Validity of credit guarantee signed by bank in dual capacity: sufficiency of preamble authority vs. express signature and scope of conventional subrogation clause

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 25.11.2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Creditului Rural I.F.N. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 229.133,35 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. la data plăţii şi la penalităţi de 0,015% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii până la data achitării integrale a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1199/21.07.2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată.

2. Împotriva sentinţei, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 83/19.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa civilă, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 229.133,35 euro în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plăţii şi a penalităţilor de întârziere de 0,015% pe zi, începând cu 25.11.2019 şi până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata sumei de 22.005,66 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii civile, pârâtul Fondul de Garantare a Creditului Rural I.F.N. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. după prezentarea situaţiei de fapt, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 1.270, coroborate cu cele ale art. 1.166, art. 1.241, art. 1.517, art. 1.556, art. 2.282 şi art. 2.388 C. civ., reţinând că ar fi suficientă menţiunea expresă în preambulul contractelor de garanţie privind împuternicirea băncii de a semna în numele şi pe seama pârâtului, iar lipsa menţiunii din dreptul semnăturii reprezentantului băncii privind semnarea în numele şi pe seama pârâtului nu l-ar lipsi de dreptul de a pune în executare silită contractele de garanţie.

Potrivit recurentului, în lipsa unui acord de voinţă exprimat valabil în ce-l priveşte, în condiţiile art. 1.166 şi art. 1.241 C. civ., intervine sancţiunea nulităţii absolute a contractului de garanţie, cu consecinţa neconstituirii acestor garanţii şi în favoarea sa.

Un alt set de critici se referă la încălcarea art. 1.270 C. civ., coroborat cu art. 1.594 C. civ., din perspectiva cărora recurentul a afirmat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că art. 16 din contractul de garantare ar transpune contractual dispoziţiile art. 1.594 C. civ., care reglementează instituţia subrogaţiei convenţionale consimţite de creditor şi că a dobândit calitatea de cocreditor de la momentul plăţii şi al subrogării în drepturile băncii, iar nu odată cu încheierea contractelor de garanţie; precum şi că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurentul a răspuns la întâmpinare.

Ulterior, prin notele scrise depuse la dosar, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar recurentul a răspuns prin concluzii scrise, solicitând respingerea excepţiei.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, urmând a o respinge, întrucât din conţinutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a raţionamentului care stă la baza prezentei decizii, situaţia de fapt constă în încheierea între părţi a unei convenţii de lucru, ce poartă nr. 1405/16.03.2010/3487/18.03.2010, prin care pârâtul s-a obligat să preia riscul nerambursării creditelor acordate de reclamantă persoanelor fizice şi juridice indicate la pct. 1.2 lit. a)-f) din convenţie, în limita unui plafon agreat.

În subsecvenţa acestei convenţii, reclamanta A. S.A a încheiat cu pârâtul contractul de garantare a creditului nr. x/26.08.2010.

În concret, reclamanta, în calitatea de finanţator în contractul de credit nr. x/20.07.2010, urmare a neachitării ratelor creditului acordat beneficiarului GABRIEL S.R.L., a solicitat pârâtului plata sumei de 229.133,35 euro, reprezentând garanţia de 80% aferentă soldului restant.

Pârâtul Fondul de Garantare a Creditului Rural I.F.N. S.A. a refuzat plata sumei pretinse, motivând că reclamanta nu a semnat şi în numele său contractele accesorii aferente creditului garantat.

Criticând decizia curţii de apel, care, reformând sentinţa primei instanţe, i-a atras răspunderea contractuală, recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a art. 1.270, coroborate cu cele ale art. 1.166, art. 1.241, art. 1.517, art. 1.556, art. 2.282 şi art. 2.388 C. civ., precum şi interpretarea eronată a art. 16 din contractul de garantare.

Se impune observaţia că recurentul a expus în memoriul de recurs argumente care excedează prezentei cauze, fiind invocate mai multe critici în raport cu anumite considerente reţinute de instanţa de apel care, în realitate, nu se reflectă în cuprinsul acesteia.

Prioritar, Înalta Curte notează că, atât convenţia de lucru, cât şi contractul de garantare au fost încheiate anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ceea ce atrage, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, aplicabilitatea C. civ. de la 1864.

Prima chestiune pusă în discuţie vizează aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la regulile de interpretare a convenţiilor.

Pretinzând omisiunea intimatei de a semna contractele accesorii aferente creditului acordat, chestiune care a stat la baza refuzului său de achitare a garanţiei, recurentul invocă lipsa valabilităţii şi validităţii garanţiei. În acest context, susţine că instanţa de apel a apreciat eronat că este suficientă menţiunea expresă în preambulul contractelor de garanţei privind împuternicirea băncii de a semna în numele şi pe seama recurentului.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte notează că instanţa de apel, analizând conţinutul clauzelor contractului de garantare, în raport cu dispoziţiile generale de interpretare ale convenţiilor, a statuat în mod just că este firesc ca la sfârşitul contractelor să apară doar semnătura băncii, având în vedere că în preambulul actelor semnate s-a menţionat că banca acţionează în dublă calitate. Următoarele critici invocate, integrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la încălcarea art. 1.270 C. civ., coroborat cu art. 1.594 C. civ., privind interpretare art. 16 din contractul de garantare.

Prin convenţia de lucru, pârâtul, în calitatea sa de garant, şi-a asumat o obligaţie expresă, irevocabilă şi necondiţionată de a achita reclamantei, la prima şi simpla sa cerere de plată, suma garantată de pârât prin contractul de garantare a creditului, în termen de 15 zile de la data comunicării de către reclamantă a ultimului document solicitat de pârât, în raport cu pct. II din convenţie şi art. 6 din contractul de garantare.

Prin clauza inserată la art. 16 din contractul de garantare s-a prevăzut expres că, "FGCR se subrogă în drepturile băncii de a valorifica garanţiile mobiliare şi imobiliare ale debitorului, proporţional cu procentul de garantare. FGCR mandatează banca să constituie garanţiile prezente şi viitoare aferente creditului şi în favoarea sa în calitate de cocreditor, proporţional cu procentul de garantare prevăzut în contractul de garantare prin procură specială (...)".

Raportând criticile recurentei la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că susţinerile expuse în memoriul de recurs sunt lipsite de fundament în condiţiile în care din cuprinsul hotărârii nu se poate desprinde concluzia că garanţiile ar fi fost constituite de bancă în favoarea recurentei, în temeiul subrogaţiei.

În acest sens, instanţa de apel a subliniat că părţile au stabilit pe cale convenţională efectele plăţii garanţiei, art. 16 din contract fiind o subrogaţie convenţională consimţită de creditor, în concordanţă cu art. 1106 şi art. 1107 pct. 1 C. civ. din 1864, ce dă dreptul recurentului-pârât de a proceda la executarea silită a garanţiilor constituite atât în favoarea reclamantei, cât şi în favoarea sa, drept ce se naşte odată cu împlinirea condiţiei suspensive stipulate de părţi prin contractul de garantare, constând în plata sumei garantate către bancă.

Astfel, prin clauza de la art. 16 din contract, au fost protejate drepturile pârâtului, în calitatea sa de garant care preia riscul de nerambursare a sumelor derivate din contractul de credit încheiat de reclamantă cu beneficiarul GABRIEL S.R.L., în limita unui procent de 80% din soldul restant.

De aceea, criticile recurentului nu pot fi primite, având în vederea lipsa de fundament a refuzului său de a achita intimatei garanţia şi a prejudiciului în patrimoniul său cu privire la posibilitatea de a conserva şi garanta realizarea dreptului de recuperare a sumelor achitate către intimată.

În considerarea celor ce preced, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate şi că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimată va fi respinsă, întrucât la dosar nu au fost depuse în conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., dovezi privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Creditului Rural I.F.N. S.A. împotriva deciziei civile nr. 83/19.01.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2022.