măsură să aprecieze pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice rezultate din contract. De altfel, nu a fost dovedit nici dezechilibrul semnificativ între prestaţiile dintre părţi şi nici reaua-credinţă a băncii.

De asemenea a invocat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu referire la cauzele C-415/11, C-224/19 şi C-259/19, prin prisma cărora evidenţiază că a făcut dovada serviciilor furnizate, a întocmit oferta şi dosarul de creditare, a verificat informaţiile furnizate de consumatori, garanţiile, iar pe parcursul derulării contractului a calculat dobânzile, a înştiinţat intimaţii cu privire la valoarea prestaţiilor lunare, a verificat plăţile, a încheiat acte adiţionale şi a emis înştiinţări referitoare la derularea contractului. Astfel, nici din perspectiva prestaţiilor efective furnizate de banca nu se identifică un dezechilibru între prestaţiile corelative ale părţilor.

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului care a fost redactat şi comunicat părţilor, însă nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Reţinând întrunite exigenţele art. 4 din Legea nr. 193/2000, în rejudecare, instanţa de apel a menţinut din sentinţa apelată şi dispoziţiile referitoare la constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor vizând comisioanele de procesare şi de administrare inserate în contractul de credit nr. x/14.03.2008, precum şi dispoziţia de restituire a sumelor de bani percepute în baza acestora, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării până la data restituirii efective.

Criticând hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu a expus propriul său raţionament în motivarea deciziei pronunţate, ci doar a preluat motivarea instanţei supreme, concluzionând că sentinţa tribunalului este legală şi temeinică.

Analiza deciziei recurate relevă că instanţa de apel, în prezentarea raţionamentului său juridic, a determinat, prioritar, în ce măsură sunt aplicabile clauzelor privind comisioanele de procesare şi administrare prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin raportare la decizia preliminară dată în cauza C-143/13 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, reţinând că respectivele clauze nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiilor de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu.

În funcţie de aceste repere, în acord cu limitele din decizia de casare, instanţa de apel a examinat cauza, sens în care a prezentat argumentat motivele pentru care a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în privinţa comisioanelor de procesare şi de administrare.

Aşadar, nu se poate reţine că analiza devolutivă a fost sumară sau că s-a limitat doar a constata că sentinţa apelată este temeinică şi legală, în condiţiile în care decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Următoarele chestiuni criticate, integrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greşita aplicare, în calea de atac devolutivă, a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, în ce priveşte cele două clauze, cu ignorarea jurisprudenţei comunitare.

În acest sens, recurenta-pârâtă a afirmat că cele două comisioane fac parte din obiectul principal al contractului, fiind exprimate clar şi inteligibil, astfel că sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în conformitate cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a stabilit în mod just că aceste comisioane referitoare la perceperea comisioanelor de procesare şi de administrare nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind aplicabil nici alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului.

De aceea, critica recurentei nu poate fi primită, în condiţiile în care clauzele în discuţie nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind o prestaţie esenţială a convenţiilor de credit, ci o prestaţie cu caracter accesoriu.

În subsecvenţa acestei critici, recurenta a mai relevat că, instanţa de apel nu a examinat elementele specifice pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, astfel cum au fost clarificate prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, în raport cu dezlegările date prin decizia de casare. Conform recurentei aceste clauze stabilesc în mod neîndoielnic scopul perceperii comisioanelor, metoda de calcul şi scadenţa fiind evidentă funcţionarea concretă a mecanismului în cuprinsul contractului.

Înalta Curte notează că, în primul ciclu procesual, a fost pronunţată decizia nr. 1017/15.04.2021, prin care instanţa supremă a constatat că la art. 6.1 şi art. 6.2 din contract au fost înserate clauze care nu au fost negociate cu consumatorul, iar în cuprinsul contractului nu au fost specificate elementele care ar fi justificat raţiunea stabilirii comisioanelor de procesare şi de administrare, lipsa contraprestaţiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte serviciile prestate de bancă în schimbul perceperii lor, clauzele având un caracter preformulat. Totodată, s-a arătat că aceste două clauze nu respectă exigenţele bunei-credinţe şi vatămă interesele patrimoniale ale reclamanţilor, astfel că au caracter abuziv, având în vedere că motivaţia perceperii lor nu rezultă şi nici este justificată în cuprinsul contractului.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel a reiterat problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, evidenţiindu-le pe cele intrate în puterea lucrului judecat, respectiv chestiunile referitoare la cerinţa caracterului clar şi inteligibil a clauzelor, a dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe, având în vedere perceperea comisioanelor de procesare şi de administrare pentru activităţi pe care banca oricum trebuie să le presteze în cazul oricărui contract, în condiţiile în care încasează şi preţul acestuia respectiv dobânda. În acest context, al stabilirii, cu caracter obligatoriu, a îndeplinirii condiţiilor dezechilibrului semnificativ şi lipsei bunei-credinţe, reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a reţinut legalitatea sentinţei apelate, în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzelor aflate în discuţie.

Raportând criticile recurentei la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor obligatorii şi dezlegărilor în drept ale instanţei de recurs, cu respectarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia "După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Înalta Curte notează că, instanţa de apel, fiind ţinută de dezlegările date prin decizia de casare, a reiterat considerentele relevante în combaterea criticilor formulate de pârâtă cu privire la modalitatea de redactare a clauzelor şi presupusele contraprestaţii ale sale, în justificarea perceperii comisioanelor.

De aceea, argumentele recurentei-pârâte privind modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate, în raport cu elementele specifice clarificate în decizia preliminară dată în cauza C-621/17 – cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitate ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său – vor fi înlăturate, deoarece instanţa de apel a avut în vedere caracterul obligatoriu a deciziei de casare, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra îndeplinirii cerinţelor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Cererea intimaţilor de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca neîntemeiată, în conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., având în vedere lipsa dovezilor privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1493A/08.10.2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Respinge cererea intimaţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2022.