Failure to address subsequent contract and burden of proof in proving contractual client diversion

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 25.02.2021 sub nr. x/2021 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 61.000 euro, în RON la cursul euro/leu din data plăţii, reprezentând despăgubirile conform art. 9 din Capitolul VI al contractul de subcontractare prestări servicii nr. x din 15.02.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 665/22.11.2021 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2021, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 39.000 euro cu titlu de despăgubiri; s-a respins în rest acţiunea; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 4488 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel la data de 20.01.2022 apelanta-pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând admiterea apelului şi, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., respingerea în tot a acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 222/A din 07 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 665/22.11.2021, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2021. A fost obligată apelanta la plata sumei de 682,03 de RON către intimată cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că hotărârea atacată este nemotivată şi fundamentată pe considerente contradictorii.

Recurenta susţine că instanţa nu a menţionat în considerente apărarea principală formulată de aceasta şi anume, relevanţa juridică a celuilalt contract semnat de părţi având nr. x/22.05.2019 şi nu a explicat de ce prezumţiile aplicate de instanţă nu pot opera şi în sens invers, adică în beneficiul recurentei şi în detrimentul părţii adverse.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impun realizarea unei analize proprii de către instanţă a susţinerilor ambelor părţi, precum şi expunerea motivelor care stau la baza însuşirii sau înlăturării acestora, garanţia unui proces echitabil.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1266-1268, art. 1270, art. 1539, art. 1188 şi art. 1196 C. civ.

Referitor la încălcarea art. 1266-1268 C. civ. recurenta arată că întreg raţionamentul instanţei de apel este rezultatul nesocotirii voinţei părţilor, problema fundamentală a cauzei fiind stabilirea voinţei reale a părţilor în raport cu desistarea sau nu a reclamantei de clauza penală, ulterior încheierii contractului nr. x/22.05.2019.

În acest sens se arată că derularea rezilierii contractelor reclamantei de către clienţi în acelaşi timp cu decizia părţilor de a încheia un nou contract de subcontractare prin inversarea calităţilor din contractul iniţial referitor la aceiaşi clienţi, relevă faptul că întreaga operaţiune juridică s-a realizat cu ştiinţa reclamantei.

În ceea ce priveşte art. 1270 C. civ. se arată că instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii, semnarea contractului nr. x/22.05.2019 atestând faptul că reclamanta a acceptat preluarea clienţilor în calitate de contractor, asumându-şi obligaţia să presteze serviciile de pază în locul recurentei, deci nu se poate vorbi de o operaţiune de deturnare a clientelei.

Cu referire la încălcarea art. 1539 C. civ. se arată că despăgubirile solicitate de reclamantă constituie o penalitate contractuală. Atâta vreme cât reclamanta a acceptat executarea obligaţiei principale fără rezerve, aceasta a pierdut dreptul la activarea clauzei penale prevăzute de art. 9, adică de a cumula executarea obligaţiilor principale cu penalitatea reprezentată de pretinsele despăgubiri.

Clauza penală ce constituie temeiul pretenţiilor deduse judecăţii nu interzicea încheierea de contracte cu clienţii reclamantei ci strict ofertarea lor de către recurentă. Aşadar, împrejurarea că recurenta a încheiat contracte cu clienţii nu înseamnă automat că i-a ofertat, oferta putând veni şi de la aceştia, situaţie în care nu se poate vorbi de încălcarea clauzei prevăzute la art. 9.

Tocmai de aceea, reclamanta ar fi trebuit să probeze aceste aspecte, recurenta neputând face dovada unui fapt negativ, astfel că instanţa a inversat sarcina probei.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte o va respinge ca nefondată având în vedere că din cuprinsul memoriului de recurs rezultă critici care pot fi încadrate în motivele de casare invocate.

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:

Litigiul are ca obiect răspunderea recurentei-pârâte sub forma despăgubirilor solicitate de reclamantă în temeiul art. 9 din Capitolul VI al contractului de subcontractare prestări servicii nr. x din 15.02.2019.

Tribunalul a constatat îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 1350 C. civ. pentru atragerea răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită a pârâtei, reţinând că aceasta şi-a încălcat obligaţia contractuală de a nu încheia contracte similare cu clienţii reclamantei, precum şi prejudiciul reprezentat de despăgubirea prevăzută de art. 9 din contractul încheiat între părţi.

Prin apărările formulate prin cererea de apel recurenta-pârâtă a învederat că părţile litigante au încheiat şi contractul nr. x/22.05.2019 care atestă acordul acestora de preluare a clienţilor.

Recurenta-pârâtă susţine în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 faptul că hotărârea atacată este nemotivată şi fundamentată pe considerente contradictorii, instanţa de apel neanalizându-i apărarea principală referitoare la relevanţa juridică a acestui contract şi nu a argumentat de ce prezumţiile aplicate în cauză nu pot opera şi în sens invers, adică în beneficiul recurentei şi în detrimentul părţii adverse.

Critica este fondată, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impunând realizarea unei analize proprii de către instanţă a susţinerilor ambelor părţi, precum şi expunerea motivelor care stau la baza însuşirii sau înlăturării acestora, acestea reprezentând garanţia respectării dreptului la un proces echitabil.

Astfel, analizând considerentele deciziei atacate se constată că argumentele în susţinerea soluţiei de respingere a apelului pârâtei fac referire exclusiv la incidenţa clauzei penale prevăzute de art. 9 din contractul nr. x din 15.02.2019, instanţa de apel reţinând că reclamanta a făcut dovada împrejurării că această obligaţie contractuală nu a fost respectată, în condiţiile art. 329 din C. proc. civ., prin prezumţia care rezultă din faptul că pârâta a încheiat, în perioada de activitate a contractului nr. x 15.02.2019, contracte având ca obiect prestarea de servicii de monitorizare şi intervenţie, în mod direct, cu 39 dintre clienţii intimatei, care reziliaseră în prealabil contractele pe care le aveau cu aceasta din urmă.

De asemenea, s-a mai reţinut că pârâta a încercat răsturnarea acestei prezumţii, depunând la dosar declaraţii date de către reprezentanţii acestor clienţi în care se arată că rezilierea contractelor cu A. S.R.L. s-a produs, de fapt, la iniţiativa acesteia din urmă, pe fondul restrângerii activităţii.

Referitor la aceste înscrisuri depuse de pârâtă în combaterea susţinerilor reclamantei privind deturnarea clientelei, instanţa de apel le-a înlăturat considerându-le fără valoare probatorie.

Instanţa de apel a mai reţinut şi faptul că, întrucât intimata nu a fost în măsură să facă dovada negocierilor directe purtate fără ştirea sa între pârâtă şi clienţii săi, faptul că o mare parte dintre clienţii reclamantei au reziliat în acelaşi timp contractele pe care le aveau cu A. S.R.L. şi au încheiat în mod direct contracte de aceeaşi natură cu subcontractorul B. S.R.L. este suficient pentru a face dovada împrejurării că aceşti clienţi au fost ofertaţi în mod direct de către apelanta-pârâtă.

Înalta Curte reţine ca fiind fondată această critică deoarece analiza efectuată de instanţa de apel în aceste coordonate este incompletă, fiind realizată cu neobservarea ansamblului probator, respectiv a contractului nr. x/22.05.2019 invocată de recurenta-pârâtă în susţinerea apărărilor sale faţă de acuzaţiile reclamantei privind realizarea faptelor de deturnare a clientelei acesteia. Au fost lăsate, astfel, neanalizate argumentele esenţiale prin care pârâta infirmă existenţa faptei ilicite precum şi încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 9 din contractul nr. x 15.02.2019, în baza căreia reclamanta pretinde despăgubiri.

În raport de aceste constatări, se impune lămurirea raportului juridic dedus judecăţii prin analizarea cadrului contractual în care părţile şi-au asumat drepturi şi obligaţii, pentru a se stabili dacă a existat fapta ilicită şi dacă aceasta a cauzat reclamantei paguba de natura şi întinderea celei pretinse prin cererea de chemare în judecată.

În rejudecarea cauzei, instanţa de apel va putea administra orice probă necesară pentru lămurirea situaţiei de fapt, inclusiv proba cu prezumţii, cu respectarea însă a rigorilor impuse de art. 329 C. proc. civ. şi va avea în vedere că, potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).

Având în vedere viciile de nelegalitate evidenţiate care impun concluzia înfrângerii exigenţelor care rezultă din prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte reţine incidenţa acestora cu privire la nemotivarea deciziei, vicii care atrag casarea deciziei atacate.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurenta-pârâtă în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 222/A din 07 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 222/A din 07 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2022.