Insufficient appellate reasoning on contractual scope and evidentiary analysis of subcontracting works in service contract dispute

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 29.05.2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumelor de 1.268.124,16 RON, cu titlu de preţ pentru lucrări executate în baza contractului de prestări servicii nr. x din 17 februarie 2016, completat cu Anexa 1 şi actele adiţionale nr. x, 2 şi 3/2016 şi de 214.135,18 RON, reprezentând penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere aferente facturii nr. x/11.02.2019, emise în baza contractului nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 160/LP/11.09.2019, Tribunalul Satu Mare – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia a fost înregistrat la 25.09.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 2718/31.12.2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea şi cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2255/22.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul şi cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Împotriva acestei decizii civile, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a respins apelul, fără a intra în cercetarea fondului cauzei, cu nerespectarea exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, a relevat că instanţa de apel nu a stabilit în concret care dintre lucrările solicitate spre decontare au fost efectuate în baza contractului nr. x/17.02.2016 şi a actelor adiţionale, respectiv care sunt cele executate în baza acordurilor de subcontractare şi ce lucrări au fost acceptate sau neacceptate de beneficiarul final.

A mai susţinut că, instanţa de apel a tratat global lucrările executate şi a apreciat că primează acordurile de subcontractare, reţinând că au fost încheiate două acorduri, în condiţiile în care în realitate au fost încheiate trei acorduri, iar intimata i-a încredinţat recurentei şi lucrările dintr-un al patrulea acord, care iniţial fusese încheiat cu un alt subcontractor şi pe care l-a preluat ulterior, respectiv cel cu nr. 732/01.03.2016.

Recurenta a arătat că niciun acord nu poartă semnătura beneficiarului final, C. şi că nu are un raport contractual cu această entitate.

Concluzionând, a afirmat că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, în condiţiile în care din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă că există patru acorduri de subcontractare, depuse chiar de către pârâtă, şi nu două, cum greşit s-a reţinut prin decizia recurată.

Totodată, a mai arătat că instanţa de apel, deşi a invocat necesitatea stabilirii lucrărilor suplimentare neachitate şi a celor acceptate de beneficiarul final, în cuprinsul hotărârii nu se poate identifica o astfel de analiză.

Astfel, deşi a menţionat constant că lucrările au fost supuse aprobării de către beneficiarul final, instanţa de apel nu a arătat în concret la ce probe s-a raportat. Procedând în acest mod, instanţa de apel şi-a însuşit argumentele intimatei, fără a mai efectua o analiză proprie a probatoriului administrat în cauză.

Sub acest aspect, recurenta a făcut trimitere la considerentele din decizia recurată referitoare la declaraţiile martorilor, arătând că nu pot fi concludente în aprecierea lucrărilor executate şi că a solicitat administrarea probei cu expertiza în specialitatea electroenergiei, însă instanţa a respins-o cu motivarea că nu ar fi utilă.

Recurenta a subliniat că din motivarea expusă în prima parte a hotărârii recurate reiese că dispoziţia de respingere se întemeiază pe lipsa acordului beneficiarului final în ce priveşte lucrările suplimentare, iar în partea a doua reiese că lucrările care se solicită a fi decontate au fost deja achitate de intimată.

Conform recurentei, motivarea are un caracter formal şi nu are aptitudinea de a demonstra întregul raţionament avut în vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1.266 alin. (1) C. civ.

Redând un paragraf din decizia recurată, a subliniat că din cuprinsul hotărârii reiese că unul dintre motivele pentru care a fost respins apelul rezidă în faptul că lucrările efectuate de recurentă în beneficiul intimatei nu ar fi fost acceptate de beneficiarul final, apreciindu-se că raporturile contractuale dintre părţile litigante îşi au temeiul în acordurile de subcontractare şi nu în contractul de prestări servicii nr. x/17.02.2016.

Potrivit recurentei, analiza instanţei de apel este eronată, întrucât intenţia părţilor a fost aceea ca relaţia contractuală să fie guvernată de contractul de prestări servicii nr. x/17.02.2016 şi de actele adiţionale, aspect ignorat de instanţa de apel. De altfel, toate referirile din facturile decontate de intimată, situaţiile de lucrări acceptate sunt făcute cu trimitere exclusiv la contractul cadru, context în care a arătat că părţile nu au emis facturi, situaţii de lucrări în baza acordurilor de subcontractare a căror finalitate este aceea ca beneficiarul să cunoască persoana subcontractantului.

În cuprinsul actelor adiţionale, ulterioare acordurilor de subcontractare, s-a făcut referire expresă la contractul nr. x/17.02.2016 şi nu la acorduri, ceea ce denotă în mod evident voinţa părţilor ca relaţiile contractuale să fie supuse dispoziţiilor cuprinse în acest contract, şi nu a celor din acordurile de subcontractare, cum greşit a reţinut instanţa de apel, care, de altfel a ignorat aspectele de fapt referitoare la comportamentul celor două părţi ulterior încheierii acordurilor de subcontractare.

Conform recurentei, determinarea contractului aplicabil în cauză este esenţială prin raportare la procedura decontării lucrărilor executate, sens în care a făcut trimitere la art. 3.2 din contract şi art. 3 din acordul nr. 733/01.03.2016 şi la situaţia de fapt, care confirmă această susţinere.

Sub acest aspect, a mai arătat că prin actele adiţionale s-a procedat la contractarea unor lucrări suplimentare faţă de cele iniţiale, stabilite prin contract şi a evocat art. 1.2 din contract, precizând că individualizarea lucrărilor se face pe bază de comandă şi nu prin acte adiţionale.

De altfel, recurenta a susţinut că, raţionamentul instanţei este greşit şi prin raportare la faptul că detalierea lucrărilor pe categorii ar fi fost stabilită prin anexa nr. 1 la contractul nr. x/17.02.2016, anexă care face parte integrantă din cuprinsul acestuia şi nu reprezintă un act distinct.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1.270 C. civ., deoarece din analiza actelor adiţionale rezultă că acestea au fost încheiate în scopul modificării obiectului contractului principal şi implicit a valorii iniţiale contractate, iar acordurile de subcontractare vizează răspunderea pârâtei faţă de beneficiarul final şi în niciun caz nu plafonează valoarea contractului de prestări servicii.

Un alt set de critici, invocate de recurentă, se referă la încălcarea art. 1.516 C. civ., deoarece instanţa de apel, deşi reţine executarea lucrărilor care au făcut obiectul contractului de prestări servicii, nu dispune obligarea intimatei la plata lor.

Sub acest aspect, a subliniat că intimata nu a contestat lucrările pe care recurenta le-a executat şi pentru care a rămas un rest neachitat de 96.945,70 RON aferent facturii nr. x/31.01.2018, de 713.190,30 RON aferent facturii nr. x/11.02.2019 şi de 295.255,66 RON, conform facturii nr. x/11.02.2019.

Prin decizia recurată s-au aplicat greşit art. 1.538 C. civ., prin prisma căreia recurenta a arătat că a solicitat penalităţi de întârziere pentru facturile necontestate de intimată, conform art. 6.2 din contract.

Evocând prevederile art. 1.268 şi art. 1.269 C. civ., art. 22 alin. (4) şi ale art. 4 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată este rezultatul greşitei calificări a obiectului cauzei, fapt care a condus implicit la soluţionarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului cu privire la cererea de acordare a penalităţilor.

În final, a arătat că instanţa de apel a reţinut şi lipsa caracterului cert al creanţei pretinse cu titlu de penalităţi, motivând că intimata a fost partea care a solicitat în faţa primei instanţe administrarea probei cu expertiza contabilă pentru determinarea întârzierilor la plata facturilor fiscale, iar în caz afirmativ să se calculeze cuantumul acestora, probă ce a fost respinsă de către prima instanţă şi că această soluţie nu a fost criticată nicio parte.

Potrivit recurentei, este evident că instanţa de apel a refuzat să facă o cercetare efectivă a fondului, imputându-i în mod nefondat faptul că nu a atacat o încheiere de respingere a solicitării părţii adverse de administrare a unei probe.

La 27.05.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat a excepţiile nulităţii recursului pentru netimbrare şi lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

La 24.06.2022 recurenta a răspuns la întâmpinare.

Excepţia nulităţii recursului pentru lipsa taxei judiciare de timbru nu va mai fi analizată, având în vedere declaraţia expresă a părţii în sensul că obligaţia fiind îndeplinită nu mai susţine această apărare consemnată în practicaua deciziei.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Examinând excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât din conţinutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă derivă din încheierea între părţile litigante a contractului de prestări servicii nr. x/17.02.2016, modificat prin actele adiţionale nr. x/16.03.2016, nr. y/01.06.2016 şi nr. 3/07.09.2016 şi a acordurilor de subcontractare nr. x/01.03.2016, nr. y/01.03.2017, nr. z/23.08.2017 şi încredinţarea recurentei unor lucrări dintr-un alt acord de subcontractare, ce poartă nr. 732/01.03.2016, încheiat între pârâtă şi o altă societate.

Susţinând că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a unor lucrări suplimentare executate de către recurenta-reclamantă, aceasta din urmă a demarat procedura judiciară, în care, invocând răspunderea contractuală a părţii adverse, a solicitat ca aceasta să fie obligată să-i achite facturile restante, reprezentând un procent de 30% din garanţia de bună-execuţie, lucrări suplimentare de săpătură şi astupat şi de transport al betonului spart şi pământ şi diferenţa a 5.470 de capace de canivou; a mai solicitat acordarea unor penalităţi de 0,15%/zi de întârziere, conform art. 6.2 din contract.

Prima instanţă a respins pretenţiile astfel formulate, reţinând, în esenţă, că nu sunt întrunite cerinţele stipulate la art. 3 din acordurile de subcontractare pentru naşterea obligaţiei de plată, nefiind suficientă recunoaşterea lucrărilor, ci acestea trebuiau să fie aprobate de beneficiarul final, C.. De asemenea, a mai reţinut că penalităţile de întârziere au fost solicitate de reclamantă, în temeiul unei clauze care nu mai produce efecte, ca urmare a perfectării acordurilor de subcontractare, în cuprinsul cărora la art. 8 părţile au stabilit o altă valoare, de 0,3% pentru fiecare zi de întârziere, notând, totodată, şi faptul că reclamanta nu a probat nici depăşirea termenului de plată de către pârâtă.

Apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, prin decizia care formează obiect al recursului, fundamentat de titularul său pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel nu a analizat fondul cauzei şi pretenţiile deduse judecăţii, întrucât nu a stabilit în mod concret lucrările executate în baza contractului şi a actelor adiţionale, respectiv în baza acordurilor de subcontractare şi care dintre acestea au fost acceptate sau nu de către beneficiarul final.

A mai afirmat că din motivarea expusă în prima parte a hotărârii reiese că dispoziţia de respingere are la bază chestiunea vizând lipsa acordului beneficiarului final, pentru ca ulterior din cuprinsul acesteia să rezulte că, demersul recurentei este respins ca urmare a faptului că lucrările care se solicită a fi decontate au fost deja achitate de intimată.

Analiza deciziei recurate relevă că instanţa de apel, după o prezentare succintă a situaţiei de fapt, nu a analizat în mod efectiv apărările invocate în memoriul de apel. În aceste condiţii, raţionamentul juridic adoptat nu a fost demonstrat neîndoielnic şi hotărârea atacată, necreând transparenţă asupra silogismului, nu permite realizarea pe deplin a controlului judiciar.

Înalta Curte notează că, în examinarea cauzei, instanţa de apel pleacă de la premisa că "în cauză trebuie dezlegat dacă apelanta-reclamantă a executat lucrări contractate a căror contravaloare nu a fost achitată de către intimata-pârâtă, precum şi dacă apelanta-reclamantă a executat şi lucrări suplimentare ca şi cantitate şi/sau valoare faţă de cele contractate, facturate şi achitate, ce ar fi fost acceptate de către beneficiarul C., iar pentru a se soluţiona aceste probleme (...) trebuie observate probele administrate".

Or, deşi aceste chestiuni erau esenţiale în dezlegarea pricinii, din considerentele expuse în motivarea hotărârii se desprinde concluzia că o astfel de analiză, notată încă de la începutul examinării pe fond a cauzei, lipseşte, ceea ce împiedică exercitarea controlului judiciar în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile oferite de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica inteligibil, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conţinutul lor să determine soluţia pronunţată în cauză.

Se cuvine notat şi că instanţa de apel a examinat superficial probatoriul şi susţinerile părţilor, făcând trimitere la afirmaţiile martorilor referitoare la aprecierea lor în execuţia lucrărilor, în contextul în care stabilirea şi determinarea categoriilor de lucrări efectuate la liniile electrice subterane (LES) de înaltă tensiune presupune un amplu procedeu probator, astfel încât soluţia pronunţată nu îşi găseşte suportul într-o analiză corespunzătoare a stării de fapt şi este rezultatul unei încălcări a dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că motivarea hotărârii atacate nu răspunde cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., situaţie în care examinarea celui de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi realizat.

Pentru aceste motive, conform art. 497 C. proc. civ., recursul va fi admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2255/22.12.2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2022.