Annulment claims rejected; sale contract upheld as claimant fails to prove property in state enterprise patrimony
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe court dismissed both appeals (recurs) as unfounded, upholding the appellate decision; the bankruptcy-insolvency claimant and its intervening successor thus lost, while the defendant seller and buyer prevailed, and the claimant was ordered to pay them litigation costs (17,850 RON and 5,000 RON). The underlying action sought annulment of a 2010 notarized sale-purchase contract for a commercial space and land, cancellation of a cadastral registration entry, and recognition of the claimant's ownership based on a chain of transfers under Law 15/1990 and Government Decision 834/1991 from a former state enterprise, in a dispute over ownership of the same immovable with an opposing privatized company that had registered title in the land book. The decisive legal basis was that the claimant failed to prove the property existed in the original state enterprise's patrimony, so the ope legis transfer under those statutes never occurred; absence of a registered title and the principle that one cannot transfer more rights than one holds defeated the claim, while the appellate court's factual findings and evidence assessment, including on the administrative revocation exception and lease contract, were not reviewable in cassation.
Legislator headnote
AI generatedart. 4 din Legea nr. 554/2004, art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ, art. 304 alin. (1) C. proc. civ, art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, art. 20 din Legea nr. 15/1990; Annulment claims rejected; sale contract upheld as claimant fails to prove property in state enterprise patrimony: The underlying action sought annulment of a 2010 notarized sale-purchase contract for a commercial space and land, cancellation of a cadastral registration entry, and recognition of the claimant's ownership based on a chain of transfers under Law 15/1990 and Government Decision 834/1991 from a former state enterprise, in a dispute over ownership of the same immovable with an opposing privatized company that had registered title in the land book. The decisive legal basis was that the claimant failed to prove the property existed in the original state enterprise's patrimony, so the ope legis transfer under those statutes never occurred; absence of a registered title and the principle that one cannot transfer more rights than one holds defeated the claim, while the appellate court's factual findings and evidence assessment, including on the administrative revocation exception and lease contract, were not reviewable in cassation.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for rejecting the appeals as unfounded.
Ground for ordering the losing party to pay the legal costs of the opposing parties.
Full text
Şedinţa publică din data de 01 noiembrie 2022
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VII-a Civilă sub nr. x/2010, astfel cum a fost completată la termenul din 28.05.2013, reclamanta A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B.., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. S.R.L., Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 6 şi Serviciul de Publicitate Imobiliară Sector 6, să constate:
1. nulitatea absolută a contractului vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.08.2010 de BNP E., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 3561/05.08.2010, încheiat între C. S.A., în calitate de vânzător şi D. S.R.L., în calitate de cumpărător, având ca obiect spaţiul comercial nr. 1 situat în Bucureşti, Drumul Taberei nr. x, având nr. cadastral x; 4, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiul Bucureşti, împreună cu cota indiviză de teren aferentă spaţiului comercial de 64,66 mp;
2. nulitatea încheierii nr. 228389/10.05.2010, pronunţate în dosarul nr. x/07.05.2010 de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 6, prin care s-a dispus anularea numărului cadastral x; 2 atribuit în documentaţia cadastrală x/12.10.2006 şi radierea imobilului situat în Drumul Taberei nr. x, cu nr. cadastral x; 2 de la poziţia PI/1 a CF individuală nr. x a localităţii Bucureşti, sectorul 6;
3. dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în Bucureşti, Drumul Taberei nr. x, compus din spaţiu comercial şi teren în cotă parte indiviză de 26,73 mp, aşa cum este identificat în Certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi documentaţia anexă a acestuia seria x nr. x emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi în consecinţă, să se dispună rectificarea cărţii funciare în acest sens.
Prin sentinţa civilă nr. 8059/12.07.2012, Tribunalul Bucureşti – secţia a VII-a Civilă a admis cererea, astfel cum a fost formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.08.2010 de BNP E., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 3561/05.08.2010 şi încheierea nr. 228389/10.05.2010, pronunţată în dosarul nr. x/07.05.2010 de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 6.
Prin decizia civilă nr. 612/21.03.2013, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 8059/12.07.2012 a Tribunalul Bucureşti – secţia a VII-a Civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2010 şi a încheierii de şedinţă din 05.05.2011 a aceleiaşi instanţe, a casat hotărârile atacate şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.
Prin sentinţa civilă nr. 1213/24.04.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins excepţiile lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale pasive, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 6 şi D. S.R.L., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termenul legal, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. şi pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2019.
Prin apelul formulat, reclamanta-pârâtă Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii formulate împotriva sa, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.., a solicitat modificarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii în tot a acţiunii şi constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.08.2010 de BNP E., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 3561/05.08.2010, încheiat între pârâta C. S.A., în calitate de vânzător şi D. S.R.L., în calitate de cumpărător, având ca obiect spaţiul comercial situat în Bucureşti, str. x, având nr. cadastral x;4, înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Bucureşti, împreună cu cota indiviză de teren aferentă spaţiului comercial de 64,66 mp teren, precum şi a încheierii nr. 228389 din 10.05.2010, pronunţată în dosarul nr. x/07.05.2010 de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 6 prin care, în urma referatului nr. x/07.05.2010 emis de Serviciul Cadastru, prin care s-a dispus anularea numărului cadastral x, atribuit în documentaţia cadastrală x/12.10.2006, s-a admis radierea imobilului situat în str. x, blocul x, cu numărul cadastral x;2, de la poziţia PI/1 a cărţi funciare individuale nr. x a localităţii Bucureşti sectorul 6.
De asemenea, apelanta-reclamantă a solicitat ca, pe cale de consecinţă, să se constate că este proprietarul imobilului situat în str. x, blocul x, spaţiu comercial şi teren în cotă parte indiviză de 26,73 mp, aşa cum este identificat în Certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi documentaţia anexă a acestuia seria x nr. x, emis de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi să se dispună rectificarea cărţii funciare în acest sens.
La 03.04.2021, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la apelul formulat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.
La 03.04.2019, a depus întâmpinare şi intimata-pârâtă D. S.R.L., solicitând admiterea apelurilor formulate în cauză şi obligarea intimatei-pârâte C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.
La 19.08.2019, apelanta-reclamantă a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 29/29.01.2001 privind eliberarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x/04.03.2002 aflat în patrimoniul societăţii comerciale F. şi a actului administrativ subsecvent Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x emis de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti la 04.03.2002.
Apelanta-reclamantă a precizat că a invocat această excepţie prin raportare la actele administrative anterioare, intrate în circuitul civil, emise de aceeaşi entitate, respectiv: Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti nr. 146/19.12.1991, prin care s-a aprobat eliberarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor cu seria x nr. x, emisă la data de 23.01.1996.
Intimata-pârâtă C. S.A. a depus, la data de 04.11.2019, note scrise prin care a invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 146 din 19.12.1995, a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 23.01.1996, respectiv a poziţiei 20 din anexa intitulată "Situaţia juridică a terenurilor F." şi a actelor administrative subsecvente de modificare şi anume: Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 29/29.01.2001 şi Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/04.03.2002.
În motivarea cererii sale, intimata-pârâtă C. S.A. a învederat, în esenţă, că apelanta-reclamantă nu a putut face dovada că autoarele sale au avut în patrimoniu imobilul în litigiu. Pe cale de consecinţă, actele administrative emise în aplicarea Legii nr. 15/1990, a Legii nr. 31/1990 şi a H.G. nr. 834/1991 nu puteau fi emise cu respectarea principiului legalităţii.
La 03.03.2020, intimata G. S.R.L. (fostă F.) a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul apelantei-reclamante, prin care a solicitat admiterea apelului declarat de reclamantă şi modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii.
La termenul de judecată din 12.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a constatat că notele de şedinţă depuse în data de 29.10.2019 şi care se regăsesc în cadrul volumului IV al dosarului, la filele x şi următoarele, nu pot fi valorificate ca motive de apel, fiind depuse tardiv, după prima zi de înfăţişare, din data de 18.06.2019.
La acelaşi termen de judecată, instanţa de apel a recalificat excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. în legătură cu apelul formulat de către apelantul-pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti, ca fiind excepţia lipsei calităţii procesuale active în formularea apelului.
De asemenea, instanţa de apel a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimaţi, a emitentului actelor administrative a căror nelegalitate se invocă, respectiv, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a beneficiarului acestor acte, G. S.R.L. (fostă F.).
La termenul de judecată din 03.03.2020, instanţa de apel a dispus rectificarea citativului şi a înregistrărilor din sistemul Ecris cu privire la calitatea de intimat a Serviciului de Publicitate Imobiliară (Biroul de Carte Funciară, Sector 6), având în vedere soluţia pronunţată de prima instanţă, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale de folosinţă a acestui intimat, soluţie ce nu a fost criticată prin cererile de apel formulate în cauză.
La termenul de judecată din 14.07.2020, instanţa de apel a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de societatea G. S.R.L., în interesul apelantei-reclamante.
La acelaşi termen, apelanta-reclamantă a arătat că renunţă să mai susţină cererea de înscriere în fals cu privire la contractul de închiriere din 03.01.1994 (înregistrat de C. S.A. sub nr. x/24.02.1994 şi de F. S.A, sub nr. x/25.02.1994).
Prin încheierea de şedinţă din 21.07.2020, instanţa de apel a respins proba cu înscrisuri solicitată de apelantul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti, pentru că această parte nu a depus înscrisuri, a încuviinţat pentru apelanta-reclamantă şi pentru intimata-intervenientă în interesul apelantei-reclamante G. S.R.L. proba cu înscrisuri, respectiv, înscrisurile depuse până la termenul de judecată din 14.07.2020 şi proba cu expertiză în specialitatea topografie, cadastru şi a dispus, din oficiu, emiterea unei adrese către DITL Sector 6 pentru a se comunica istoricul de rol fiscal pentru imobilul în cauză, a unor adrese către Primăria Sectorului 6 Bucureşti, Serviciul Cadastru Fond Funciar şi către Primăria Municipiul Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, pentru a se comunica situaţia juridică a imobilului şi către AAAS pentru a comunica toate înscrisurile care au stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţii F., respectiv ale societăţii C. S.A., precum şi pentru a se comunică situaţia juridică a imobilului şi a se indica dacă există identitate totală sau parţială între imobilele situate în Bucureşti, Drumul Taberei nr. x, sectorul 6 Bucureşti, astfel cum sunt identificate în documentaţiile de privatizare ale F. şi ale C. S.A.
De asemenea, instanţa de apel a încuviinţat pentru intimatele C. S.A. şi D. S.R.L. proba cu înscrisuri, respectiv cele depuse la dosarul cauzei până la termenul din 14.07.2020 şi pentru intimatul Consiliul General al Municipiului Bucureşti proba cu înscrisuri.
La termenul de judecată din 02.02.2021, instanţa de apel i-a solicitat apelantei-reclamante să depună întreaga documentaţie privind divizarea societăţii H., cu toate anexele care însoţesc protocolul de divizare şi actele indicate în documentaţie, precum şi procesul-verbal sau actul prin care s-au stabilit şi evaluat terenurile societăţii F. şi a încuviinţat cererea de suplimentare a probatoriului formulată de intimata-intervenientă G. S.R.L., constând într-un înscris reprezentând planul amplasamentului F.
La 22.02.2021, intimata-intervenientă G. S.R.L. a depus la dosarul cauzei documentaţia privind înfiinţarea şi divizarea societăţii H.
La termenul de judecată din 30.03.2021, instanţa de apel a încuviinţat, în contraprobă, pentru intimata-pârâtă C. S.A., planurile depuse odată cu notele scrise ce se regăsesc la fila x din vol. XI al dosarului şi i-a solicitat intimatei-interveniente G. S.R.L. să prezinte originalul Anexei 9 la protocolul de divizare a patrimoniului fostei societăţi H. privind situaţia proprietăţilor societăţii.
Anexa 9 a fost prezentată în original la termenul de judecată din data de 08.06.2021.
La acelaşi termen, instanţa de apel a dispus emiterea unei adrese către Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Patrimoniu Serviciul Evidenţă Patrimoniu cu solicitarea de a înfăţişa documentul original care a fost comunicat în copie la data de 20.01.2020 către B.., conform adresei depuse la dosarul cauzei de către parte (aflat la fila x, vol. XI).
Răspunsul Primăriei Municipiului Bucureşti – Direcţia Patrimoniu a fost primit la dosar la 24.06.2021.
La termenul de judecată din 07.09.2021, s-a revenit cu adresă către Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Patrimoniu, cu solicitarea de a se prezenta Anexa 9 în original.
Raportul de expertiză a fost înaintat la dosar la 06.09.2021.
La termenul de judecată din 05.10.2021, şeful de serviciu al Oficiului de Cadastru Bucureşti, din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, a înfăţişat Curţii şi a depus la dosar un set de înscrisuri, precizând că înscrisul intitulat "anexa 9" nu a fost depus în original la dosarul de documentaţie topografică.
Prin încheierea de şedinţă din 16.11.2021, instanţa de apel a respins cererea de anulare a raportului de expertiză, ca nefiind întemeiată, a încuviinţat obiecţiunile formulate de intimata-pârâtă C. S.A. la raportul de expertiză şi a solicitat expertului completarea şi lămurirea raportului de expertiză, răspunsul acestuia fiind primit la dosar la data de 07.12.2019 .
La termenul de judecată din 18.01.2022, instanţa de apel a respins cererea formulată de intimata-pârâtă C. S.A. de înlocuire a expertului, de anulare a raportului şi de efectuare a unei noi expertize de către un alt expert.
În cadrul aceleiaşi şedinţe publice, intimata-pârâtă C. S.A., prin avocat, a prezentat instanţei, în original, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x din data de 21.05.2001, hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 19.04.2001, cu anexa la această hotărâre, precum şi protocolul privind preluarea mijloacelor fixe-clădiri din patrimoniul I. 6 în patrimoniul C. S.A., în care, la punctul 55, se regăseşte adresa din Dr. Taberei nr. x, şi a depus la dosar copii color ale acestor documente.
La acelaşi termen de judecată, după încheierea dezbaterilor pe excepţiile de nelegalitate invocate şi pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut excepţiile şi cererile spre soluţionare.
Prin decizia civilă nr. 340 din 1 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes în invocarea excepţiei de nelegalitate de către apelanta-reclamantă, excepţii invocate de către intimata-pârâtă C. S.A., ca neîntemeiate.
A respins excepţia de nelegalitate a HCGMB nr. 29/29.01.2001 şi a actului subsecvent, respectiv a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/04.03.2002, invocată de apelanta-reclamantă şi excepţia de nelegalitate a HCLMB nr. 146/19.12.1995, a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.01.1996, poziţia 20 din anexă şi a actelor subsecvente, respectiv a HCGMB nr. 29/29.01.2001 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/04.03.2002, invocată de intimata-pârâtă C. S.A., ca neîntemeiate.
A respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1213/24.04.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. şi D. S.R.L., cu apelantul-pârât OFICIUL DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, cu intimatul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi intimata-intervenientă în interesul apelantei-reclamante G. S.R.L., ca nefondat.
A respins cererea de intervenţie accesorie în favoarea apelantei-reclamante, formulată de intimata G. S.R.L., ca neîntemeiată.
A respins excepţia lipsei calităţi procesuale active a apelantului-pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti, invocată de intimata-pârâtă C. S.A., ca neîntemeiată.
A admis apelul formulat de apelantul-pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1213/24.04.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2013.
A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că:
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti.
A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.
A obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte C. S.A. suma de 17.063,89 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
A respins cererea intimatei G. S.R.L. de obligare a intimatei-pârâte C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
I. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi a excepţiei de nelegalitate cu privire la HCGMB nr. 29/29.01.2001 şi a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/04.03.2002, prin care a fost anulat după 5 ani de zile actul administrativ HCGMB nr. 146/19.12.1995 şi Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria x nr. x/23.01.1996 poziţia 20.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865.
Cu titlu preliminar, recurenta solicită instanţei de recurs să ia act de faptul ca actele doveditoare invocate în susţinerea nelegalităţii hotărârii atacate, la care face referire în prezentul recurs, sunt acte care se află în dosarul cauzei.
În prima parte a memoriului de recurs, recurenta expune pe larg istoricul raporturilor litigioase dintre părţi şi prezintă situaţia de fapt cu privire la imobilul în litigiu, aşa cum apreciază că rezultă şi din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, recurenta-reclamantă învederează că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.
În acest sens, susţine că, instanţa de apel a respins acţiunea deşi a constatat că există o suprapunere între imobilul pretins de aceasta şi cel care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărei anulare o cere.
Astfel, arată că instanţa de prim control judiciar ar fi reţinut că este lămurită că există o suprapunere, că părţile recunosc acest lucru, dar, la fila x din decizie, ar fi reţinut că nu sunt în dosar acte de la J. NR. 1, care a fost reorganizată în H., prin care să fie identificată cu exactitate suprafaţa şi amplasamentul spaţiului în care se află cofetăria şi laboratorul acesteia şi terenul aferent. Aceasta în condiţiile în care instanţa de apel ar fi reţinut şi că suprapunerea este constatată în expertiză, iar părţile nu o contestă.
Recurenta arată că atât H., cât şi pârâta C. S.A. s-au înfiinţat prin Decizia nr. 1071/09.11.1990, în baza Legii 15/1990. Totodată, arată că, în baza art. 20 alin. (2) din Legea 15/1990, s-a transferat noilor societăţi comerciale activul şi pasivul fostelor întreprinderi de stat.
Mai arată că J. şi Răcoritoare nr. 1 a predat activul şi pasivul societăţii nou înfiinţate, H. Ulterior, în baza Deciziei nr. 157/09.03.1991 a Primăriei Municipiului Bucureşti, această societate s-a divizat în trei societăţi comerciale, anume: H., K. S.A. şi F. S.A. (ulterior F.).
Nu în ultimul rând, arată că Anexa 9 la Protocolul de divizare nr. 2294/01.04.1991 reprezintă spaţiile comerciale preluate de societatea F.
Susţine că activele preluate de aceste noi societăţi comerciale corespund cu activele obiectului de activitate. În timp ce C. S.A. are ca obiect de activitate "comercializarea produselor alimentare", H. are ca obiect de activitate "comercializarea produselor de cofetărie, patiserie, simigerie şi băuturi răcoritoare".
Prin urmare, consideră că, din situaţia de fapt, rezultă că societatea nou înfiinţată, F. S.A. (ulterior F.), nu putea să prezinte un alt act de la fosta întreprindere Cofetării şi Răcoritoare nr. 1, în afara Protocolului semnat între fosta societate H. şi societăţile divizate din aceasta.
O altă critică a recurentei priveşte faptul că instanţa de apel ar fi apreciat, la fila x din decizie, că recurenta nu ar fi criticat expertiza topo întocmită la prima instanţă, fapt ce contravine realităţii, întrucât motivele reclamantei din apel ar fi vizat şi această expertiză, fapt ce a condus la soluţia instanţei de apel de a admite efectuarea unei noi expertize în apel.
Dintr-un alt punct de vedere, autoarea prezentei căi de atac arată că, la fila x paragraful 2 din decizia atacată, instanţa de apel ar fi reţinut că apelanta-reclamantă ar fi învestit instanţa doar cu analiza asupra "spaţiu comercial şi teren în cotă parte indiviză de 26,73 mp" şi că "toate argumentele apelantei privind alte suprafeţe de teren decât cea în cotă parte indiviză de 26,73 mp fiind în afara obiectului cauzei", deşi la fila x din decizie ar fi reţinut că "apelanta a identificat imobilul în prima instanţă prin notele scrise depuse la 12.11.2013, învederând că este compus din construcţie şi teren în suprafaţă totală de 588.8 mp şi suprafaţă utilă de 513,68 (...) şi teren în cotă parte indiviză de 26,73 mp".
Cu alte cuvinte, consideră că instanţa de apel a avut în vedere în unele părţi din decizie un obiect al cererii de chemare în judecată şi în alte părţi ale deciziei, un alt obiect, respectiv cu sau fără terenul de 588,80 mp.
Or, recurenta arată că, prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul primei instanţe la 12.11.2013, a identificat exact spaţiul comercial compus din clădire şi teren în suprafaţă exclusivă totală de 588,8 mp, fapt recunoscut şi de instanţa de apel, la fila x, paragraful ultim din decizie.
În continuare, recurenta-reclamantă prezintă o serie de critici subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că a fost încălcat şi principiul disponibilităţii.
Autoarea recursului învederează că apelul său a vizat reţinerile primei instanţe referitoare la semnatarii Protocolului de divizare şi la nedepunerea raportului de evaluare a terenului de către Comisia constituită prin dispoziţia nr. x/1994 a Primarului General. Totodată, arată că C. S.A. nu a formulat apel în cauză.
Pornind de la aceste premise, susţine că instanţa de apel s-a referit, în considerente, la chestiuni cu care nu a fost învestită, în special la faptul că nu au fost depuse acte de la J. nr. 1, care a fost reorganizată în H. Or, precizează că această chestiune nu a făcut obiectul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, nu s-a criticat în apel, deci a intrat în putere de lucru judecat.
Pe de altă parte, susţine că nu ar exista nicio referire sau motivare a instanţei de apel asupra criticilor recurentei din memoriul de apel. În plus, arată că, la fila x paragrafele 3, 4 din decizia atacată, s-au reţinut aspecte care nu se regăsesc în sentinţa primei instanţe, cu privire la societăţile semnatare ale Protocolului de divizare.
Se solicită instanţei de recurs să reţină că instanţa de apel nu a ţinut cont de răspunsul Primăriei Municipiului Bucureşti – Direcţia patrimoniu nr. x/20.01.2020, din care ar rezulta clar că, în anexa 9 la Protocol, spaţiul comercial a fost atribuit societăţii comerciale F..
Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 9 al art. 304 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel ar fi aplicat greşit Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, prin faptul că a solicitat acte de proprietate de la J. şi Răcoritoare nr. 1.
Consideră că această probă nu era necesară, faţă de faptul că bunurile intră în proprietatea societăţii înfiinţate (H.) prin efectul legii şi nu trebuie dovedit un drept de administrare/proprietate al J. şi Răcoritoare nr. 1.
Arată că, la dosarul cauzei existau probe care dovedeau că H. a avut la înfiinţare imobilul în patrimoniu, prin modalitatea prevăzută de Legea nr. 15/1990, respectiv naşterea dreptului de proprietate ope legis.
Pe cale de consecinţă, consideră că nu era necesar a fi depus niciun înscris întocmit anterior înfiinţării H. pentru a se dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului.
Privitor la natura juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aparţinând societăţilor comerciale cu capital de stat, învederează că practica instanţei supreme este constantă, în sensul considerării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri ca fiind un act administrativ constitutiv de drepturi. Acţiunea de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ cu efecte juridice în planul dreptului civil şi ţine cont de criteriile obligatorii fixate prin lege, cum ar fi cele privitoare la planul topografic.
Privitor la avizul compartimentului de urbanism şi amenajare a teritoriului din cadrul consiliilor judeţene în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, susţine că acest aviz are natura juridică a unui aviz conform, de care organul emitent al actului administrativ (certificatul de atestare a dreptului de proprietate) este obligat să ţină seama, constituind un act administrativ "condiţie", în lipsa căruia organul emitent nu poate elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Precizează că instanţa de apel a avut şi explicaţii de specialitate de la expertul L., cu privire la modalitatea de eliberare a certificatului de proprietate, expertul având experienţă directă în întocmirea şi verificarea documentaţiilor de acordare a dreptului de proprietate în baza H.G. nr. 834/1991 pentru societăţile comerciale.
În esenţă, pentru emiterea actului administrativ, autoritatea locală, după verificări şi întocmire documentaţie, atestă că există bunul, inclusiv că se îndeplinesc prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991.
Autoarea recursului arată că înscrierea imobilului în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei Sectorului 6 nu are efect constitutiv dar are efect de opozabilitate faţă de terţi, deci inclusiv faţă de C. S.A. şi D. S.A., aspect ignorat de instanţa de apel. Consideră că instanţa a ignorat şi faptul că, între anii 1996 şi 2000, anii emiterii celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate de către Consiliul General al Muncipiului Bucureşti, autoarea recurentei, F. şi recurenta A. au exercitat dreptul de proprietate şi posesia imobilului clădire şi teren, aşa cum a fost menţionat în Certificatul de atestare din 1996, în care există inclusiv identificare cadastrală a spaţiului, drept opozabil intimatelor-pârâte.
Prevederile Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 834/1991 nu ar fi fost aplicate corect raportat la probatoriul administrat în cauză, instanţa reţinând greşit că recurenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.
Recurenta învederează că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, arată că, deşi a invocat în faţa instanţei de apel faptul că prima instanţă nu a soluţionat pricina in limine litis, încălcând principiul disponibilităţii, instanţa de prim control judiciar ar fi apreciat în mod eronat că apelul nu vizează aceste aspecte.
Precizează recurenta-reclamantă că prima instanţă nu a ţinut cont de obiectul acţiunii, respectiv constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare pentru vânzarea bunului altuia, aspect invocat în memoriul de apel şi ignorat de instanţa de apel.
Menţionează că intimata-pârâtă D. S.R.L. a solicitat admiterea apelului reclamantei, însă argumentele acestei intimate, expuse în întâmpinare, în sensul că prima instanţă ar fi motivat hotărârea apelată din perspectiva unei revendicări prin compararea titlurilor, ignorând obiectul acţiunii, nu au fost analizate de instanţa de apel, care a reţinut că intimata-pârâtă nu a formulat propriul apel.
Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta apreciază că motivarea instanţei de apel, care a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial, este contrară Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, actele eliberate de Primăria Municipiului Bucureşti făcând dovada dreptului de proprietate asupra terenului.
Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel ar fi interpretat greşit o serie de acte deduse judecăţii, schimbând înţelesul vădit neîndoielnic al acestora, acela de recunoaştere din partea pârâtelor că au efectuat operaţiunea de vânzare a bunului altuia în cunoştinţă de cauză.
Arată că ar fi fost interpretate greşit următoarele înscrisuri: notele scrise semnate de Directorul General al C. S.A., depuse în dosarul nr. x/2010, filele x; tranzacţia extrajudiciară din 21.08.2012, prin care C. S.A. şi D. S.R.L. au rezoluţionat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.08.2010, revenind la situaţia anterioară; contractul de vânzare-cumpărare şi clauzele acestuia de nerăspundere "în cazul în care, urmare a unui litigiu, după încheierea prezentului contract, se va constitui un drept de proprietate asupra imobilului ce face obiectul prezentului contract (...)".
În continuare, recurenta susţine, în esenţă, că C. S.A. şi-ar fi întabulat în mod fraudulos pe numele acesteia imobilul situat în Bucureşti, str. x. Astfel, arată că, prin notele scrise, semnate de Directorul General al C., depuse în dosarul nr. x/2010, filele x, s-ar fi recunoscut faptul că, nici la data semnării întabulării şi nici la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, intimata-pârâtă nu a avut cunoştinţă că prin protocolul nr. 2294/01.04.1991, H. a transferat spaţiul comercial în patrimoniul F., devenită ulterior G., la anexa 9, poziţia 24 şi nici de adresa nr. x/16.01.1996, prin care F. a solicitat Judecătoriei Sector 6 transcrierea spaţiilor în registrul de inscripţiuni-transcripţiuni, înscriindu-se de la nr. 516 la nr. 538, la 17.01.1996.
Recurenta prezintă în fotocopie şi un extras din sentinţa nr. 8059/12.07.2012, pronunţată de judecătorul sindic în dosar nr. x/2010.
Susţine că o recunoaştere a vânzării bunului altuia de către C. o constituie şi încheierea tranzacţiei extrajudiciare între C. şi D., prin care părţile au revenit la situaţia anterioară, în sensul că C. a restituit preţul imobilului. Apreciază că, inserarea în contractul de vânzare-cumpărare a clauzei privind restituirea preţului a fost făcută tocmai în considerarea unui posibil litigiu cu A. S.A., adevăratul posesor şi proprietar al spaţiului.
Subsumat aceloraşi motive de casare, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 29/29.01.2001 privind eliberarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria x nr. x/04.03.2002, aflat în patrimoniul F., schimbând înţelesul vădit neîndoielnic al acesteia, în sensul că este un act administrativ de revocare. Instanţa de apel ar fi reţinut greşit că acesta este un act de determinare a suprafeţei de teren prin care actul anterior nu a fost revocat sau anulat.
În opinia recurentei, Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 29/29.01.2001 este un act de revocare parţială, chiar la art. 2 menţionându-se că se anulează poziţia nr. 20 din anexa Hotărârii CGMB nr. 146/19.12.1995, actul reducând suprafaţa de teren.
Consiliul General al Municipiului Bucureşti a emis hotărârea 29/29.01.2001 de revocare parţială a titlului de proprietate asupra terenului acordat F. S.A (antecesoarea recurentei), prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x/23.01.1996, teren aferent imobilului situat în Bucureşti, Drumul Taberei nr. x, în sensul de a acorda un titlu pe numai 26,73 mp teren în cota parte indiviză, în locul suprafeţei acordate prin titlul iniţial, de 106,52 mp în cota parte indiviză, în condiţiile în care, prin Procesul-verbal AGA F. din 24.07.1996, terenul de 106 mp în cotă parte indiviză a fost evaluat şi introdus în capitalul social, conform cererii de înscriere menţiuni x/01.08.1996, acte obţinute în original de la Registrul Comerţului şi ulterior această suprafaţă de teren de 106 mp în indiviziune a fost evaluată şi a stat la baza stabilirii acţiunilor vândute de Statul Român prin FPS, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1997.
Or, recurenta consideră că Primăria Bucureşti nu mai putea, în 2001, să revoce un Certificat de atestare a dreptului de proprietate intrat în circuitul civil.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., autoarea recursului susţine că instanţa de apel ar fi interpretat greşit prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991 şi ale Legii nr. 15/1990, în soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate de recurentă. Totodată, învederează că au fost aplicate în mod eronat prevederile legale ale revocării actului administrativ şi principiul siguranţei circuitului civil.
Astfel, susţine că nu se mai putea revoca/modifica în anul 2001 titlul iniţial al societăţii F., care luase măsura înstrăinării terenului, conform titlului emis în anul 1995, fără a se încălca securitatea circuitului civil şi, în concret, a actelor autentice de înstrăinare prin care a fost aportat în patrimoniul A. S.A. terenul de 106 mp cotă parte indiviză, conform titlului iniţial.
Totodată, susţine că stabilirea suprafeţei de teren de 106 mp în suprafaţă exclusivă, de către comisia legal constituită de PMB în anul 1995 nu mai putea fi modificată după data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/21.01.1996, întrucât, la data emiterii celui de-al doilea certificat, societatea comercială nu mai era o societate de stat, ci una privată integral.
Prin urmare, interpretând greşit legea, prin invocarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991 şi a Legii nr. 15/1990, instanţa de apel ar fi respins în mod greşit excepţia de nelegalitate a actului administrativ de modificare, respectiv Hotărârea nr. 29/19.01.2001, prin care a fost emis Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra terenului seria x nr. x/04.03.2002.
Mai arată recurenta că instanţa de apel a considerat greşit că Hotărârea nr. 29/19.01.2001 reprezintă îndreptarea unei erori, întrucât prin acest act administrativ a fost anulată poziţia nr. 20 din anexa 1 a Hotărârii CGMB nr. 146/19.12.1995.
O altă critică subscrisă aceluiaşi motiv de casare o reprezintă interpretarea greşită a contractului de închiriere nr. x/24.02.1994, încheiat de F. cu C. S.A., ca fiind un contract de închiriere al spaţiului aparţinând recurentei (spaţiul în litigiu), când, în fapt şi în drept, obiectul contractului de închiriere priveşte alt spaţiu, din acelaşi bloc C7.
Precizează că intervenienta G. nu a recunoscut că ar avea înregistrat contractul respectiv, instanţa de apel interpretând în mod tendenţios înscrisul intitulat note scrise, depus la dosar.
În acest sens, precizează că, aşa cum rezultă din adresa din 20.08.2019 emisă de AAAS, în contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/07.01.2004, la rubrica Clădiri principale, se face menţiune despre activul C. S.A., situat în str. x, cu o suprafaţă construită de 1005,70mp.
Apreciază că, prin depunerea contractului de închiriere, C. S.A. a urmărit crearea unei stări de confuzie şi de a induce în eroare instanţa cu privire la calitatea de proprietar asupra spaţiului în suprafaţă de 621,16 mp, cu atât mai mult cu cât intimata-pârâtă nu a depus şi anexa la acest contract.
Recurenta-reclamantă face referire şi la procesul-verbal din 06.06.1996, emis de Curtea de Conturi, în care se menţionează că, în urma controlului, s-a constatat diminuarea patrimoniului F. cu suma de 442.218.000 RON prin neînregistrarea în contabilitate a unităţii spaţiului comercial cu suprafaţa de 882,8 mp, denumită Laborator + Cofetărie C7, precum şi faptul că F. a plătit impozitul pe clădiri. Curtea de Conturi a dispus evaluarea acestui imobil şi introducerea în capitalul social, fapt dus la îndeplinire de AGA şi conducerea societăţii, conform înscrisului redat în fotocopie la fila x din memoriul de recurs.
Prin urmare, constatările efectuate de Primăria Bucureşti, Curtea de Conturi şi AAAS ar demonstra calitatea de proprietar a F. asupra spaţiului în litigiu, la momentul anului 1994, când C. S.A. pretinde că a închiriat acest spaţiu către recurentă.
Cu alte cuvinte, s-ar demonstra că acest contract de închiriere priveşte alt spaţiu, ce nu se poate confunda cu cel ce formează obiectul acţiunii reclamantei.
Apreciază că trebuie reţinut că F. a primit de la FPS (reprezentantul Statului Român) la adresa din Drumul Taberei nr. x, clădiri în suprafaţă de 882,80 mp şi teren aferent în cotă indiviză, în suprafaţă de 106,52 mp, iar C. S.A. a primit de la Statul Român, în procesul de privatizare, la aceeaşi adresă, clădiri în suprafaţă de 1005,70 mp şi teren în cotă parte indiviză de 123 mp.
Raportat la suprafaţa primită de C., recurenta se întreabă în baza cărui act ar fi putut întabula intimata-pârâtă o suprafaţă de clădiri de 1596,29 mp, la care, dacă se adaugă şi cei 309 mp terasă, rezultă că s-ar fi întabulat o suprafaţă construită de 1906,4 mp, conform tabel de mişcare parcelară ataşat memoriului de recurs. Arată recurenta că diferenţa de suprafaţă, de la 1005,70 mp la 1906,4 mp corespunde cu suprafaţa de clădire primită de F. de la AAAS, de 882,80 mp.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., autoarea recursului susţine că nu s-a respectat judecata in limine litis, instanţa nepronunţându-se pe unul dintre motivele de apel.
Astfel, arată că instanţa de fond ar fi apreciat că nu a existat o comisie desemnată de către autoritatea publică locală, în speţă Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin memoriul de apel, recurenta ar fi arătat că această susţinere este greşită, întrucât, conform documentelor existente la dosarul cauzei, predarea-primirea s-a făcut de către o comisie formată din împuterniciţi ai statului mandataţi de Primăria Municipiului Bucureşti, nominalizaţi în anexele 5, 6 şi 7, după cum ar rezulta din Decizia nr. 157/05.03.1991, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Or, instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra acestor critici.
II. Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs şi intervenienta accesorie în interesul reclamantei, G. S.R.L. (G.), prin care a solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii introductive a reclamantei, astfel cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta-intervenientă susţine că hotărârea este nelegală sub aspectul dezlegării chestiunii litigioase a dobândirii dreptului de proprietate ope legis asupra spaţiului situat în str. x bl. x, de către F. (actual G.), în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991.
Astfel, susţine că instanţa de apel ar fi ignorat faptul că, pentru acest spaţiu, F. a obţinut Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/23.01.1996, act administrativ cu caracter individual, constitutiv de drepturi, emis ca urmare a adoptării Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Bucureşti nr. 146/1995, care nu a fost anulat şi care îi conferă o prezumţie absolută de proprietate asupra spaţiului în litigiu.
Arată recurenta-intervenientă că, momentul la care trebuie analizat dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu este anul 1990, odată cu promulgarea Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale.
După evocarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi a art. 5 din acelaşi act normativ, precizează că, printr-o interpretare teleologică de ansamblu a normelor juridice instituite prin Legea nr. 15/1990, se poate concluziona că bunurile fostelor unităţi economice de stat constituiau proprietatea unică a statului, bunuri care, după anul 1989, în considerarea stabilirii bazelor unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piaţă, au trecut ope legis în proprietatea regiilor economice şi a societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat.
Menţionează că principalele acte normative emise în aplicarea art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 au fost H.G. nr. 834/1991 şi Criteriile privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, aprobate de Ministerul Economiei şi Finanţelor sub nr. x/28.02.1992 şi de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (actualmente Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţei), sub nr. x/1992, cu modificările şi completările ulterioare, acte administrative normative care reglementează procedura de stabilire şi evaluare a terenurilor care existau în patrimoniul unităţilor economice de stat cu titlu de administrare directă şi care trec ope legis în patrimoniul societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate, exceptând terenurile proprietate publică şi terenurile agricole aflate în proprietatea societăţilor agricole.
Prin urmare, apreciază că sunt profund nelegale considerentele instanţei de apel, privind faptul că, în baza art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, F. trebuia să facă dovada proprietăţii şi transmiterii spaţiului de la Stat la nou înfiinţata societate comercială. În plus, subliniază că instanţa de apel a pretins acte de proprietate anterioare anului 1990 doar de la F., nu şi de la C. S.A., care a afirmat că a dobândit proprietatea de la autoarea acesteia I..
În continuare, recurenta-intervenientă accesorie precizează că, anterior anului 1990, întreprinderile de stat nu erau titulare ale unui drept de proprietate, fiind titulare ale unui drept de "administrare operativă directă" sau drept de "administrare directă", bunurile fiind însă scoase din circuitul civil. Spaţiile astfel deţinute de fostele societăţi de stat ar fi fost transmise ope legis în patrimoniul noilor societăţi comerciale înfiinţate după anul 1990, în funcţie de obiectul acestora de activitate.
Arată că, din coroborarea art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990, rezultă că, pentru a putea solicita eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, societăţile comerciale nou înfiinţate trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: a) să facă dovada că terenul pentru care se solicită eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se află în patrimoniul acestora cu orice titlu, de la data înfiinţării societăţii, aspect care, în cauză, ar rezulta din probele de la dosar; b) să facă dovada că suprafaţa de teren solicitată este necesară pentru desfăşurarea obiectului de activitate, aspect pe care F. l-ar fi dovedit, întrucât specificul comercial al unităţii era în concordanţă cu obiectul de activitate al societăţii de stat J. şi Răcoritoare nr. 1 - respectiv producerea şi comercializarea produselor de cofetărie, patiserie, simigerie şi băuturi răcoritoare, conform menţiunilor din Lista societăţilor comerciale pe acţiuni organizate potrivit Legii nr. 15/1990; c) terenul respectiv se află în patrimoniul acesteia, aspect pe care precizează că l-ar fi dovedit.
Recurenta reia prezentarea procedurii de reorganizare a întreprinderii de stat J. nr. 1 (ICR nr. 1), precizând că reţinerea instanţei de apel referitoare la lipsa dovezii că imobilul se afla în patrimoniul ICR nr. 1 şi că H. a dobândit imobilul de la înfiinţarea sa este contrazisă de o prezumţie şi un raţionament simplu. Astfel, arată că, dacă în baza unor acte oficiale, întocmite de autorităţile publice, s-a dispus desfiinţarea ICR nr. .1, care se va numi H., iar în lista imobilelor care au fost preluate de H. se regăseşte şi acest imobil, este uşor de înţeles că acest imobil a avut următorul parcurs: ICR nr. 1 - H. - F.
Cu privire la presupusa inadvertenţă a Anexei nr. 9 la Protocolul de divizare a H., intitulată "Situaţia proprietăţilor societăţii comerciale F. la 01.04.1991", pentru simplul motiv că într-o formă conţine 24 de spaţii, iar în altă formă depusă de Primăria Bucureşti, conţine 25 de spaţii ca aparţinând F., nu poate constitui motiv de respingere a acţiunii.
În acest sens, arată că, la termenul din 08.06.2021, au fost prezentate de administratorul G., la solicitarea instanţei, actele solicitate de partea adversă, în copie legalizată, având valoare de original, spaţiul din str. x Bl. C7 - Cofetăria C7, regăsindu-se în ambele variante ale anexei, depuse la dosar.
Deţinerea de către H. (succesoarea în drepturi a ICR nr. 1) a dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial ar fi confirmată de documentul denumit "Reţea existentă la data de 31.03.1991 (Anexa nr. 8 la Decizia nr. 157/05.03.1991)" emis de H., în care sunt enumerate toate cofetăriile, patiseriile, laboratoarele societăţii H. care au fost predate către F., conform obiectului acesteia de activitate. La poziţia nr. 3 din categoria Cofetăriilor este indicat spaţiul denumit x, unitate cu sediul în Bucureşti, iar la poziţia 1 din categoria Laboratoare Cofetării este indicat spaţiul x, situat în str. x, bl. x.
În contextul dispoziţiilor legale ale art. 19-20 din Legea nr. 15/1990, pentru stabilirea şi evaluarea terenurilor în vederea emiterii certificatului de atestare al dreptului de proprietate, act constitutiv de drepturi care ar fi fost ignorat de instanţa de apel, societăţile comerciale cu capital de stat procedau la întocmirea unei documentaţii topografice, conform anexei nr. 1 din Criterii, care ulterior era avizată de OCPI şi înaintată către organele de resort în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, certificate supuse regimului de publicitate imobiliară, conform Legii nr. 7/1996.
Susţine că întreaga procedură a fost detaliată în raportul de expertiză întocmit de expertul L., însă instanţa de apel nu ar fi făcut referire la acest raport în decizia atacată.
Din Raportul Comisiei de verificare a documentaţiilor (din cadrul Consiliului Local al Municipiului Bucureşti), întocmit pentru stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor, ar reieşi că documentaţia depusă de F. ar fi fost avizată potrivit Criteriilor de aplicare a H.G. nr. 834/1991, de către Direcţia de lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi de către OCPI.
În acest Raport s-ar fi reţinut că documentele prezentate de societate respectă dispoziţiile legale ale H.G. nr. 834/1991 şi ale Criteriilor nr. 2665/311/1C/1992, motiv pentru care s-a acordat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, sens în care a fost adoptată Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti nr. 146/19.12.1995.
Prin urmare, consideră recurenta-reclamantă că este indubitabil că a fost realizat un control al legalităţii actelor de către emitentul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, care le-a validat, fiind respectate toate dispoziţiile legale sub incidenţa cărora se aflau.
Arată că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/23.01.1996, prin care s-a trecut în proprietatea F. terenul aferent spaţiilor comerciale, suprafaţă exclusivă 926 mp, suprafaţă cotă-parte indiviză de 801,41 mp, a fost emis ca urmare a adoptării HCL nr. 146/1995, act administrativ emis în executarea H.G. nr. 834/1991, aspect care îi conferă caracter de legalitate certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Susţine că nu pot fi acceptate considerentele instanţei de apel ca fiind legale, în sensul că F. (actual G.) nu a făcut dovada proprietăţii acestui spaţiu, câtă vreme, prin titlu se înţelege actul juridic, actul jurisdicţional sau chiar actul administrativ translativ, constitutiv sau chiar declarativ de proprietate, care generează o prezumţie de existenţă a unui mod de dobândire a dreptului de proprietate. Conchide recurenta că certificatul de atestare a dreptului de proprietate exhibat de G. constituie titlu de proprietate, întrucât caracterul translativ de drepturi al titlurilor nu reprezintă o condiţie imperativă, acestea putând avea şi caracter declarativ.
Se mai arată că, de la data dobândirii de la autoarea ICR nr. 1 şi până la momentul aportării la capitalul social al A., F. s-a manifestat ca un veritabil proprietar, efectuând acte de conservare şi administrare a bunului, înregistrându-l în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni existent la acea dată, închiriindu-l şi achitând obligaţiile către bugetul de stat, cu titlu de impozit şi taxe locale.
Or, chiar dacă înscrierea în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni nu are efect constitutiv, cum, de altfel, nici înscrierea în cartea funciară nu ar avea caracter constitutiv, înscrierea imobilului are totuşi un efect de opozabilitate faţă de terţi, lucru ignorat de instanţa de apel.
În plus, arată că, potrivit adresei nr. x din 28.06.2019, emisă de AAAS, s-ar confirma faptul că, în procesul de privatizare, Statul Român a vândut către F. mijlocul fix Complex Comercial x, fişa extrasă din Raportul de evaluare actualizat la 31.05.1995, realizat de M. S.R.L., arătând că suprafaţa construită şi desfăşurată a spaţiului comercial în litigiu este de 882,8 mp, fiind compusă din terasă de 140 mp, laborator de 294 mp, cofetărie de 448,8 mp.
Mai susţine că este scoasă din context şi neavenită motivarea instanţei de apel, care a precizat că recurenta-intervenientă a recunoscut existenţa şi înregistrarea în evidenţele sale a contractului de închiriere depus de C. la dosar, întrucât recurenta-intervenientă accesorie doar a precizat, prin notele de şedinţă depuse la 09.07.2020, faptul că, deşi pe acest contract apare inclusiv o viză a F. sub nr. x/25.02.1994, totuşi acest contract de închiriere nu putea să aibă ca obiect spaţiul situat în str. x bl. x ci, eventual, un cu totul alt spaţiu pe care C. îl deţinea la aceeaşi adresă.
În plus, arată că, din contractul depus de C. S.A. ar rezulta că s-ar fi închiriat un spaţiu la locaţia din Dr. Taberei-92-C7-Valea Ialomiţei, în suprafaţă de 621,16 mp.
Raportat la toate precizările din memoriul de recurs, apreciază că se poate concluziona că spaţiul în litigiu a aparţinut F. (actual G. S.R.L.), fiind ulterior aportat la capitalul social al A. şi că a fost vândut în mod abuziv de către C. S.A., cu rea credinţă, întrucât cunoştea acest aspect.
Recursurile au fost comunicate intimaţilor la 29 septembrie 2022 .
La 11 octombrie 2022, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul recurentei-interveniente prin care a menţionat că achiesează la recursul acestei părţi, sens în care solicită admiterea acestui recurs.
La 13 octombrie 2022, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, iar pe cale de excepţie a solicitat anularea recursului formulat de recurenta-intervenientă ca netimbrat.
La 20 octombrie 2022, intimata-pârâtă D. S.R.L a depus la dosar întâmpinare faţă de ambele recursuri, solicitând respingerea acestora cu cheltuieli de judecată.
La 24 octombrie 2022, intimatul-pârât OFICIUL DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
La 25 octombrie 2022, recurenta-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate Înalta Curte reţine următoarele:
Din cuprinsul cererilor de recurs rezultă că recurenta-intervenientă G. S.R.L. prezintă într-o pondere însemnată critici comune cu cele formulate de recurenta-reclamantă, astfel că, în privinţa acestora, vor fi prezentate considerente comune, iar argumentele specifice vor fi tratate în mod distinct, în măsura în care pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 1-9 C. proc. civ.
În cadrul primului motiv de recurs prevăzut art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut existenţa unei contradicţii între considerentele şi dispozitivul deciziei atacate cu recurs, decurgând din faptul că, deşi s-a constatat că există o suprapunere între imobilul pretins de apelanta-reclamanta A. şi cel care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se cere, soluţia este de respingere a acţiunii. În continuare, recurenta-reclamantă argumentează sub forma unei interogaţii că nu s-ar justifica această suprapunere, constatată prin expertiza tehnică efectuată în privinţa imobilului (clădire şi teren) disputat în prezentul litigiu, dacă nu ar deţine dovezi care să ateste calitatea sa de proprietar asupra acestui imobil, precizând că protocolul semnat între fosta societate H. şi societăţile divizate din aceasta este actul care legitimează calitatea de proprietar a autoarei H., justificându-se astfel transmiterea succesivă a bunului imobil.
Înalta Curte relevă că, pentru a răspunde exigenţelor art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente şi dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, C., nemotivată.
Din examinarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a reţinut că există o suprapunere între imobilul pretins de apelanta-reclamantă şi cel care a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.08.2010 de BNP E., că părţile nu au negat acest lucru, însă fiecare parte a prezentat probe şi argumente în susţinerea calităţii de proprietar asupra bunului imobil în litigiu. În continuarea expunerii raţionamentului care a condus la adoptarea soluţiei din dispozitiv, instanţa de apel a procedat la examinarea probelor administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor şi a ajuns la concluzia că apelanta-reclamantă nu a reuşit să probeze, nici în primă instanţă şi nici în apel, că este proprietara spaţiului comercial compus din construcţie şi teren, situat în Bucureşti, str. x, bl. x. Raţionamentul expus de instanţa de apel în cuprinsul deciziei adoptate creează transparenţa asupra silogismului judiciar care explică şi justifică soluţia adoptată prin dispozitiv. Afirmaţia potrivit căreia există o suprapunere între imobilul recurentei reclamante şi cel vândut de către intimata C. S.A., fără a se reevalua, în recurs, înscrisul care conţine protocolul de predare a activului şi pasivului de la fosta Întreprindere de stat către societatea H. înfiinţată în temeiul Legii nr. 15/1990, nu este aptă să justifice contrarietatea dintre considerentele şi dispozitivul deciziei recurate. Reaprecierea înscrisului, în sensul pretins de recurenta-reclamantă, nu poate fi realizată în cadrul controlului de legalitate specific recursului şi nu poate constitui un argument de natură să confere caracter întemeiat motivului de recurs privind motivarea contradictorie.
Sub un alt aspect, subscris aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ipoteza privind existenţa motivelor contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, recurenta-reclamantă relevă că, în privinţa dreptului de proprietate asupra terenului aferent clădirii, "instanţa de apel a avut in vedere în unele părţi ale deciziei un obiect al cererii de chemare în judecată şi în alte părţi alt obiect, respectiv cu sau fără terenul în suprafaţă de 588,80 mp".
Arată că, prin cererea precizatoare înregistrată la dosarul de fond în data de 12.11.2013, a identificat exact spaţiul comercial compus din clădire si teren în suprafaţă totală de 588,8 mp, iar acest fapt a fost recunoscut şi de instanţa de apel în cuprinsul deciziei adoptate.
Instanţa de recurs reţine că această critică nu evidenţiază nicio contradicţie în considerentele deciziei, întrucât aspectul că reclamanta a identificat imobilului, în primă instanţă, prin note scrise depuse în data de 12.11. 2013 nu are drept consecinţă modificarea obiectului cererii de chemare în judecată, obiect pe care instanţa de apel l-a stabilit în conformitate cu prevederile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă. Această critică este nefondată şi prin prisma încadrării în cazul de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la nesocotirea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., deoarece identificarea imobilului prin note scrise depuse după împlinirea termenului procesual până la care se poate întregi sau modifica cererea de chemare în judecată, nu poate fi calificată ca fiind o cerere prin care reclamanta şi-a completat sau modificat cererea de chemare în judecată.
Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel s-a referit la chestiuni cu care nu a fost învestită, precizând în acest sens că nedepunerea de "acte" de la J. nr. 1, care a fost reorganizată în H., nu a constituit o cauză de respingere a acţiunii de către prima instanţă şi nu s-au formulat critici în apel sub acest aspect, de vreme ce reclamanta a fost autoarea căii de atac a apelului.
Instanţa de recurs constată că, în această privinţă, recurenta-reclamantă nu indică dispoziţiile legale încălcate de instanţa de apel, însă prin conţinutul său concret, această critică poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, în conformitate cu art. 295 C. proc. civ.
Verificând aspectele criticate de reclamantă prin intermediul apelului, dar şi apărările formulate de intimatele-pârâte, rezultă că problema referitoare la modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului, construcţie şi teren, de către părţile implicate în litigiu, a constituit punctul central al analizei instanţelor devolutive. Reclamanta a învederat, prin motivele de apel, că autoarea sa, F. a dobândit imobilul de la H. în baza deciziei nr. 157/05.03.1991 şi a protocolului de divizare nr. 2294/01.04.1991 în H., K. S.A. şi F. S.A. (devenită F. S.A. şi, ulterior, G.), iar H., la rândul său, a dobândit imobilul în baza Legii nr. 15/1990 şi a Legii nr. 5/1990, prin decizia nr. 1071/09.11.1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care s-au înfiinţat o serie de societăţi comerciale pe acţiuni.
În raport de aceste argumente referitoare la împrejurarea că H. a dobândit imobilul în baza Legii nr. 15/1990 şi a Legii nr. 5/1990, prin decizia nr. 1071/09.11.1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, se constată că este nefondată critica din recurs, potrivit căreia instanţa de apel nu a fost învestită să analizeze modalitatea în care imobilul în litigiu a trecut de la J. la H., societate înfiinţată prin reorganizarea fostei unităţii economice de stat în temeiul Legii nr. 15/1990.
Totodată, recurenta-reclamantă a mai arătat că au existat critici în apel împotriva considerentelor din cuprinsul hotărârii primei instanţe, prin care s-a reţinut că protocolul nr. 2294/01.04.1991 nu are aptitudinea să demonstreze dreptul de proprietate al autoarei H., deoarece este întocmit şi semnat exclusiv de reprezentanţii societăţilor rezultate din divizare, iar nu de către o comisie desemnată de către autoritatea publică locală, Primăria Municipiului Bucureşti. Precizează că predarea-primirea cuprinsă în Protocolul nr. 2294/01.04.1991 s-a efectuat în baza Deciziei nr. 157/05.03.1991 emisă de autoritatea publică locală. Recurenta-reclamanta consideră că aceste critici nu au fost analizate de instanţa de apel şi nu a fost acordată relevanţă unor înscrisuri, cum ar fi adresa nr. x/20.01.2020 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, din care rezultă că, prin anexa 9 la Protocol, spaţiul comercial a fost atribuit societăţii F..
Instanţa de recurs constată că, în cuprinsul deciziei recurate, există o amplă analiză a probatoriului administrat, care include în mod neechivoc înscrisurile invocate de recurenta-reclamantă. Împrejurarea că instanţa de apel nu a răspuns în mod concret criticii prin care a arătat că predarea-primirea cuprinsă în Protocolul nr. 2294/01.04.1991 a fost efectuată de persoane mandatate de către Primăria municipiului Bucureşti, prin decizia nr. 157/05.03.1991, nu are aptitudinea de a conduce la constatarea că decizia instanţei de apel nu este motivată. În cauză, motivarea deciziei recurate răspunde criticilor şi apărărilor din apel cu impact decisiv asupra soluţiei atacate, prin verificarea circumstanţelor factuale evocate de părţi, în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi aplicării normelor de drept material şi procesual incidente în cauză. Îndeplinirea obligaţiei de motivare presupune o analiză a motivelor de substanţă aflate în legătură cu obiectului cererii de chemare în judecată, iar nu formularea unui răspuns exhaustiv la toate argumentele prezentate de părţi în susţinere sau în apărare. Instanţa de apel a analizat concludenţa înscrisului reprezentat de Protocolul nr. 2294/01.04.1991. Referirea la persoanele desemnate prin Decizia nr. 157/05.03.1991, în calitate de membri în Consiliul Împuterniciţilor Statului din cadrul societăţilor rezultate prin operaţiunea de divizare a H. şi înfiinţarea celor trei societăţi H., K. S.A. şi F. S.A. nu a fost însoţită de o argumentaţie din partea reclamantei, care să prezinte relevanţă în privinţa chestiunii dacă fosta unitate de stat a deţinut imobilul în litigiu, pentru că numai în această situaţie imobilul ar fi putut să fie preluat prin efectul legii în patrimoniul societăţii H. rezultate în urma reorganizării fostei unităţi economice de stat şi, mai departe, să fi fost repartizat, în cadrul operaţiunii de divizare a H., în patrimoniul societăţii F. S.A. rezultată în urma divizării.
Atât recurenta-reclamantă, cât şi recurenta intervenientă, prin memoriul de recurs, au susţinut că probele administrate relevă o situaţie diferită de aceea reţinută de instanţele devolutive, respectiv că anexa 9 la Protocolul nr. 2294/01.04.1991 atestă că spaţiul comercial a fost atribuit societăţii F..
Sub acest ultim aspect, recurentele nu au prezentat nicio critică de nelegalitate care să poată fi subscrisă vreunuia dintre motivele prevăzute de art. 304 alin. (1) C. proc. civ.. Aprecierea probelor şi stabilirea elementelor de fapt specifice cauzei constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., atât recurenta-reclamantă, cât şi recurenta-intervenientă G. S.R.L. au motivat că instanţa de apel a aplicat greşit Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 prin faptul că a solicitat dovezi de la J. şi Răcoritoare nr. 1, deoarece această probă nu era necesară faţă de împrejurarea că bunurile au intrat în proprietatea societăţii înfiinţate, H. prin efectul legii şi nu trebuie dovedit un drept de administrare/proprietate al J. nr. 1, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel. De asemenea, recurenta-intervenientă consideră că solicitarea de dovezi privind deţinerea în proprietate a spaţiului de către F. (actual G. S.R.L.) s-a efectuat prin interpretarea defectuoasă a Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, cu ignorarea faptului că, pentru acest spaţiu, F. a obţinut Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/23.01.1996, act administrativ cu caracter individual, constitutiv de drepturi, emis ca urmare a adoptării Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Bucureşti nr. 146/1995, care nu a fost anulat si care îi conferă o prezumţie absolută de proprietate asupra spaţiului in litigiu.
Motivul comun invocat de recurenta-reclamantă şi de către recurenta-intervenientă este nefondat. Instanţa de apel a recunoscut că transmiterea bunurilor din patrimoniul fostelor unităţi economice de stat în patrimoniul societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990 se produce de drept, prin efectul legii.
Instanţa de apel a verificat dacă în masa bunurilor deţinute de fosta unitate economică de stat a existat bunul imobil disputat în prezenta cauză, pentru că, numai în această situaţie, societatea H. rezultată în urma reorganizării unităţii economice de stat ar fi dobândit ope legis bunul respectiv. Or, în cauză, s-a reţinut că reclamanta nu a fost în măsură să prezinte dovezi concludente din care să rezulte că bunul a existat în patrimoniul autorului primar, unitatea economică de stat, J. şi răcoritoare.
Aşa fiind, s-a reţinut că nu se verifică situaţia premisă a deţinerii bunului în patrimoniul fostei unităţi economice de stat, întrucât nu s-au prezentat dovezi concludente în acest sens. În acest cadru factual stabilit de instanţele devolutive şi ţinând seama de principiul că "nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi", este lipsită de obiect pretinsa transmitere ope legis a bunului imobil în patrimoniul societăţii H. rezultată în urma reorganizării unităţii economice de stat şi, succesiv, repartizarea acestui activ în cadrul operaţiunii de divizare către F. S.A. şi apoi transmiterea prin aport la capitalul social la recurentei-reclamante. Prin urmare, nu se verifică motivele de nelegalitate prin care ambele recurente au invocat nesocotirea efectului transmiterii ope legis al dreptului de proprietate/administrare a bunului imobil din patrimoniul fostei unităţi economice de stat către societatea comercială rezultată în urma reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990.
Aspectele invocate de ambele recurente referitoare la existenţa probelor în sensul că imobilul se afla în patrimoniul H. la data înfiinţării acesteia şi că a fost transmis prin operaţiunea de divizare către F., conform protocolului de divizare şi a anexei 9 la protocol, nu pot fi subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.. În temeiul principiului devoluţiunii, aplicabil în calea de atac a apelului, instanţa de apel reevaluează, pe baza probatoriului administrat, toate elementele de fapt specifice cauzei, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Statuările instanţei de apel asupra aprecierii probatoriului administrat corespund unor evaluări de fapt, necenzurabile pe calea controlului de legalitate al deciziei atacate. De aceea, pretinsa aplicare greşită a prevederilor Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, prin raportare probatoriul administrat, nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/23.01.1996 de care se prevalează recurenta-intervenientă G. S.R.L. a fost parţial anulat, prin Hotărârea Consiliului General al municipiului Bucureşti nr. 29/29.01.2001, în sensul că suprafaţa de teren aferentă imobilului în litigiu, stabilită prin acest certificat s-a redus de la 106,52 mp la 26,73 mp şi s-a emis un nou certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa redusă. Prin urmare, referirile recurentei-interveniente la acest certificat sunt lipsite de temei şi neavenite, câtă vreme nici recurenta-reclamantă nu s-a prevalat de acest certificat de atestare a dreptului de proprietate anulat în parte, ci, în dovedirea cotei indivize de teren de 26,73 m.p., a invocat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/04.03.2002.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că, prin încheierea nr. 3952/02.03.2006, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector VI, Bucureşti a respins cererea apelantei-reclamante de intabulare a dreptului de ipotecă asupra imobilului, cu motivarea că reclamanta şi intervenienta G. S.R.L. (fostă F.) nu au făcut dovada deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 106,52 mp şi a construcţiilor situate în str. x, iar prin încheierea nr. 33045/27.12.2006, s-a respins cererea apelantei-reclamante de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului avându-se în vedere, între altele, "numeroasele neconcordanţe între suprafeţele de teren din actele de proprietate şi cele menţionate în documentaţia cadastrală". Aşadar, la data soluţionării cauzei de către instanţele devolutive, s-a constatat că pârâta C. S.A. şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, iar, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.08.2010, pârâta cumpărător D. S.R.L. şi-a înscris, la rândul său, dreptul de proprietate în cartea funciară, dreptul astfel înscris fiind opozabil erga omnes, în timp ce reclamantei i s-a respins cererea, aşa cum s-a arătat mai sus.
Recurentele au susţinut că este criticabil considerentul instanţei de apel, potrivit căruia nu prezintă relevanţă că imobilul a fost înscris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, cu motivarea că nu are efect constitutiv de drepturi, ignorându-se aspectul că înscrierea imobilului este opozabilă terţilor.
Din această perspectivă, critica recurentelor este formală, deoarece nu pune în evidenţă veritabile argumente de nelegalitate, care să permită încadrarea lor în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, se constată că susţinerea recurentelor nu ţine seama de motivarea integrală din cuprinsul deciziei. În această privinţă instanţa de apel a motivat că înscrierea în registrul de transcripţiuni nu permite identificarea concretă a imobilului înscris, nefiind menţionate suprafeţe sau amplasarea concretă a spaţiului comercial la adresa blocului C7.
Recurenta-reclamantă a invocat în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ. că, în mod eronat, Curtea de apel a apreciat că prin apelul formulat nu ar fi criticat hotărârea primei instanţe în legătură cu încălcarea principiului disponibilităţii şi "cu nejudecarea în limine litis şi că s-au ignorat probele administrate". Instanţa de recurs constată că această critică poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ipoteza nemotivării. Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel a motivat că aceste critici se situează în afara celor formulate de apelanta-reclamantă în termen legal şi din acest motiv nu le-a analizat.
C., instanţa de apel a considerat că sunt critici formulate cu depăşirea termenului legal de motivare şi nu le-a luat în analiză, ca efect al sancţiunii decăderii care intervine în cazul formulării unor motive de apel cu depăşirea termenului defipt de lege pentru motivarea apelului.
Din această perspectivă recurenta-reclamantă nu prezintă niciun argument în combaterea motivului care a justificat înlăturarea de la analiză a respectivelor critici. În această situaţie, instanţa de recurs reţine că simpla susţinere a recurentei că instanţa de apel nu ar fi analizat anumite critici, fără a combate considerentul instanţei de apel care justifică măsura înlăturării de la analiză a respectivelor critici, apare ca fiind formal invocată.
Recurenta-reclamantă a mai motivat, în cadrul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, deoarece Curtea de apel, deşi reţine că deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/04.03.2002 pentru cota de teren de 26,73 mp, a motivat că nu a dovedit că acesta se afla în administrarea fostei unităţi economice de stat, J. şi răcoritoare nr. 1. Recurenta consideră că această motivare este contrară Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991. Se arată că eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a dispus de Primarul municipiului Bucureşti pentru fiecare societate reorganizată din fostele întreprinderi de stat, activul şi pasivul unităţilor economice de stat fiind preluat conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 15/1990, iar terenurile necesare desfăşurării activităţii societăţilor comerciale au fost evaluate de către statul român şi introduse în capitalul social al societăţii conform art. 1 din H.G. nr. 834/1991.
Analizând decizia recurată, aşa cum s-a arătat şi în precedent, nu se verifică lipsa de coeziune a considerentelor care justifică decizia pronunţată. În contextul în care autoarea iniţială din şirul de transmisiuni succesive este o societate rezultată în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat, problema transmiterii dreptului de administrare/proprietate asupra terenurilor şi a celorlalte bunuri deţinute de fosta unitate economică de stat, implică, cu titlu preliminar, verificarea şi identificarea în masa bunurilor deţinute de fosta unitate economică de stat a bunurilor pretins transmise către societatea rezultată din reorganizare, aceasta fiind condiţia necesară pentru ca, prin efectul legii, transmiterea respectivelor bunuri să fi fost reală şi efectivă. Verificarea efectuată de instanţa de apel, din această perspectivă, apare esenţială pentru soluţionarea cauzei, în condiţiile în care şi partea potrivnică, pârâta C. S.A. a pretins că a dobândit bunului imobil în acelaşi context legislativ.
Prin argumentaţia prezentată, recurenta-reclamantă nu a demonstrat existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii adoptate, prin identificarea unor considerente care sprijină decizia adoptată în opoziţie cu altele care o infirmă. În absenţa existenţei unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, nu se verifică nici motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a legii, cu referire generică la Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, întrucât acest motiv de nelegalitate a fost prezentat în strânsă corelaţie cu motivul privind contrarietatea manifestată în cuprinsul considerentelor, ca o consecinţă a incidenţei acestui din urmă motiv.
Printr-o altă categorie de critici, subsumată cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a motivat că instanţa de apel a interpretat greşit o serie de acte deduse judecăţii, schimbând înţelesul vădit neîndoielnic al acestora, de recunoaştere, din partea pârâtelor, a vânzării bunului altuia. În acest sens, recurenta-reclamantă s-a referit la notele scrise semnate de directorul general al C. S.A. şi depuse la dosar, la tranzacţia extrajudiciară din 21.08.2012, prin care părţile C. S.A. şi D. S.R.L. au desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.08.2010, revenind la situaţia anterioară, în sensul că C. S.A. a restituit preţul către D. S.R.L. şi la clauzele din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimatele C. S.A. şi D. S.R.L.
Recurenta-reclamantă a precizat că toate aceste înscrisuri denotă că înscrierea imobilului în Cartea funciară de către intimata C. S.A. s-a făcut în mod fraudulos, că există o recunoaştere a faptului că a avut loc o vânzare a bunului altuia de către C. S.A. prin tranzacţia extrajudiciară din 21.08.2012, iar cuprinderea în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C. S.A. şi D. S.R.L. a clauzei privind acordarea de despăgubiri în cazul pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, evidenţiază că intimatele au avut cunoştinţă de posibilitatea concretă a unui litigiu cu recurenta-reclamantă, care se pretinde adevăratul posesor şi proprietar al spaţiului.
Din conţinutul concret al criticilor formulate rezultă că, prin aceste înscrisuri, care au făcut parte din probatoriul administrat, se critică nu schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit al acestora, ci modul în care, pe baza acestora, instanţa a stabilit situaţia de fapt, necenzurabilă în recurs. Sensul pe care recurentă îl atribuie acestor critici este acela că probele administrate pun în evidenţă o altă stare de fapt decât aceea pe care instanţa devolutivă a stabilit-o. Toate aceste aspecte nu pot fi integrate în domeniul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât ipoteza normativă pe care o cuprinde vizează restabilirea naturii actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea nepermisă a conţinutului şi efectelor sale juridice. De aceea, evaluarea elementelor de fapt stabilite prin administrarea probei cu înscrisuri şi concluzia la care ajunge instanţa de apel asupra stării de fapt proprie cauzei, rămân necenzurabile în cadrul controlului exclusiv de legalitate specific recursului.
O altă critică subsumată aceloraşi motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, reprezentat de Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 29/29.01.2001 privind eliberarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x/04.03.2002, prin schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia. În opinia recurentei-reclamante acesta este un act de revocare, precizând că instanţa de apel l-a lipsit de acest caracter, intitulându-l act de determinare a suprafeţei de teren, prin care actul anterior nu a fost revocat sau anulat. Recurenta-reclamantă consideră că, prin Hotărârea Consiliului General al municipiului Bucureşti nr. 29/29.01.2001, nu se putea revoca un certificat de atestare a dreptului de proprietate aflat în circuitul civil.
Instanţa de recurs subliniază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează doar schimbarea naturii sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii, realizată ca urmare a interpretării greşite a acestuia, concluzie care rezultă cu claritate din interpretarea gramaticală a art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin utilizarea de către legiuitor a verbului a interpreta la modul gerunziu. În cauză, însă, recurenta-reclamantă nu aduce niciun argument care să susţină schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic în sensul reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. În realitate, recurenta-reclamantă se referă la revocare, privită ca măsură a organului emitent al actului administrativ de a desfiinţa, retrage actul, în cauză, nu din iniţiativa autorităţii administrative, ci la cererea persoanei interesate, respectiv la cererea recurentei-reclamante. Prin critica formulată, recurenta-reclamantă susţine greşita calificare a sancţiunii aplicate prin Hotărârea Consiliului General al municipiului Bucureşti nr. 29/29.01.2001, arătând că aceasta este o măsură de revocare a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate aflat în circuitul civil.
Instanţa de recurs notează că măsura desfiinţării parţiale a actului administrativ precizat, indiferent de denumirea ei, revocare sau anulare nu poate fi subscrisă ipotezei normative a art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru că aceasta se referă la situaţia în care, deşi rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecăţii, ori înţelesul acestuia, instanţa de apel a reţinut un cu totul alt act juridic sau conţinut, pe când măsura revocării sau a anulării sunt sancţiuni civile care atrag ineficacitatea actului juridic civil. Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1994 şi ale Legii nr. 15/1990, cu prilejul respingerii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ reprezentat de Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 29/29.01.2001, în temeiul căreia s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/04.03.2002. Recurenta-reclamantă consideră că eliberarea unui nou certificat de atestare a dreptului de proprietate afectează securitatea circuitului civil, pentru că suprafaţa de teren atribuită fostei societăţi cu capital de stat F. a fost redusă, deşi intrase în patrimoniul unei societăţi cu capital privat, A. S.A., societate căreia nu i se mai aplică H.G. nr. 834/1991 şi Legea nr. 15/1990.
Această critică a fost invocată de către recurenta-reclamantă şi în faza procesuală a apelului. Instanţa de apel a reţinut că emiterea Hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 29/29.01.2001 şi a certificatului subsecvent s-au realizat la solicitarea apelantei-reclamante, care a sesizat o eroare în legătură cu suprafaţa de teren stabilită prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti nr. 146/19.12.1995, care apare şi în Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 23.01.1996, la poziţia 20 din anexa intitulată "Situaţia juridică a terenurilor F." Faptul că rezultatul verificării documentaţiei depuse nu a avut rezultatul urmărit de către apelanta-reclamantă şi că nu s-a stabilit o suprafaţă mai mare de teren nu înseamnă că intimatul Consiliul General al municipiului Bucureşti nu avea posibilitatea de a emite hotărârea şi certificatul subsecvent.
În mod evident, recurenta-reclamantă, în calitatea sa de titulară a cererii adresate organului administrativ competent, având ca obiect modificarea hotărârii iniţiale şi a actului subsecvent, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, a acţionat în temeiul transmiterii succesive a tuturor drepturilor şi obligaţiilor care au aparţinut, prin efectul legii, autoarei sale, societatea F., rezultată în urma divizării societăţii H., aceasta fiind societatea iniţial înfiinţată ca urmare a reorganizării fostei unităţi economice de stat. Prin urmare, susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia s-a făcut o aplicare greşită a art. 1 din H.G. nr. 834/1991, pentru că societatea A. S.A. era o societate privatizată nu subzistă, pentru că, în cauză, recurenta-reclamantă s-a legitimat prin transmiterea, în mod succesiv, a drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin lege, de la societate reorganizată din fosta unitate economică de stat către societăţile cărora se pretinde că s-a transmis succesiv bunul imobil. În ceea ce priveşte afectarea principiului securităţii circuitului civil, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel, societatea F. nu putea transmite mai multe drepturi decât avea, nici în cursul privatizării, către noii acţionari şi nici prin aport la capitalul social al apelantei-reclamante, iar un drept de proprietate afirmat fără a fi dovedit şi intabulat în cartea funciară, pentru a fi opozabil terţilor, nu se poate constitui şi consolida prin simple transmiteri succesive. Prin urmare, nu sunt fondate criticile potrivit cărora, în procedura administrativă, intimatul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi-ar fi depăşit atribuţiile prevăzute de H.G. nr. 834/1991 sau că s-ar fi încălcat principiul securităţii circuitului civil.
Printr-o altă critică, subsumată motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă şi recurenta-intervenientă G. S.R.L. au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul acestuia, în sensul că a interpretat contractul de închiriere nr. x/24.02.1994, încheiat cu C. S.A. şi depus de aceasta ca probă, ca fiind un contract de închiriere al spaţiului pretins de recurenta-reclamantă. Recurentele precizează că, în realitate, contractul de închiriere intervenit între C. S.A. şi G. S.R.L. (fosta F.) a avut ca obiect alt spaţiu din acelaşi bloc C7, întrucât C. S.A., deţine mai multe spaţii de alimentaţie publică la parterul blocului C7 din str. x. Recurentele consideră că, prin depunerea acestui contract de închiriere, intimata C. S.A. a creat confuzie şi a indus în eroare instanţa cu privire la calitatea de proprietar asupra spaţiului în litigiu.
Instanţa de recurs reţine că argumentele dezvoltate în susţinerea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu pot fi apreciate ca fiind critici de nelegalitate, astfel că nu pot fi analizate în calea de atac a recursului. Astfel, se impută instanţei de apel interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a unui înscris administrat ca probă, criticându-se nu schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit al acestuia, ci doar modul în care pe baza acestuia, a stabilit anumite elementele de fapt, necenzurabile în recurs. Sensul pe care recurentele îl conferă acestei critici este acela că probele administrate conduceau spre stabilirea unei alte situaţii de fapt decât aceea pe care instanţa a reţinut-o. Aceste împrejurări de fapt nu pot fi subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece modul în care instanţa devolutivă evaluează datele de fapt demonstrate de înscrisuri şi modul în care le reuneşte într-o concluzie asupra stării de fapt, rămân aspecte care nu pot fi supuse controlului de legalitate specific recursului.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat pe unul dintre motivele de apel. În acest sens, arată că instanţa de fond a apreciat că nu a existat o comisie desemnată de către autoritatea publică locală, Primăria Municipiului Bucureşti, iar în apel a motivat că este greşită această concluzie a primei instanţe de fond în sensul că predarea-primirea în baza Protocolului nr. 2294/01.04.1991 de la H. către societăţile rezultate în urma divizării acesteia nu s-a făcut de către o comisie desemnată de autoritatea publică locală. Învederează că predarea-primirea cuprinsă în Protocolul 2294/01.04.1991 s-a efectuat, aşa cum se menţionează în cadrul acestuia, în baza unui act al autorităţii locale, Primăria Municipiului Bucureşti, respectiv decizia nr. 157/05.03.1991, instanţa de apel nepronunţându-se asupra acestor critici. Instanţa de recurs constată că recurenta-reclamantă a formulat aceleaşi critici în cadrul motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care au primit un răspuns adecvat cu prilejul examinării acestui motiv de nelegalitate. Reluarea aceloraşi critici în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără a se justifica modalitatea în care instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit norme de drept material impune concluzia respingerii acestui motiv de recurs, ca fiind vădit nefondat.
Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă COMPANIA ROMÂNA DE ASIGURĂRI, A. S.A., prin lichidator judiciar B.. şi de către recurenta-intervenientă accesorie G. S.R.L. împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, ca fiind nefondate.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. va dispune obligarea recurentei-reclamante COMPANIA ROMÂNA DE ASIGURĂRI, A. S.A., prin lichidator judiciar B.. la plata către intimatele-pârâte a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu avocat conform dovezilor de plată constând factură fiscală, extras de cont bancar şi chitanţă fiscală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA ROMÂNA DE ASIGURĂRI, A. S.A., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 340 din 1 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi recursul declarat de recurenta-intervenientă G. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.
Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. S.A. a sumei de 17.850 RON şi către intimata-pârâtă D. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2022.